UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

LUCRARE DE SEMINAR
TRANSPLANTUL DE ORGANE O PERSPECTIVA
TEOLOGICA SOCIALA ECONOMICA

Coordonator:

Conf.univ.dr Ocoleanu Picu-Nelu

Student:

Talpes Ion Temistocle

2020
 Prin transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se înţelege acea activitate medicală
complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise
morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind
sănătoase1.
Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din formele de vârf ale practicii
medicale contemporane, care transformă suferinţa în nădejde pentru mai multă viaţă. Este o
performanţă a ştiinţei şi a practicii medicale pe care Biserica o binecuvântează atâta vreme cât,
prin transplant, se rezolvă criza determinată de lipsa altor soluţii de vindecare şi se redă viaţa
normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să trăiască
altcineva.
I. Principii generale teologice:
• Viaţa specifică persoanei umane, unică şi irepetabilă, este un dar al lui Dumnezeu,
înţeles ca vieţuire a sufletului în trup;
• Actul de dăruire voită a vieţii pentru Dumnezeu ori pentru aproapele descoperă
adevăratul sens al dragostei, de aceea dăruirea este mai dorită decât conservarea ei;
• Darul vieţii constă în sfinţenia ei, de aceea urmărirea „calităţii vieţii” ar trebui să se facă
pentru sporirea sfinţeniei, iar prelungirea vieţii pentru lucrarea mai departe a mântuirii şi
prezenţa benefică a persoanei în mijlocul semenilor.
• Învăţătura ortodoxă acordă mare importanţă cinstirii trupului, atât în timpul vieţuirii lui,
cât şi după moarte, şi aceasta pentru că trupul reprezintă o materie structurată de Dumnezeu în
taina persoanei, Trupul „este templul Duhului Sfânt” şi, sub o formă spiritualizată, urmează să
participe şi la viaţa de dincolo de mormânt.
• Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, nu justifică ideea considerării trupului ca un
obiect, care să poată fi folosit dupa bunul plac al unor terţe persoane2.
Suferinţa este o realitate pe care nu o putem nega, nu o putem subaprecia şi nici nu o
putem înlătura lăsând impresia că nu o luăm în seamă, după cum nu rezolvăm cauza şi faptul
concret al suferinţei, teoretizând cu privire la ea. De multe ori suferinţa este mai grea decât
moartea fizică. De aceea Biserica se roagă încât fiii ei să aibă parte de „sfârşit creştinesc, fără
durere, neînfruntat şi în pace". Nu ne este îngăduit să „teoretizăm" despre suferinţă nici măcar

1
Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, Transplantul şi prelevarea, Editura C.H.Beck, Bucureşti,
2008, p. 45 .
2
Iancu Tănăsescu, Gabriel Tănăsescu, Camil Tănăsescu, op.cit., p. 47.
atunci când este vorba de suferinţa altuia. Dimpotrivă, în această situaţie, creştinul trebuie să aibă
un comportament dinamic, compătimitor şi participativ faţă de aproapele, făcând tot ce-i stă în
putinţă spre a uşura suferinţa celuilalt.
In lumina Revelaţiei, creştinul înţelege cauza suferinţei, precum şi faptul că Dumnezeu
poate să folosească chiar răul spre bine. Din această perspectivă, creştinul poate înţelege şi sensul
ascuns al suferinţei. Aceasta este una din manifestările răului fizic şi psihic, rău derivat din răul
moral. Este consecinţa morţii duhovniceşti, a îndepărtării de Dumnezeu, iar suferinţa provocată
de boală este preludiul morţii fizice.
Ştiind toate acestea, după modelul Mântuitorului Hristos, creştinului nu-i este îngăduit să
aibă o atitudine pasivă faţă de boală şi de suferinţă, nici când el are parte de ele, nici când alţii
sunt victima acestora. In toate împrejurările descrise în Noul Testament, în care Mântuitorul
Hristos S-a întâlnit cu boala şi suferinţa, El nu a rămas indiferent; a vindecat toţi bolnavii care I-
au fost prezentaţi sau care îi cereau acest lucru, pe alţii i-a scăpat de suferinţa provocată de foame
(Matei 14,13-21; Ioan 6,1-15), însetatei femei samarinence i-a dat apa cea vie (Ioan 4,4-42) etc, a
vindecat însă suferinţele neconştientizate provocate de orgoliu şi ipocrizie.
A asumat suferinţele lumii şi a neutralizat, a anulat, a distrus prin propria-I suferinţă
suferinţa firii umane asumate din Sfânta Fecioară „spre învierea vieţii" (Ioan 5,29), adică spre
starea în care viaţa, ca fapt, ca realitate concretă, şi chiar noţiunea de „viaţă" vor fi supuse unei
transformări, unei prefaceri cu totul speciale, echivalente cu o existenţă înnoită; înnoită în ne-
stricăciune (I Cor. 15,54). Învierea şi preaslăvirea firii umane asumate de Ipostasul Cuvântului
lui Dumnezeu, confirmă posibilitatea curmării suferinţei şi depăşirea morţii fizice, drept
consecinţe ale înlăturării morţii duhovniceşti, prin desăvârşita comuniune cu Dumnezeu. In
acelaşi timp, fundamentează credinţa şi speranţa creştinilor că existenţa omului nu se stinge prin
suferinţă şi moarte, ci că omul, trecând prin suferinţă şi moartea fizică, trece la viaţa cea fără de
sfârşit unde va avea fericirea să trăiască în comuniune cu Dumnezeu, prin lisus Hristos şi în harul
Duhului Sfânt. Firea oricărei persoane asumată de Fiul Iui Dumnezeu în trupul Său mistic,
părtaşă la roadele învierii şi prea-slăvirii firii Sale omeneşti asumată din Sfânta Fecioară (printr-o
viaţă corespunzătoare exigenţelor existenţei ca mădular aî Trupului mistic al lui Hristos), va trăi
realmente spre viaţă, având parte chiar din viaţă aceasta de „arvuna' 1 vieţii nestricăcioase, lipsite
de suferinţă.
 Biserica luptă împotriva păcatului şi a tot ceea ce, legat de păcat, înseamnă suferinţă. In
acelaşi timp binecuvântează toate eforturile depuse de membrii ei, persoane individuale şi
instituţii, în vederea înlăturării răului şi a tuturor formelor sale de manifestare în viaţă şi în
societatea umană.
Cum medicina are drept obiectiv ameliorarea şi eventual înlăturarea suferinţei şi a bolii.
Biserica a binecuvântat şi binecuvântează strădaniile medicilor. Nu întâmplător în calendarul
creştin se găsesc sfinţi, consacraţi cu numele de „doctori", adică medici.
In împlinirea obiectivului lor, medicii folosesc mijloace devenite demult obişnuite, dar şi
mijloace şi procedee extraordinare. Unul dintre acestea din urmă este transplantul de ţesuturi şi
de organe. Potrivit Legii nr. 2/8. 01. 1998 prin „transplantul de ţesuturi şi/sau de organe se
înţelege acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau
organe umane compromise morfologic şi funcţional, din corpul unui subiect uman cu alte
structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase (cap. I, alin. III).
Transplantul de ţesuturi şi de organe este una din performanţele practicii medicale, care
transformă suferinţa în nădejde prelungirii vieţii. Este o performanţă a ştiinţei şi a practicii
medicale pe care Biserica o binecuvântează atâta vreme cât, prin transplant, se va reda viaţa
normală unei persoane, fără însă a i-o ridica alteia: nimeni nu trebuie ucis pentru ca să trăiască
altcineva.
Viaţa este un dar al lui Dumnezeu. Omul a fost creat fiinţă vie (Gen. 2, 7) spre a-şi trăi
viaţa aşa cum a fost dată de Dumnezeu - cu dăruire, nu în mod egoist. Creştinismul mărturiseşte
şi învaţă că viaţa eternă a omului depinde de viaţa aproapelui. Iar calitatea vieţii eterne depinde
de câtă viaţă, cu adevărat omenească, am pus în viaţa aproapelui. Altfel spus, de câtă viaţă spre
viaţă am oferit aproapelui, nu „viaţă" spre moarte {Leben zum Leben sau zum ewigen leben, în
replică faţă de Sein zum Tode - Martin Heidegger). Omul are cu atât mai îndestulat viaţă, cu cât
din dragoste faţă de aproapele şi de viaţa eternă a amândurora, investeşte propria sa viaţă în viaţa
aproapelui, după învăţătura şi modelul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a spus ucenicilor
Săi: ,,Sâ va iubiţi umul pe altul, precum Eu v-am iubit" (Ioan 15,12). Iar împlinirea poruncii
iubirii, care cuprinde deopotrivă pe Dumnezeu şi pe aproapele (Matei 22,37-40), uneori, poate
presupune chiar sacrificiul suprem. încât „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca
viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi" (Ioan 15,13). Ucenicii au cunoscut iubirea Mântuitorului,
Care a mers până la jertfa, punându-Şi viaţa pentru alţii:,,Intru aceasta am cunoscut iubirea: că
Acela şi-a pus viaţa pentru fraţi" (I Ioan 3,16), avea să scrie spre sfârşitul secolului I Sfântul
Apostol Ioan.
Practica medicală a transplantului de ţesuturi şi de organe a adoptat respectarea unor
principii generale, ca: demnitatea persoanei (donor, receptor, medic), să aibă scop terapeutic, să
fie în folosul aproapelui, să respecte viaţa şi chiar moartea persoanei umane (care are dreptul să
intre şi să iasă din istorie), să respecte drepturile omului, dimensiunea duhovnicească a existenţei
umane şi să nu fie determinat de oportunisme politice sau economice, de curiozităţi medicale, la
modă în lumea noastră secularizată. Medicul trebuie să aibă conştiinţa că este instrument şi
colaborator al lui Dumnezeu în înlăturarea manifestării răului în lume ca suferinţă. Realizându-se
din iubire şi din respect faţă de viaţa umană, transplantul va lua în calcul viaţa persoanei umane
în toată complexitatea ei, nu numai viaţa care se consumă la nivel exclusiv biologic. Fiind
metodă excepţională de tratament, transplantul este justificat după ce s-au epuizat toate celelalte
forme şi modalităţi de tratament.
In Egiptul antic se practica deja transplantul de ţesut epitelial 3. În aghiologia creştină se
vorbeşte despre faptul că sfinţii doctori fără de arginţi, Cosma şi Damian, în sec. al IV-lea au
efectuat transplantul de gambă unui suferind, prelevând gamba de la un om mort de patru zile 4.
Medicina a făcut progrese enorme, dar multă vreme nu s-a preocupat de posibilitatea şi
fiabilitatea transplantului. In 1954 s-a realizat primul transplant fiabil de rinichi, iar în 1967
primul transplant de inimă. Ulterior, performanţele au continuat, actualmente realizându-se
transplantul de: rinichi, ficat, pancreas, inimă, plămân, inimă-plămân (din 1981). Actualmente se
vorbeşte de posibilitatea transplantului de părţi ale creierului şi chiar de transplant de cap. în ceea
ce priveşte tipurile de transplant, actualmente se efectuează transplanturi de ţesuturi: sânge, vene,
oase lungi, valve cardiace, cornee, măduvă osoasă, piele; transplant de celule izolate, transplant
de organe regenerabile (ficatul) şi neregenerabile duble (rinichii), unice (inimă, plămân, intestin
subţire, pancreas). Din punct de vedere al donorului şi al receptorului, transplantul poate fi:
transplant ontoplast (transplant de ţesut viu de la o parte la alta a aceluiaşi organism: transplant
homoplast (realizat prin transplant de ţesuturi şi organe de la un individ la altul aparţinând
aceleiaşi specii - în cazul nostru, de la om la om); transplant heterolog (realizat prin transferul de
3
K. Tounta, Transplantul de organe.. în .Ştiinţă si viaţă (în gr.) voi. 12, p. 49; după G. Mantzaridis, Transplanturile şi
moartea cerebrală (în gr.), în Pemptousia nr. 1 O/dec. 2002 - mart. 2003, p. 502.

4
Dr. Marc Andronikof, Un punct de vedere ortodox asupra transplantului de organe, art. ÎJI Revista Teologică, VIII,
(1998), nr. 1, p. 110.
ţesuturi şi organe de la un individ aparţinând unei specii la un individ aparţinând altei specii).
Dacă se crede că transplantul anumitor organe de la animal la om ar fi posibil şi fiabil, până
acum încercările de transplant a unor organe de cimpanzeu şi babuin la om nu s-a bucurat de
succes5, cu excepţia valvei cardiace, transplantată de la porc la om. Posibilitatea teoretică a
fiabilităţii heterotransplantului ridică multe probleme, dintre care putem aminti câteva:
- riscul eşecului datorat reacţiei de respingere pe care o va avea organismul uman când
organul de animal va intra în contact cu sângele uman. In asemenea situaţii ,se stabileşte imediat
o reacţie antigen-anticorp cu activarea complementului şi distrugerea endoteliului vascular. In
ciuda încercărilor de a bloca această reacţie a organismului primitor, rezultatele nu sunt conclu-
dente şi nici validate. Supunerea unui bolnav la o asemenea încercare, menită din start eşecului,
va fi echivalentă cu încălcarea libertăţii persoanei6.
- teama că transplantul heterolog va altera personalitatea primitorului datorită
implantului unui organ de animal. In această privinţă trebuie să avem o oarecare prudenţă cu
privire la organul sau ţesutul care se va transplanta. Ficatul şi inima nu au decât un caracter
executor, fără să fie sediul unor funcţii care să afecteze esenţa personalităţii, cum este cazul
encefalului. Pe de altă parte omul consumă diverse ţesuturi de provenienţă animală, organismul
uman receptându-îe şi hrănindu-se efectiv. Dacă un organism omenesc va putea recepta un organ
sau o parte de organ animal, având în vedere că lumea vegetală şi animală au fost create spre
folosul omului, din acest punct de vedere considerăm că un asemenea transplant ar pute fi
acceptat.
- riscul ca prin transplantul heterolog să nu se transmită omului anumiţi agenţi virali
specifici animalelor. Apar probleme psihologice la purtătorii unor organe animale, iar familia şi
societatea trebuie să depăşească eventualele handicapuri în receptarea persoanelor cărora li se va
face transplant heterolog.
Toate aceste riscuri şi temeri, pentru moment ţin de domeniul teoretic, deoarece până
acum, cu excepţia transplantului de valvă cardiacă de la porc la om, nu s-a realizat vreun
transplant fiabil de organe de provenienţă animală la om. Aceasta va lî posibilă numai dacă
transplantul heterolog se va efectua cu organe de la animale modificate genetic, ca suprafeţele
celulelor organului transplantat să se asemene cu cele ale organelor omeneşti, încât organele

5
R. Calner, Orgar/.s froni animals. Uniikeiyfor a decade, în British Medical JovrnaL 1993, pp. 306-307.
6
┼Elio Sgreccia şi Victor Tambone, Manual de Bioetică, Arhiep. Romano-Catoli-că. Buc, 2001, p. 272.
prelevate de la animale transgenice7. Aceasta va ridica însă noi şi serioase probleme de ordin
etic.
Transplantul ontoplast şi transplantul homoplast s-au bucurat de cel mai mare succes de-a
lungul anilor, mai mult sau mai puţin mediatizat, mai mult sau mai puţin încurajat. Dacă în ceea
ce priveşte transplantul ontoplast nu sunt probleme din punct de vedere moral, în ceea ce priveşte
transplantul homoplast, în ultimii treizeci de ani au apărut serioase probleme de ordin moral,
legal şi religios, cum ar fi: selecţia donatorilor şi a primitorilor, consimţământul conştient din
partea donatorului şi a primitorului, libertatea donatorului şi a rudelor acestora, definirea
persoanei şi a morţii umane, dreptul societăţii de a preleva organe de la cadavre, legalitatea
compensaţiilor şi remunerării donatorilor, legalitatea transplanturilor care ar putea afecta
identitatea primitorului, legitimitatea transplantului experimental obstinaţia terapeutică şi
încetarea terapiei intensive şi menţinerea artificială în viaţă.
Ţinând cont de problemele ridicate de practica transplantului şi, în general, de sănătatea
omului, pornind de la Convenţia Drepturilor Omului anumite organisme internaţionale au
elaborat şi emis diverse acte normative prin care au recomandat sau au impus diverselor state
adoptarea anumitor documente care să stabilească limitele şi cadrul legal în care să se efectueze
anumite forme de tratament, între care şi transplantul.
Merită menţionate în acest sens Carta Socială Europeană şi Codul European de
Securitate Socială. Pe lângă acestea, unele documente europene cu conţinut mai restrâns, şi
anume:
1. Codul de la Reykjavik, din 1975, precizează condiţiile transfuziei de sânge;
2. Acordul nr. 84/1974 privind schimbarea testului de compatibilitate a ţesuturilor;
3. Recomandarea 78/29 şi Recomandarea 79/5 în vederea transplanturilor, implanturilor
şi prelevării de ţesuturi şi de organe de origine umană. Recomandarea 78/29 din 11 mai 1978
aprobată de Comitetul de Miniştri ai C. E. are o serie de reguli, definiţii şi invitaţii către statele
membre ale C. E. privind legislaţiile naţionale (cum ar fi în domeniul prelevării de organe: con-
simţământul donatorului, gratuitatea donării de organe etc.)- Recomandarea 79/5 precizează
condiţiile transplantului de organe, iar Rezoluţia Parlamentului European nr. 24/79 se pronunţă
asupra băncilor de organe.

7
Commission naţionale suisse «Justice et Paix», Ethique chretiene et medicine moderne, Labor et Fîdes, Geneve. I
999, pp. 72; 80
 4. Convenţia asupra Bioeticii a Consiliului Europei din 19/11/1996 interzice
comercializarea de organe şi părţi ale corpului uman.
Pe baza acestor documente internaţionale şi ale altora. România a elaborat şi promulgat
Legea nr. 2/8. 01. 1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane. Legea nr.
2 din 1998 are cinci capitole şi nouă anexe. Ea va fi completată şi modificată prin Legea iu.
39/21 ian. 2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate. Aşadar, din 1998
România dispune de cadrul legal în care pot să se realizeze prelevarea şi transplantul organelor
umane. Nu este în obiectivul nostru discutarea conţinutul acestei legi. Trebuie să precizăm că ea
se aliniază legislaţiei europene privind transplantul de ţesuturi şi organe.
Spuneam mai sus că realizarea transplantului ridică serioase probleme de ordin moral,
social şi religios. Merită, aşadar, menţionate câteva principii fundamentale de care trebuie să se
ţină cont la realizarea transplantului.
1. Principiul benefic8, specific, de altfel, oricărui act terapeutic, care să existe un echilibru
între avantajele, riscurile şi dezavantajele unei anumite intervenţii terapeutice. Dacă transplantul
va risca grăbirea morţii pacientului în caz de nereuşită, sau supunerea la o traumă mai mare, fără
certitudinea reuşitei, el nu trebuie efectuat. Desigur, riscuri există în orice intervenţie. Ele trebuie
asumate de cineva. Pentru aceasta se impune o informaţie onestă a tuturor factorilor implicaţi în
respectivul act terapeutic, fără să se ascundă nimic vreunuia din factorii implicaţi în acest
eveniment medical. Numai în felul acesta decizia privind realizarea respectivului act medical va
fi una conştientă şi responsabilă.
2. Apărarea vieţii donatorului şi a primitorului.
Acest principiu poate fi încălcat atunci când se caută mai de grabă performanţa medicală
decât sănătatea bolnavului sau atunci când, dacă se face prelevarea organelor de la un cadavru,
echipa de recoltare a purces la preluarea organului înainte ca moartea să se fi instalat în mod real
sau când nu a fost constatată, respectându-se toate exigenţele cerute de lege şi de starea de fapt a
donatorului.
In cazul donatorului viu, se respectă principiul de mai sus, atunci când viaţa donatorului
nu va avea de suferit substanţial, încât acesta să devină inapt pentru o viaţă normală sau să-şi

8
Este semnalat de Prof. dr. Sebastian Nicolau în Raportul Comisiei de Bioetică a Patriarhiei Române, în
teologie.ulbsibiu.ro/wp-content/uploads/2013/10/Anuar2008-2009-TEOLOGIE-Sibiu.
piardă chiar viaţa pentru a amâna decesul altei persoane. In ceea ce-l priveşte pe primitor, i se
respectă viaţa dacă, prin transplant, se garantează reala prelungire a ei în condiţii normale sau
aproape normale. Dacă efectul transplantului nu ar fi altul decât prelungirea agoniei pacientului,
viaţa acestuia va fi mai degrabă respectată dacă va fi prelungită prin mijloace paliative, decât să
fie supusă traumei pe care o presupune totuşi transplantul.
3. Principiul nediscriminării pacienţilor.
Numărul bolnavilor a căror viaţă ar putea fi salvată sau ameliorată prin transplant este
foarte mare faţă de numărul mic al organelor disponibile. In aceste situaţii, medicii trebuie să
facă o selecţie. Criteriile acestei selecţii sunt diverse (utilitarişti economic, cauzal, al urgenţei,
rejecţia şi calitatea vieţii post transplant etc). Dacă transplantul trebuie să aibă caracter tera-
peutic, selecţia pacienţilor nu trebuie să fie împiedicată sau viciată de motive de ordin rasial,
social, economic, religios etc, ci determinată doar de condiţiile optime de reuşită a transplantului
şi de finalitatea acestuia.
4. Respectul fală de libertatea şi autonomia persoanei.
Pe de o parte, se referă la obligativitatea consimţământului suficient şi eficient informat
atât din partea donatorului, cât şi din partea primitorului; pe de altă parte se referă la persoanele
care nu-şi pot exercita libertatea total sau parţial. Din această categorie fac parte deţinuţii (a căror
stare de constrângere fizică le-ar putea influenţa liberul consimţământ), persoanele aflate în
sărăcie extremă, disponibile de obicei să-şi vândă un rinichi pentru a vieţui, persoane
handicapate din punct de vedere psihic sau nervos şi copiii. Echipa de transplant trebuie să
informeze sub toate aspectele şi în detaliu atât pe donator, cât şi pe primitorul de organe cu
privire la riscurile, beneficiile, procedura şi consecinţele prelevării şi, respectiv, implantului de
organe, încât cei vizaţi să poată lua hotărârea în deplină cunoştinţă de cauză. In egală măsură, toţi
factorii implicaţi în procesul de informare trebuie să se asigure că cei vizaţi au înţeles realmente
toate cele prezentate. Consimţământul trebuie dat în mod explicit şi în scris. Trebuie asigurată
protejarea celor lipsiţi de capacitatea exerciţiului şi copiii. In ultima vreme se practică
transplantul de trunchi/cap la câini şi Ia maimuţe cu perspectivă la om. Dacă transplantul altor
organe nu afectează identitatea personalităţii, deoarece creierul conservă „memoria personală",
transplantul de cap/trunchi poate afecta identitatea şi unicitatea persoanei. Aceiaşi risc l-ar
prezenta şi transplantul glandelor genitale (testicole şi ovare). Pentru că un asemenea transplant
nu presupune terapia persoanei, ci doar asigurarea fertilităţii, el nu-şi găseşte justificarea. Astfel,
ar afecta identitatea şi autonomia persoanei. Asemenea genuri de transplant nu răspund unei
necesităţi terapeutice, ci mai de grabă unei curiozităţi medicale. Din punct de vedere creştin ele
sunt de neacceptat.
Respectarea celor patru principii fundamentale este absolut necesară şi concomitentă.
Spre exemplu, nu se poate vorbi de un transplant licit dacă s-a obţinut consimţământul informat,
încălcându-se însă principiu! dreptăţii prin profitarea de lipsa capacităţii de exerciţiu sau de altă
vulnerabilitate a vreunei persoane.
Persoanele implicate în realizarea transplantului sunt :
a) Medicul şi echipa de transplant. Medicul, artizanul transplantului „are un rol dificil şi
ingrat, de multe ori insuficient conştientizat în întreaga lui dimensiune etică", spune Prof. dr.
Sebastian Nicolau9. Chiar dacă a demonstrat că este integru din punct de vedere moral, este
supus unor presiuni diverse, uneori contrare: pe de o parte, el este în situaţia să apere viaţa, pe de
altă parte este condiţionat şi de cele mai multe ori restricţionat, de posibilităţile reale de ordin
economico-financiar, de limitele programului ştiinţific, de dotarea tehnică, de carieră etc. In
spital, puterea persuasivă a medicului asupra bolnavului este cvasitotală. Suspectat de rea
intenţie, uneori el poate pune în acţiune instituţiile judiciare. „De aceea — spune Prof. Nicolau -
este extrem de dificil ca medicul să concilieze sentimentul datoriei faţă de pacient cu celelalte
considerente de ordin social (costuri, priorităţi). Partea financiară a procedurii de transplant poate
aduce mari câştiguri medicului şi nu au fost rare situaţiile de abandon deontologic şi moral din
partea acestuia. Cu toate acestea echipa medicală care efectuează transplanturi reuşite se bucură
de un imens prestigiu în lumea medicală şi a pacienţilor, iar riscul orgoliilor satisfăcute trebuie
avute în vedere. Prevenirea acestora impune o pregătire mult mai complexă a medicului, dincolo
de cea ştiinţifică, pentru a face faţă dilemelor morale şi opţiunilor dificile care-i stau în faţă"10.
Dacă este cu frică de Dumnezeu, medicul — în special cel care prelevă organele - îşi
poate face multe probleme de conştiinţă, determinat, mai ales, de prelevarea organelor de Ia
oameni declaraţi legal şi ştiinţific morţi, dar a căror inimă continuă să bată. Pentru asemenea
cazuri de conştiinţă, Biserica trebuie să-şi formuleze un punct de vedere clar. Potrivit legislaţiei
în vigoare, dacă în condiţii normale, organele vitale funcţionează nu se va putea face prelevare
de organe. Biserica exclude posibilitatea prelevării organelor care nu este realmente moartă.

9
Ibidem
10
Ibidem
 b) Donatorul. în cazul în care acesta este viu, i se vor prezenta toate detaliile privind
riscurile la care se expune. Dacă va face dovada capacităţii de exerciţiu, că a înţeles cele
prezentate şi îşi va da consimţământul în mod expres şi în scris, nu există probleme de ordin
legal şi etic. In cazul insuficienţelor renale, adesea se cere un organ de la un frate minor. In
această situaţie medicul, duhovnicul şi părinţii trebuie să fie foarte atenţi. în funcţie de vârstă,
copilul poate să-şi dea consimţământul în vederea prelevării rinichiului. Părinţii, în calitate de
reprezentanţi legali, trebuie însă să gândească foarte serios la viitorul copiilor lor. Prin urmare,
pe lângă consimţământul copilului trebuie avut în vedere consimţământul părinţilor.
In cazul nou-născuţilor anencefalici. eventuali donatori de organe, singura procedură
licită pentru prelevarea de organe este cea prin care se îngrijeşte nou-născutul în mod normal
până când se va produce stopul cardio-respirator. Numai atunci se poate interveni în vederea
prelevării organelor. Specialiştii atrag însă atenţia că nou-nascuţii anencefalici nu sunt „buni
donatori"' datorită, atât frecvenţei imaturităţii organelor (53-58%), cât şi datorită gradului înalt de
malformaţii asociate cu condiţia de bază (aproximativ 30% din malformaţii sunt ale căilor
urinare)11. Transplantul de organe de la asemenea donori va aduce desigur prejudicii
suplimentare primitorului, lucru nepermîs.
Din ce în ce se încearcă tratarea unor maladii, cum ar fi parkinsonul, anumite tulburări de
metabolism şi unele forme de diabet prin implantarea de ţesuturi provenind de la embrioni
umani12. Merită reţinut că Biserica şi creştinismul în general, consideră embrionul din momentul
constituirii sale, fiinţă umană. Prin urmare el are o serie de drepturi. Pentru că prelevarea de
organe presupune consimţământul donatorului va fi de neacceptat prelevarea de ţesuturi de la un
embrion dat fiind că, deşi fiinţă vie, acesta este în imposibilitatea de a-şi da consimţământul.
Preluarea de ţesuturi de la un embrion presupune avortul.
In cazul prelevării de organe de la persoanele decedate, lucrurile se simplifică atunci când
omul şi-a dat acordul ca, după moarte, anumite organe ale trupului său să fie folosite pentru
transplant. Apar probleme în cazul când urmaşii şi rudele vor hotărî cu privire la prelevarea
organelor. Toţi specialiştii sunt de acord că este licită prelevarea organelor de la cadavre, desi-
gur, acordându-se tot respectul trupurilor umane neînsufleţite. In această privinţă nici Biserica nu

11
Elio Sgreccia şi Victor Tambone, op. cit., p. 276.
12
Commission Naţionale Suisse «Justice et Paix», op. cit., p. 76.
poate avea obiecţii. Toată lumea este de acord că organele trebuie prelevate în momentul în care
ele sunt fiabile pentru reuşita operaţiei. Este o dublă şi gravă eroare de ordin medical să supui un
suferind traumei provocate de operaţia pentru transplant şi aceasta să nu reuşească din cauză că
organul grefat nu mai era apt pentru un transplant eficient. Deopotrivă, este o mare eroare şi un
păcat grav ca, în graba de a preleva organe fiabile, echipa de prelevare să ucidă un om, care nu
era mort.
Aşadar, apar griji, obiecţii şi rezerve cu privire la momentul declarării morţii.
Din punct de vedere creştin moartea are două accepţiuni:
a) îndepărtarea omului de Dumnezeu prin păcat (moarte care poate fi temporară sau
veşnică, în funcţie de gravitatea păcatului, de pocăinţa sau lipsa acesteia) şi
b) moarte fizică concretizată prin despărţirea sufletului de trup. Tot efortul creştin este
acela de a scăpa de moartea veşnică prin comuniunea dinamică cu Dumnezeu în Hristos, prin
Duhul Sfânt. Aceasta nu exclude grija pentru condiţiile, momentul şi modalitatea separării
sufletului de trup.
Din punct de vedere medical se vorbeşte de mai multe „morţi", şi anume:
a) moartea aparentă (funcţiile vitale sunt atât de mult slăbite încât nu pot fi percepute
decât cu aparate speciale);
b) moarte clinică (funcţiile vitale au încetat fără să se fi alterat încă structurile în mod
ireversibil, de aceea este posibil ca aceste funcţii să fie reactivate prin terapia intensivă şi
reanimare);
c) moarte biologică se produce atunci când organele vitale au intrat deja în proces de
alterare, adică a început procesul de necrozare a ţesuturilor; d) moarte cerebrală.
Spuneam mai sus că Biserica este interesată în primul rând ca omul să evite moartea
duhovnicească. Constatarea morţii fizice nu este obiectivul teologiei sau al filozofiei, ci ţine de
resortul ştiinţelor medicale şi eventual juridice. Până nu demult era considerată moartă, acea
persoană căreia inima i-a încetat să mai bată şi căreia îi lipsea respiraţia 13. Datorită tehnicilor de
reanimare s-a ajuns la convingerea că moartea este un proces şi ca ea nu este în mod necesar şi
exclusiv legată de încetarea bătăilor inimii. Moartea, ca încetare efectivă a vieţii umane
presupune oprirea inimii, absenţa respiraţiei spontane şi moartea cerebrală (Prof. dr. R. Palade).

13
Dr. Gh. Scripcaru, Medicină legală, p. 350, la Dr. George Stan, Teologie şi bloetică, Ed. Biserica Ortodoxă,
Alexandria, 2001, p. 62.
 Moartea cerebrală, concept introdus de Societatea Internaţională de Transplant, se
produce atunci când, oprindu-se circulaţia sangvină intracra-niană, încetează în mod ireversibil
toate funcţiile cerebrale (cortex, cerebel şi trunchiul cranian). Creierul este cu adevărat mort când
este constatată absenţa oricărei activităţi atât în centrii corticaii, cât şi în cei vegetativi. Legea nr.
2/1998 stipulează criterii foarte precise pentru declararea morţii cerebrale, şi anume: 1) examen
clinic, constând în: constatarea comei profunde, flască, areactivă, absenţa reflexelor de trunchi
cerebral (în mod special absenţa reflexelor fotomotor şi corneean); 2) absenţa ventilaţiei spon-
tane, confirmată de testul de apnee (la un PaCO2 de 60 mm Hg); 3) două trasee EEG, efectuate
la 6 ore, care să ateste lipsa electrogenezei corticale.
Diagnosticul de moarte cerebrală va fi stabilit după efectuarea testelor de mai sus, de
către doi anestezişti reanimatori diferiţi sau de un anestezist reanimator şi un neurolog sau
neurochirurg, prin două examinări repetate la un interval de 6 ore (Anexa 5). Din acest moment
nu mai este posibil ca o fiinţă umana să mai revină la viaţă 14. Academia Pontificală de Ştiinţe
consideră că moartea cerebrală este adevăratul criteriu al morţii, deoarece încetarea funcţiilor
cardio-respiratorii mai mult de 4 minute duce foarte rapid la moartea cerebrală. Oamenii de
ştiinţă consideră că în cazul terapiei intensive, odată instalată moartea cerebrală, personalul
medical este îndreptăţit să suspende terapia.
Comisia Naţională Elveţiană „Dreptate şi pace'' spune în acest sens: „...dacă noi socotim
că fiinţa omenească este o unitate indisolubilă a trupului şi a sufletului, trebuie să admitem că
viaţa pământească a unei persoane s-a sfârşit în mod definitiv când creierul acesteia, suportul
fizic al sufletului, a încetat definitiv să mai funcţioneze chiar dacă este posibil să se menţină încă
metabolismul trupului (în mod artificial, n.n.), nu mai este vorba de o viaţă a persoanei. A
menţine un trup în mod artificial în "viaţă", fără cea mai mică perspectivă de revenire a persoanei
la viaţă va echivala cu o lipsă de respect faţă de trupul defunctului"15.
Moartea cerebrală reprezintă, din punct de vedere medical, alterarea ireversibilă a vieţii
celulelor scoarţei cerebrale, ceea ce face ca trupul omului să nu mai fie structura propice prin
care sufletul omenesc comunică cu mediul înconjurător, ceea ce face ca trupul să nu-şi mai
asigure propria-i existenţă din schimbul cu mediul înconjurător şi nici comunicarea cu sufletul
nemuritor. Va fi o structură incapabilă însă să asigure condiţiile minime de manifestare a
sufletului în ea.
14
Commission Naţionale Suisse, «Justice et Paix», op. cit.,p. 73.
15
Ibidem
 După testele şi constatările de mai sus pacientul poate fi declarat, legal, mort. „Juridic, nu
se poate accepta recoltarea de organe fără ca individul să fie legal declarat mort (...). Prin urmare,
se poate declara moartea unei persoane, se poate elibera certificalul de deces şi după acest
moment se poate trece la prelevarea organelor în vederea transplantului" (Prof. dr. Radu Pa-
lade). „Moartea are loc la un moment precis, spune Prof. R. Palade, potrivit definiţiei medico-
legale, chiar dacă nu corespunde exact biologiei". Aceasta ridică o serie de obiecţii ale
specialiştilor, şi nu numai, cu privire la prelevarea organelor imediat după declararea medico-
legală a morţii pe baza morţii cerebrale. Dl. dr. George Stan consideră că organele nu pot fi
prelevate decât după instalarea morţii biologice, altfel avem de-a face cu eutana-siere, prin
urmare, cu uciderea unui suferind16, lucru inadmisibil. Academicianul dr. Constantin Bălăceanu-
Stolnici consideră că prelevarea organelor de la bolnavii aflaţi în moarte clinică ridică probleme
foarte serioase care nu pot fi rezolvate .,decât în contextul bioeticii eutanasiei". Ca şi ceilalţi spe-
cialişti, Acad. C. Bălăceanu-Stolnici declară: „Necesitatea preluării unui organ nu trebuie folosită
drept pretext pentru încetarea terapiei de susţinere paliativă a donatorului şi nu justifică grăbirea
morţii acestuia'"17.
„Sfârşitul fiecăruia dintre noi vine atunci când vrea Dumnezeu, iar mesajul medicinii este
de a lupta pentru viaţă şi nu de a justifica moartea. Medicul este dator să aline suferinţele, dar nu
are dreptul să grăbească intenţionat procesul natural al morţii"18.
Profesorul Sebastian Moldovan de la Sibiu, situându-se pe o poziţie uşor vitalistă, pe baza
unui studiu foarte documentat, în Raportul către Comisia de Bioetică a Arhiepiscopiei Clujului,
demonstrează că, biologic vorbind, viaţa se continuă în trupul uman şi după declararea morţii
cerebrale, şi este viaţă umană. Nu sugerează însă nici o soluţie. Nu trebuie însă uitat că toate
persoanele a căror moarte cerebrală se constată, se găsesc în serviciile de terapie intensivă ale
spitalelor. Deci, sunt ţinute artificial în viaţă, oarecum forţat. Dacă nu s-ar găsi în acele spaţii şi
nu ar primi îngrijirile specifice acelor spaţii ar fi fost moarte demult chiar şi din punct de vedere
biologic.
Preluând învăţătura creştină potrivit căreia sufletul este în tot trupul omenesc, Prof. dr.
Tristam Engelhardt precizează că există o diferenţă între organele trupului omenesc în ceea ce
16
Dr. George Stan, op. cit., pp. 61-65 şi Raport către Comisia de Bioetică a B.O.R.; Cf. şi Dr. Gh. Scripcaru, op. cil., p.
151-152. Dr. Stan identifică moartea cerebrală cu moartea biologică.

17
Raport către Comisia de Bioetică a B. O. R., p. 2
18
Dr. G. Stan, op.cit.,p. 2. Dr. Stan insistă pentru extinderea practicii hetero-transplantului.
priveşte efectul prezenţei lor la definirea personalităţii. Spre exemplu, omul îşi păstrează
calităţile personale şi identitatea personală chiar dacă i se transplantează o altă inimă, un alt ficat
sau un alt plămân. Sufletul este şi în mână, dar distrugându-se mâna nu se distruge şi persoana.
Sufletul este şi în inimă, dar în cursul operaţiilor pe cord oamenii trăiesc având inima scoasă din
trup (chiar dacă aceasta nu este decât pentru câteva ore). Nu acelaşi lucru este când este afectat
creierul: când unei persoane i s-a distrus creierul, persoana este moartă. Prin urmare, este o crimă
să declari un om mort numai că i-a încetat funcţionarea spontană a sistemului cardio-respirator
fără să fi murit şi creierul19. După moartea creierului celelalte părţi ale trupului pot fi folosite
pentru transplant20. Acelaşi profesor semnalează că disciplina impune ca Euharistia să fie dată
oamenilor vii, nu cadavrelor (can. 83 de la Sinodul Quini-Sext)21 şi nici celor inconştienţi.
Biserica a fost altădată foarte realistă. Se pare că a asimilat persoanele muribunde şi în stare de
inconştienţă cu oamenii deja morţi. Este o atitudine care merită să fie luată în considerare atunci
când vorbim de moartea cerebrală.
Profesorul G. Mantzaridis de la Tesalonic consideră ca moartea, în calitate de separare a
sufletului de trup, rămâne o taină. Nimeni nu va putea spune cu precizie că separarea aceasta
coincide cu moartea cerebrală. „Poate să coincidă, poate să preceadă, poate chiar să urmeze
morţii cerebrale"22. Şi în acest sens Profesorul Mantzaridis aminteşte de revenirea la viaţă a celor
declaraţi morţi din punct de vedere clinic şi pe cei care au revenit la viaţă după ce funcţiile
cardio-respiratorii au încetat. Acelaşi profesor fundamentându-se pe Sfântul Maxim
Mărturisitorul {Ambigua. P. G. 91. 1225A), va spune că omul nu se identifică cu trupul, nici cu
sufletul, nici cu unirea acestora, nici cu suma lor, ci este ceva care le depăşeşte pe toate acestea şi
în acelaşi timp le cuprinde, fără să fie conţinut de vreunui dintre aceste clemente şi .tară să fie
determinat de vreunul dintre acestea. Fiind creat după chipul lui Dumnezeu, omul este înţeles şi
se pune în valoare în măsura în care reflectă în el prototipul său. Atâta vreme cât împlineşte
porunca iubirii şi rămâne în Dumnezeu, care este iubire, este membru al Bisericii lui Hristos. In
această perspectivă, dăruirea unui organ, a unui ţesut şi chiar a unei picături de sânge, din
dragoste faţă de aproapele. înseamnă autodăruirca şi autojertfirea întregului om23 în interiorul

19
Chirtian Bioethics, Swets &.. Zeitiinger Publishers, b.v. Lisse. 2000, pp. 333 -334.
20
Ibidem, p. 333
21
Ibidem p. 332
22
Art. cit. în Pemptousia, p. 107.
23
Ibidem, pp.108-109
aceluiaşi Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu
mijloc de însănătoşire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb.
Practica transplantului de organe a devenit deja obişnuită. Că vrea sau nu. creştinul nu i
se poate opune şi nici nu ar avea motive s-o facă. Refuzul de a fi donator de organe pentru
transplant, în timpul vieţii sau după moarte nu este justificat de ideea că la învierea de obşte
trupurile vor învia cu inventarul complet al atomilor şi moleculelor trupului în momentul morţii,
învierea morţilor va fi un act de nouă creaţie a lumii şi a omului, după modelul trupului înviat al
Mântuitorului Hristos. Din momentul conceperii şi până în momentul morţii, trupul omenesc este
constituit (prin puterea creatoare a lui Dumnezeu) din structurarea şi destructurarea elementelor
fizico-chimice ale lumii, de intrarea şi ieşirea acestora din noi, păstrându-şi identitatea şi
continuitatea personală. Criteriul învierii trupurilor nu va fi reconstituirea sumei tuturor
elementelor fizico-chimice trecute prin noi într-o viaţă pământească, ci aşa cum spunea Sfântul
Grigore de Nyssa, „din păcatele şi virtuţile care se imprimă în suflet pentru eternitate, precum se
imprimă sigiliul în ceară".
Biserica binecuvântează orice practică medicală în vederea alinării suferinţei din lume.
Biserica previne însă pe toţi să înţeleagă transplantul ca pe o practică medicală menită înlăturării
suferinţei membrilor ei şi nu ca pe una care să alimenteze ideea autonomiei vieţii fizice şi a
prelungirii acesteia, în detrimentul credinţei în viaţa eternă, adevărata viaţă, neglijându-se
pregătirea pentru aceasta.
Donatorul de organe trebuie să împlinească gestul său din dragoste faţă de aproapele, de
bunăvoie, în urma unei informări corecte şi a unui consimţământ liber şi independent de orice
influenţă străină de conştiinţa sa. Aceleaşi exigenţe trebuie să fie împlinite de rudele celui
decedat, responsabile de trupul acestuia şi dispuse sa ofere anumite organe ale defunctului pentru
transplant. Biserica se opune oricărei tranzacţii cu organe umane şi oricărei exploatări a stărilor
de criză şi a vulnerabilităţilor potenţialilor donatori (lipsa de libertate psihică sau fizică, penuria
socială).
In privinţa declarării morţii reale (părăsirea trupului de către suflet) identificată cu
moartea cerebrală legal declarată, trebuie respectate cu exactitate criteriile de diagnosticare a
morţii cerebrale şi respectiv, legale. Este legiferat ca declararea morţii cerebrale s-o facă o echipă
medico-lcgală neimplicată în acţiunea de transplant, pe baza criteriilor clinice şi de laborator
existente. Biserica nu poate fi de acord cu transplantul ţesuturilor embrionare care comportă
riscul afectării sănătăţii fătului şi nici cu utilizarea pentru transplant a organelor nou-născuţilor
acefali sau hidrocefalici. In egală măsură, respinge eventuala tendinţă a unora de a deveni dona-
tori de organe, cu condiţia să fie eutanasiaţi.
Consimţământul informat şi lucid de a-şi oferi un organ, în viaţă sau după moarte, pentru
binele semenului suferind, din iubire faţă de acesta şi dezinteresat, precum şi hotărârea rudelor de
a permite prelevarea de ţesuturi sau organe în vederea transplantului de la trupurile decedate ale
celor faţă de care au drepturi legale, respectându-se legea, sunt în acord cu morala creştină.
Biserica binecuvântează persoanele care pot face asemenea sacrificii, dar în egală măsură.
înţelege pe cei care nu pot face aceasta, respectând libertatea şi decizia fiecărui om. Deopotrivă,
are toată înţelegerea pentru cei eare-şi doresc scăparea de suferinţă şi prelungirea vieţii fizice.
încredinţată că acesta va duce la creşterea lor duhovnicească.
Binecuvântând efortul medicilor pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei
din lume, şi prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere. Biserica nu
poate încuraja negativismul nejustificat al altora. Dacă viaţa aproapelui, cea fizică şi cea
duhovnicească, este garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu condiţia: să nu ucizi un om
spre a promite sau a da viaţă altuia.