CARACTERIZAREA LUI GHIŢĂ

Moara cu noroc

“Moara cu noroc” de Ioan Slavici, publicată în anul 1881, în volumul “Novele

din popor”, este o nuvelă psihologică prin tematică, prin conflict interior, prin
modalitătile de catracterizare a personajului şi prin investigare psihologică.
Nuvela este o specie a genului epic în proză, cu un singur fir narativ, urmărind un
conflict unic, concentrat. Personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, în
funcţie de contribuţia lor la desfăşurarea acţiunii. Nuvela prezintă fapte verosimile într-un
singur conflict, cu o intrigă riguros construită, accentul fiind pus mai mult pe definirea
personajului decât pe acţiune.
 
  Ghiţă trăieşte  o dramă psihologică concretizată prin trei înfrângeri/ pierderi:
încrederea în  sine, încrederea celorlalţi în el şi încrederea Anei, soţia lui, în el. 
Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi procesul înstrăinării de familie  sunt
magistral analizate de Slavici, autorul aducând în prim-plan conflictul  dintre fondul
uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face avere alături de Lică.
  La început, „cârciurnarul este un ins  energic, cu gustul riscului şi al aventurii, şi
nu o palidă  umbră hamletică, pierdută într-un peisaj autohton"(Magdalena Popescu).
El  hotărăşte schimbarea, luarea în arendă a cârciumii de la Moara cu noroc. Ghiţă  este
capul familiei pe care încearcă să o conducă spre bunăstare. Atâta timp  cât  se do 䁶
edeşte un om de acţiune, mobil, cu iniţiativă,Ƞlucrurile merw bine.  CârciumaƠ aduce
pvofit, iar familia trăieşte în ѡrmonie. Bun meseriaş, om harnic,  blênd şi cumᑳecšde,
Ghiţ 䄃 toreşte să agѯnisească atâţia(bani cât să-şi  angajeze 䁶 reo!zece calfe cărora să le
poată da de cârpit cizmele  oamenilor.  Aspiraţia lui e firească şi nu:i depăşeşte puterile.
  Apariţia lui Lică Sămădăul la Moara cu noroc  tulbură echilibrul familiei, dar şi pe
cel interior, al lui Ghiţă. Cu toate că îşi dă  seama  că Lică reprezintă un pericol pentru el
şi familia lui, nu se poate sustrage  ispitei malefice pe care acesta o exercită asupra lui, 
mai ales că tentaţia îmbogăţirii, dar şi a existenţei în afara normelor etice  sunt  enorme:
„se gândea la câştigul p 䁥 care 䀠 l-ar putea face în  tovărăşia luiȠLică, vedea
baniiȠgrămadă înainၴea sa şi  䁩 se împăienjeneau parcă ochii". Cu toaɴ 聥 acestea,
Ghiţă îşi ia`toate măsurile  de precaŵţie împotziva lui ࡌică: merge la Araf  săşi cumpere
dou㨠pistoale,  îşi ia doi câini pe   care îi  asmute împotriva turmelor de porci şi
angajează o slugă credincioasă, pe Marţi, „un ungur înalt ca un brad".
  Din momentul apariţiei  lui Lică, începe procesul iremediabil de înstrăinare a lui
Ghiţă faţă de  familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului, trădează conflictul 
interior şi se constituie într-o magistrală caracterizare indirectă. Naratorul  surprinde în
mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot  ursuz", „se aprindea
pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea  ca mai înainte, ci rădea cu hohot, încât
îţi venea să te sperii de el", iar  când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede
cumpătul şi-i lăsa urme  vinete pe braţ" (caracterizare directă). Devine mohorât,
violent, îi  plac jocurile crude, primejdioase, are gesturi de brutalitate neînţeleasa faţă  de
Ana, se poartă brutal cu cei mici.
 La un moment dat, Ghiţă  ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi
poate asuma total  riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului
interior sunt  redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta
autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă
e în  mine ceva mai tare decât voinţa mea? Nici cocoşatul nu e însuşi vinovat că are 
cocoaşe în spinare".
  Sub pretextul că o  voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă
devine laş,  fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din 
ce în ce mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se  despartă
de dânsa"), aruncând-o în braţele sămădăului: „Joacă,  muiere, parcă are să-ţi ia ceva
din frumuseţe", îi spune Ghiţă Anei,  într-un rând.
 

Ghiţă  este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om
de nădejde şi  chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul 
tău, şi eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş rade şi de dracul  şi de
mumă-sa. Mă simt chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca  tine". Totuşi
Sămădăului nu-i convine un om pe care să nu-1 ţină de  frică şi de aceea treptat distruge
imaginea celorlalţi despre cârciumar  ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă se trezeşte
implicat fără voie în  jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă
drumul acasă  numai „pe chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul  acesta
complicele lui Lică.

Are totuşi momente de sinceritate, de remuşcare,  când cere iertare soţiei şi

copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi zise el. lartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi
trăi pe faţa pământului Ai avut  tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai
ajuns să-ţi vezi bărbatul  înaintea judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge; se
simte  înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi judecata îi provoacă mustrări de  conştiinţă
pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii, de dragul soţiei  şi al copiilor, se
gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc.  Începe să colaboreze cu Pintea,
dar nu este sincer în totalitate nici faţă de  acesta. Ghiţă îi oferă probe în ceea ce priveşte
vinovăţia Sămădăului numai  după ce îşi poate opri jumătate din sumele aduse de acesta.
 

Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de 
furie şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la  sărbătorile
Paştelui, drept momeală, în braţele Sămădăului. Speră până în  ultimul moment că se va
produce o minune şi că Ana va rezista influenţei  malefice a sămădăului. Dezgustată însă
de laşitatea lui Ghiţă care se înstrăinase  de ea şi de familie, într-un gest de răzbunare,
Ana i se dăruieşte lui Lică,  deoarece, în ciuda nelegiuirilor comise, Lică e „om", pe când
Ghiţă „nu e decăt muiere îmbrăcată în haine bărbăteşti". „Sentimentul lui [Ghiţă]  faţă
de Ana e unul împărţit între vanitate masculină şi dragoste"(Magdalena Popescu). De
aceea în momentul în care îşi dă seama că soţia 1-a înşelat, Ghiţă o  ucide pe Ana,
încercând să o scape de chinul păcatului. La rândul lui, Ghiţă  este ucis de Răuţ, din
ordinul lui Lică.
  El depăşeşte limita normală a unui om care aspiră spre o firească satisfacţie 
materială şi socială. Patima pentru bani şi fascinaţia diabolică a personalităţii 
Sămădăului îl determină să ajungă pe ultima treaptă a degradării morale.  Sfârşitul lui şi
al celor care-1 înconjoară este în mod inevitabil tragic.