Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Instituţiile publice reprezintă ansamblul structurilor organizate, create în societate pentru gestionarea afacerilor
publice. Instituţiile publice, în sensul birocratic pe care îl au în ziua de astăzi, reprezintă singurul mod de organizare
social-economică a statului care poate face faţă provocărilor modernităţii (numărul mare al populaţiei, diversitatea şi
complexitatea nevoilor umane ce se cer satisfăcute). Ceea ce face din instituţiile birocratice instrumente eficiente
este caracterul lor raţional – observa Max Weber – manifestat în cele patru dimensiuni principale ale acestora:
O instituţie publică „vinde” bunuri şi servicii care asigură facilităţi precum: servicii de telecomunicaţii, electricitate,
aprovizionarea cu gaze şi apa, transport (căi ferate, aeriene, navale), transportul public urban, servicii financiare
(bănci, companii de asigurare). Obiectivul unei instituţii publice este servirea interesului public. Sunt situaţii în care
iniţiativa particulară nu poate acoperi cerinţele societăţii şi de aceea sunt necesare instituţii specifice.
2. SCURT ISTORIC AL INSTITUŢIEI PUBLICE
Agregarea comunităţilor umane la nivelul unor sisteme naţionale a condus la apariţia primelor guverne.
Pentru gestionarea situaţiei la nivel teritorial au fost necesare forme administrative.
Putem enumera aici:
Modelul tradiţional de administraţie publică datează de la mijlocul secolului al XIX-lea, structurile democratice
dezvoltându-se odată cu apariţia statului modern.
S-a trecut astfel de la sistemele de administraţie bazate pe loialitatea faţă de un individ (rege, ministru etc.) la
sisteme administrative în care individul este devotat statului în raport cu componentele sistemului legislativ.
În ultima parte a secolului al XIX-lea au fost necesare reforme asociate cu modelul tradiţional de administraţie.
3. CARACTERIZARE GENERALĂ
Instituţiile publice au deţinut pentru multă vreme un rol important în majoritatea ţărilor dezvoltate, dar,
odată cu privatizarea unor servicii publice, unele instituţii au trecut într-un plan secundar.
Aceste instituţii sunt importante pentru că:
În cadrul acestor instituţii avem în vedere şi politicile sociale, industriale şi de investiţii. În cazul în care controlul
guvernamental este prea rigid, instituţiile publice îşi pierd statutul de entităţi independente, astfel că nu mai sunt
rentabile pentru public.
Sunt situaţii în care instituţiile publice nu pot fi controlate eficient iar randamentul lor este inferior companiilor
private. Este oportun ca atunci să se pună problema privatizării unor servicii publice.
Dacă managerii din organizaţiile private au în vedere, în primul rând, profitul, scopul managementului public este
satisfacerea interesului general.
Succesul instituţiilor publice depinde şi de modul în care Guvernele vor găsi mecanismele de motivare şi control
adecvate fără a implementa proceduri rigide la nivelul fiecărei entităţi publice.
A) Serviciile publice
Caracteristicile lor sunt :
Satisfac o nevoie socială;
Se creează / desfiinţează prin decizie administrativă de management;
Regimul lor juridic este reglementat de reguli ale dreptului public;
Se realizează prin stabilimente publice; etc.
Serviciile publice pot asigura servicii precum aprovizionarea cu apă, electricitate, gaz, telecomunicaţii, considerate
esenţiale pentru economie, în ansamblu.
Sunt situaţii în care activităţile de interes nu aparţin serviciului public. Sunt considerate servicii publice numai
activităţile care satisfac nevoi sociale apreciate de puterea politică ca fiind de interes public (furnizate ca servicii în
reţea). De multe ori, guvernele acordă facilităţi grupurilor dezavantajate.
Aceste servicii impun investiţii iniţiale mari conducând la tendinţe monopoliste. Prin natura lor, aceste servicii pot
avea un impact politic.
Controlul susţinut prin reglementări asigură coordonarea instituţiilor publice. Există riscul, din cauza gestionării
defectuoase a resurselor financiare, ca bugetele să aibă de suferit.
B) Companiile publice se află în competiţie directă cu companiile private: bănci, companii de asigurare, aeriene,
petroliere.
Pentru a stimula competiţia şi pentru a menţine controlul unor ramuri strategice, guvernele controlează aceste
companii.
Sunt ţări, în care statul deţine monopolul asupra companiilor:
producătoare de maşini;
de alcool şi tutun.
Sectorul public a avut întotdeauna şi alte scopuri decât cele financiare. Orice guvern are autoritatea de a se implica
în toate sectoarele economiei, ceea ce presupune şi crearea de companii proprii.
Interesul public a fost întotdeauna o prioritate care presupunea angajarea celor mai competente persoane pentru
a forma o elită administrativă care să acţioneze în conformitate cu legea şi precedentele existente.
C) Exemple – modele
Conform modelului tradiţional, o administraţie funcţionează sub controlul formal al elitei politice. Există un sistem
strict de ierarhie birocratică, cu oficialităţi anonime motivate de interesul public şi care susţin partidele aflate la
guvernare.
Teoriile lansate la sfârşitul secolul al XIX-lea s-au menţinut neschimbate şi au fost utilizate până la sfârşitul
secolului al XX-lea în majoritatea ţărilor occidentale. La începutul anilor ’80 guvernele au început să caute
răspunsuri la marile probleme sociale şi economice apărute. S-a constat că răspunsurile rapide şi flexibile, la stimuli
din ce în ce mai variaţi, sunt necesare într-o societate dinamică.
Exemplificare – Modelul birocratic weberian
Weber are în vedere şase principii ale sistemului birocratic modern, derivate din conceptul de autoritate legală /
raţională:
Cunoştinţele celor ce fac parte din domeniu trebuie să includă jurisprudenţa, management administrativ şi de afaceri.
Comparaţie model weberian cu alte modele :
MODEL WEBER MODEL GULICK MODELUL LEWIS
4. AUTORITATEA EXECUTIVĂ
Este reprezentată de instituţiile administraţiei publice centrale care alături de celelalte instituţii
reprezintă autorităţi la nivel central:
A) Rolul Guvernului
Transferul tot mai accentuat de resurse şi de funcţii către sectorul privat îi afectează în mod evident pe cei care
lucrează în sectorul public sau se bazează pe acesta. Managerii instituţiilor publice sunt preocupaţi de felul în care
sunt privite aceste activităţi de către comunitate.
Adepţii modelului unei pieţe libere, consideră că guvernele sunt uneori implicate în activităţi inadecvate şi că rolul
lor trebuie redus drastic. În legătură cu activitatea guvernelor sunt de actualitate mai multe teme:
Rolul statului se va margini în viitor la cel de mediator care să permită indivizilor să-şi satisfacă nevoile într-o mai
mare măsură. Datoria managerului public nu este numai de a alege strategii şi de a le implementa, ci şi de a participa
într-un sistem de guvernare democratică, în care valorile publice sunt rearticulate şi recreate în mod continuu.
5. MANAGEMENTUL INSTITUŢIEI PUBLICE
A) Prezentare generală
Tranziţia spre economia de piaţă determină o transformare şi în calitatea administraţiei, conducând la profesionalism
(ceea ce înseamnă o instruire permanentă a funcţionarilor publici la un înalt nivel).
MANAGEMENTUL PUBLIC:
3. DE DIVERSITATE Există instituţii cu competenţă materială generală şi instituţii cu competenţă specială: instituţii
centrale şi locale.
4.COMPLEX Reuneşte elemente specifice managementului din diferite domenii aparţinând sectorului public:
învăţământ, cultură, sănătate etc .
5 . DE SINTEZĂ Preia din alte domenii concepte, metode, teorii ce sunt folosite cu succes de funcţionarii publici.
1. INTERNE Intre :
2. EXTERNE Intre :
Administraţie şi :
ONG-uri
Agenţi Economici
Persoane fizice, etc.
Organizare: managerul stabil este o condiţie pentru structura şi procedurile de coordonare ale activităţii
căutând să recruteze persoana cea mai potrivită pentru un anumit post;
Eficienţa organizaţiei depinde în primul rând de membrii săi, de cunoştinţele şi pregătirea lor, de
calitatea procesului de recrutare şi selecţie, de directivele stabilite de management;
Sistemele informaţionale manageriale susţin conducerea în luarea unor decizii şi în cuantificarea
eficienţei.
E) Managementul financiar
Pentru orice activitate de interes public sunt necesare fonduri care sunt atrase prin sistemul de impozite şi taxe.
Natura şi limitele activităţii guvernamentale sunt determinate de consistenţa bugetului. Tranzacţiile guvernamentale,
politica de echilibrare a economiei naţionale sunt susţinute de către Buget. Bugetul este şi un document politic
pentru că cererea este mai mare decât Bugetul (există criterii de repartiţie de la Buget).
Sunt de menţionat trei elemente:
angajarea pe viaţă;
asigurarea unei pensii;
construirea unei cariere în interiorul instituţiilor publice.
G) Managementul performanţei
Pentru măsurarea performanţelor sectorului public sunt necesari indicatori specifici. Trebuie făcută distincţia între
eficienţa clasică şi calitatea serviciului public.
Managerii trebuie să îndeplinească următoarele condiţii :
Fayol stabileşte cinci activităţi de bază ale conducerii: prevederea, organizarea, conducerea, coordonarea şi
controlul.
A. Prevederea
A prevedea înseamnă:
a pregăti viitorul;
a acţiona în consecinţă.
resursele întreprinderii;
natura şi importanţa operaţiilor în curs;
posibilităţile de viitor.
B. Organizarea
Stabilirea responsabilităţilor fiecărui membru al organizaţiei, modul de elaborare a deciziilor, un set de relaţii
formale care să susţină scopurile organizaţiilor, să faciliteze pregătirea şi implementarea planurilor – acestea sunt
elemente pe care managementul trebuie să le aibă în vedere.
C. Conducerea
Pentru a conduce eficient managerul trebuie să:
cunoască personalul pentru a putea poziţiona oamenii în posturile în care produc maximă eficienţă;
cunoască natura contractelor dintre întreprindere şi agenţii săi;
conducă prin exemplul personal;
inspecteze periodic corpul social;
nu se lase absorbit de amănunte;
facă să predomine unitatea, activitatea, iniţiativa şi devotamentul.
roluri interpersonale
figură reprezentativă;
lider;
legătură;
roluri informaţionale
monitor;
difuzor
purtător de cuvânt:
roluri decizionale
antreprenor (iniţiator);
factor de soluţionare a perturbaţiilor;
factor de alocare a resurselor;
negociator.
ROLURI INTERPERSONALE
A. Figură reprezentativă
Managerul este formal pe poziţia ierarhică cea mai înaltă, iar activităţile specifice acestui rol sunt mai degrabă
acele activităţi în care managerul apare ca simbol al instituţiei.
B. Lider
Managerul catalizează organizaţia prin activitatea sa. Funcţia de conducere implică relaţii interpersonale între lider
şi subordonaţi. Rolul de lider este cel mai important rol, fiind prezent în toate activităţile managerului.
Trebuie făcută diferenţa între liderul informal care conduce un grup informal şi care se impune prin personalitatea şi
charisma sa şi liderul formal care conduce un grup social şi este numit de o autoritate superioară.
Rolului unui lider este de a realiza o compatibilizare între nevoile individuale şi ţelurile organizaţionale.
C. Legătură
Rolul de legătură se manifestă pe orizontală în relaţia cu diverşi indivizi şi organizaţii din afara celei pe care o
conduce. Acesta dobândeşte o poziţie specială care-i permite să întreţină legături specifice. Managerul îşi întăreşte
acest rol prin dezvoltarea reputaţiei sale.
Rolul de legătură reprezintă o parte esenţială a activităţii unui manager – legătura mediului cu organizaţia sa.
ROLURI INFORMAŢIONALE
Managerul ocupă o poziţie centrală în fluxul unui anumit tip de informaţie. Culegerea informaţiei necesare elaborării
deciziei într-o organizaţie revine managerului, datorită accesului unic al acestuia la informaţia externă şi internă.
A. Monitorizare
Managerul monitorizează organizaţia obţinând informaţii care să-i permită să înţeleagă ce se întâmplă, să detecteze
schimbările, să identifice problemele şi oportunităţile.
Tipurile de informaţii primite de manageri pot fi:
Factuală – (ex.: corect sau incorect). Managerul primeşte multă informaţie factuală prin însăşi poziţia
lui.
De valoare – ţine de preferinţe. Sunt afirmaţii de valoare în organizaţie pentru a orienta subordonaţii în
luarea deciziilor. Afirmaţiile de valoare sunt făcute de manager ca răspunsuri specifice la întrebări specifice.
C. Purtător de cuvânt
Acest rol se referă la transmiterea de informaţii mediului socio-economic. Managerul este o autoritate formală. El
trebuie să vorbească în numele organizaţiei. Jucând acest rol managerul trebuie să aibă în vedere două grupuri
informale:
grupul de conducere;
publicul organizaţiei – furnizori, organizaţii de comerţ, agenţii guvernamentale, clienţi, presă.
Planurile organizaţiei, politicile şi rezultatele sunt transmise de manager către cele două grupuri.
ROLURI DECIZIONALE
Decizia este componenta crucială a activităţii manageriale. Managerul ia decizii prin rolurile de antreprenor, factor
de soluţionare a problemelor, factor de alocare a resurselor şi negociator.
A. Antreprenor
Managerul acţionează ca iniţiatorul şi designerul schimbării controlate în cadrul organizaţiei.
B. Factor de soluţionare a conflictelor
Acţiunea managerului poate fi în funcţie de tipurile de conflicte existente:
Cele trei modele oferă unui manager posibilitatea de aşi analiza activitatea din mai multe perspective,
Un manager eficace este un conducător care reuşeşte să:
Deci trebuie să ştie şi poate răspunde la întrebările: cine? ce? unde? când? cum? pe cine?
7. COMPONENTELE EXTERNE ALE MANAGEMENTULUI PUBLIC
Procesul de deschidere şi dinamizare a politicii publice a condus la schimbarea de atitudine a grupurilor de presiune,
care sunt parte activă a procesului decizional.
Deci, mediul extern influenţează sistemul birocratic. Managementul instituţiilor publice se dezvoltă şi în raport de:
forţele externe;
componenţa politică;
orientarea economică.
8. FUNCŢIA PUBLICĂ
A) Prezentare generală
Statutul funcţionarilor publici, intrat în vigoare la 8 decembrie 1999, reprezintă legea cadru a funcţiei publice în
România. Această lege se înscrie pe linia tradiţiei din perioada interbelică a României, justificându-se şi cu
argumente de drept comparat.
Dacă prin Statut al funcţionarilor publici înţelegem ansamblul de reguli referitoare la situaţia funcţionarilor, prin
funcţie publică înţelegem situaţia juridică a persoanei fizice investită legal cu atribuţii în realizarea competenţei
unei autorităţi publice (ansamblul drepturilor şi obligaţiilor care formează conţinutul juridic dintre persoana fizică
investită şi organul de stat care a investit-o în funcţia publică). Toate aceste drepturi şi obligaţii sunt create şi
organizate în vederea realizării puterii publice.
Trăsăturile funcţiei publice:
drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici sunt stabilite pe cale unilaterală de către organele statale
prin norme juridice;
drepturile şi obligaţiile prevăzute în statut – ca atribuţii ale funcţiei de stat – sunt exercitate în vederea
realizării puterii publice sunt:
continuitatea exercitării acestei funcţii;
cel investit cu o funcţie publică se află într-un raport de subordonare faţă de cel care l-a investit cu
această funcţie
cel investit cu o funcţie publică se află într-un raport de autoritate faţă de terţi (exemplu: magistraţii
care sunt investiţi cu atribuţia de a aplica legea)
Obligaţii :
Abordarea comunităţilor epistemice este eficientă în descrierea modului în care decidenţii, marcaţi de condiţii de
nesiguranţa, ajung să-şi asigure deciziile la comunităţile de experţi. Sunt câteva probleme de abordare a relaţiei
cunoaştere – politică :
prin definiţie se presupune o relaţie clară între credinţele / opiniile cauzale şi valori – însemnând astfel
ca sunt împărtăşite ambele concepte.
accentuarea asupra circumstanţelor în care comunităţile epistemice existente influenţează decidenţii –
nu abordează condiţiile în care se formează ele însele.
Cea mai influentă teorie care face operabil conceptul de idei/învăţare în procesul politicilor este modelul dezvoltat
de Sabatier – “Advocacy Coalition Framework” – ACF. Învăţarea orientată către politici este definită ca “schimbări
pe termen lung ale intenţiilor comportamentale şi cognitive rezultate din experienţă, implicate în atingerea sau
revizuirea obiectivelor politicilor”. Premisele de bază ale ACF sunt:
înţelegerea schimbării politicilor necesită o perspectivă mai lungă – o decadă sau chiar mai mult – după
Sabatier;
unitatea analizei este subsistemul politicilor; politicile pot fi interpretate ca seturi de priorităţi valorice
şi asumpţii cauzale, sau “sisteme de opinii”.
redefinirea actorilor implicaţi în procesul politicilor duce la mai multe probleme decât e capabil să
rezolve. ACF are probleme legate de caracterul de “agent” când e vorba de a adopta decizii de politici (Hoberg);
se coagulează conceptul unui sistem de opinii, făcând dificilă distingerea influenţelor independente ale
fenomenelor analitice în procesul politicilor publice. Sistemele de opinii au o structură tripartită : cele din
“miezul” adânc sunt fundamentale, implicând opinii de bază ontologice şi normative, cum ar fi perceperea
naturii umane a persoanelor, opiniile din “miezul politicilor” se referă la angajări fundamentale normative şi la
percepţii cauzale într-o coaliţie dintr-un domeniu sau subsistem de politici;
conţine aspecte secundare care implică interpretări ale opiniilor relative la contextele specifice, adică
ACF se bazează pe premisa că opiniile din miezul adânc al politicilor reprezintă principalul liant care ţine
împreună o coaliţie“;
ACF nu acordă atenţie variabilelor instituţionale. Instituţiile sunt relativ stabile pe termen lung, atenţia
acordată schimbărilor de politici în timp într-o jurisdicţie / domeniu provoacă confuzie asupra rolului
instituţiilor.