Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

13. Selecţia materialelor şi a procesului tehnologic.

13.1. Introducere

În industrie se realizează piese care se asamblează formând subansamble și care, la rândul

lor, se reasamblează obţinându-se diferite produse. Aceste piese sunt realizate dintr-o gamă
largă de materiale având proprietăţi foarte diferite. În prezent, pe piaţă există intre 40.000 și
80.000 de materiale, numărul lor modificându-se continuu. Aceste materiale sunt supuse unor
procese tehnologice de fabricaţie, dintre care sunt cunoscute peste 1.000.
În timpul funcţionării, piesele și, implicit, materialele sunt supuse unor tipuri foarte variate de
solicitări. Aceste solicitări nu sunt numai de natură mecanică, ci și de natură ambientală cărora li se adaugă
proprietăţile tehnologice ale materialului. Acesta este motivul pentru care selecţia materialelor și a tehnologiei de
fabricaţie constituie o activitate foarte importantă. Între tehnologia de fabricaţie și materialul supus prelucrării
există o mare legătură, în condiţiile realizării, în condiţii economice ale produselor.
La realizarea unei piese, în general, există mai multe materiale candidat. Pentru selecţia unuia sau a altuia
este necesară cunoașterea procesului de selecţie multi criterial. În condiţiile în care pentru o aplicaţie dată nu se
găsește nici un material atunci este nevoie de proiectarea unuia nou.

Piesele se realizează dintr-o gamă foarte variată de materiale. Selecţia unuia sau al
altui material se face în funcţie de cerinţele funcţionale și ambientale impuse pieselor
aflate în structura echipamentelor. Între material și tehnologia de procesare a acestuia
există o mare legătură. Ele trebuie să fie privite împreună, deoarece pot exista materiale
care satisfac cerinţele funcţionale dar nu pot să fie procesate. Aspectele privind
procesarea sunt deosebit de importante și constituie criterii de bază privind selecţia
materialelor.
Concluzie: Cunoaşterea metodologiei de selecţie a materialelor este deosebit de importantă,
atât în proiectarea constructivă, cât și în proiectarea tehnologică, deoarece oferă soluţiile
economice de utilizare a materialelor și de procesare a acestora.

Obiectivele acestui capitol sunt:

o Stabilirea cerinţelor impuse pieselor;
o Stabilirea tipurilor de costuri;
o Stabilirea etapelor de selecţie a materialelor;
Obiectivele o Stabilirea ponderii proprietăţilor în procesul de selecţie;
capitolului:
o Selectarea multicriterială a materialelor;
o Stabilirea indicelui de performanţă a materialelor candidat.

Durata medie de studiu individual: 60 minute.

1
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

13.2. Aspecte privind selecţia materialelor.

În fabricaţia pieselor se utilizează o gamă largă de materiale , ele putând fi cuprinse în mai multe clase
Aceste clase, împreună cu proprietăţile lor sunt prezentate în figura 1.

Fig. 1: Clase de materiale

Fig. 2: Etapele procesului de proiectare și execuţie a unui produs

2
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

Din aceste clase de materiale se alege materialul cel mai potrivit pentru o aplicaţie dată. Procesul de
proiecare pornește întotdeauna de la cerinţele pieţei. După un studiu de piaţa se naște ideea realizării
produsului și a nivelului de cost al acestuia (Fig. 2). Pe baza rezultatelor obţinute din piaţă, se realizează schiţa
produsului, pe marginea căreia se face o proiectare constructivă și se execută desenul de ansamblu. Aceste
aspecte sunt valabile în situaţia în care se urmărește realizare unui produs nou. Din desenul de ansamblu se
extrag componentele cărora li se realizează desenul de execuţie a fiecărei piese, desen care va sta la baza
proiectării tehnologice. După realizarea tehnologiei de fabricaţie, aceasta împreună cu desenele de execuţie se
lansează în producţie. Forma și dimensiunile pieselor, împreună cu materialul din care se obţin acestea se
stabilesc în etapa de proiectare constructivă. Aici începe procesul de selecţie a materialelor, proces care se
poate întinde pe întreg fluxul tehnologic de fabricaţie.
În cadrul proiectării tehnologice, pe marginea desenului de execuţie, se stabilește tehnologia de fabricaţie
cuprinzând operaţiile și fazele de prelucrare, echipamentele utilizate, sculele și dipozitivele precum și
instrumentele de măsură și control. În situaţia în care apar probleme în producţie, acestea sunt sesizate
proiectantului și, după o analiză, se poate realiza o reproiectare a pieselor.
Pentru selecţia materialelor și a tehnologiei de fabricaţie se impune deţinerea unor informaţii despre
material sau tehnologie. Aceste informaţii pot să fie structurate sau nestructurate.
Dintre informaţiile
structurate cele mai importante
sunt datele numerice dar și cele
logice exprimate prin Da/Nu sau
BUN/RĂU. Aceste informaţii pot
fi ierarhizate (mai ales cele
numerice, care exprimă și
proprietăţile mecanice ale
materialelor) și se întâlnesc în
diferite baze de date, în
standarde și în diferite lucrări de
specialitate.
Datele nestructurate, sunt
Fig. 3: Structurarea informaţiilor într-o bază de date
foarte multe la număr și se
întâlnesc în diferite documentaţii specifice, cum ar fi: studii de caz, analiza avariilor, ghiduri de proiectare, dar și
în documentaţii nespecifice (cel mai puţin structurate), cum ar fi: pagini web, software ale producatorului,
informaţii de la consultanţi. Structurarea unor informaţii referitoare la materiale poate fi făcută asemenea
schemei prezentate în figura 3.

13.3. Aspecte privind selecţia materialelor.

În economia de pieţa (concurenţială), calitatea și costul produsului au o mare importanţă. Prin urmare,
selecţia și utilizarea materialelor trebuie făcută pe criteria știinţifice, pentru o performanţă maximă la un cost
minim, cum ar fi:

3
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

 performanţele produsului;
 condiţiile de prelucrare;
 forma și dimensiunile piesei;
 seria de fabricaţie;
 preţul de cost.
Trebuie să se aibă în vedere promovarea materialelor corespunzatoare, ieftine și ușor de procurat,
împreună cu valorificarea maximă a prelucrabilităţii lor pentru aducerea la forma ceruta. Întotdeauna se are în
vedere posibilităţile reale de prelucrare în firma în care se realizează produsul (dotarea și experienţa sa
tehnologică). Materialul selectat trebuie să aibă proprietăţile cerute și trebuie să se ţină seama de procedeul de
prelucrare, deoarece amândouă contribuie la definirea proprietăţilor finale ale piesei. Din aceste motive, selecţia
optimă a materialelor este complexă, dificilă și se desfășoară începând din faza de conceptie până la fabricaţia
de serie (și în timpul acesteia). Chiar și în procesul de fabricaţie se caută soluţii pentru utilizarea unor noi
material, noi procedee de prelucrare, urmărind continuu scăderea costurilor și creșterea performanţelor.
În general, procesul de selecţie a materialelor poate fi restrâns la următoarele etape:
 analiza cerinţelor faţă de material;
 găsirea soluţiilor alternative;
 evaluarea diferitelor soluţii/material candidat;
 luarea deciziei privind materialul optim.
Aceste etape sunt prezentate într-o formă mai detaliată în figura 4.

Fig. 4: Schema procesului de selecţie a materialelor

4
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

În prima etapă, a obiectivului selecţiei, se stabilesc toate proprietăţile cerute materialelor, care rezultă
din cerinţele de funcţionare și de utilizare, cerinţe cuprinse în proprietăţile de utilizare. Procedeele posibile de
prelucrare condiţionează cerinţele corespunzătoare privind proprietăţile materialelor, formând ansamblul
proprietăţilor de prelucrare.

Fig. 5: Schema proprietăţilor care stau la baza stabilirii cerinţelor faţă de material

De unde rezultă aceste cerinţe? La proiectarea piesei sau a produsului se stabilesc cerintele privind
performantele cerute materialului, bazate pe funcţionalitatea și performanţa impusă piesei (produsului), precum
și pe condiţiile ambientale în care va funcţiona aceasta. Prin urmare, cerinţele faţă de material sunt:
Cerinţele funcţionale se referă la caracteristicile produsului (cărora nu întotdeauna li se pot atribui valori
cantitative) corelate cu cele mai potrivite proprietăţi mecanice, fizice, chimice etc. Ele se stabilesc cât mai exat,
în condiţiile reale de funcţionare (rol funcţional, tipul, caracterul și valoarea solicitărilor, condiţii de temperatură și
de mediu etc.).
Siguranţa în funcţionare se referă la probabilitatea piesei (materialului) de a fi exploatată corespunzător,
fără a ceda sau a suferi avarii. Estimarea sau anticiparea posibilelor moduri în care un produs poate suferi o
avarie se realizeaza prin analiza avariilor. Cauzele unei avarii (în functionare) sunt atribuite:
 erorilor de concepţie constructivă;
 defectelor originale ale materialului;
 defectelor datorate prelucrării piesei;
 condiţiillor de exploatare.
Funcţionarea în conditii ambientale de exploatare. Mediul în care funcţionează o piesă reprezintă un
factor important la stabilirea cerinţelor ambientale. Mediile corosive, temperaturile ridicate sau joase (negative)

5
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

modifică defavorabil performanţa materialelor de uz general. În situaţii dificile se apelează la materiale speciale,
cu proprietăţi deosebite, mai scumpe, dar corespunzătoare.
Cerinţele de prelucrabilitate (tehnologice) sunt legate de forma piesei finite (a materialului), de precizia
dimensională și de formă, de calitatea suprafetei etc. Procedeul tehnologic de prelucrare este determinat de
proprietăţile tehnologice:
 turnabilitatea;
 deformabilitatea;
 așchiabilitatea;
 capacitatea de a fi tratat termic.
Întotdeauna se elimina materialele cu deformabilitate imposibilă, călibilitate insuficientă, așchiabilitate slabă
etc., în funcţie de cerinţa care se impune. Acestor cerinţe li se adaugă și costul materialului.
Analiza grupelor de cerinţe conduce la stabilirea unei matrice de cerinţe formate din cerinţe tehnice
și cerinţe economice, iar pentru o selecţie corectă este necesară realizarea unei ierarhizări a acestora.
Cerinţele economice, reflectate prin costurile materialului, a prelucrării și a altor costuri cu întreţinerea și
cu materialele auxiliare, sunt deosebit de importante. Costul materialului controlează evaluarea materialelor,
deoarece în multe aplicaţii se impune un cost limită pentru materialul care să satisfacă cerinţele aplicaţiei. Când
limita de cost este depășită, produsul se reproiectează în vederea modificării cerinţelor faţă de material, pentru
menţinerea acestuia sub limita de cost. Prin urmare, selecţia se oprește la materialul care satisface cerinţele
tehnice stabilite de exploatarea piesei și care are costul cel mai scazut.

13.3. Aspecte economice ale materialelor.

Materialul influenţează costul total al produselor. Costul materialului are cea mai mare pondere din costul
total (30-70%). Prelucrabilitatea determină: nivelul de productivitate, investiţiile de capital atunci când pentru o
opeaţie dată nu există un echipament performant sau de precizia cerută, manopera necesară obţinerii formei
finale a produsului.
Alegerea unui material ieftin nu este întotdeauna o soluţie corespunzătoare, dacă prelucrarea lui este
dificilă și costisitoare. Dimensiunile materiilor prime și a semifabricatelor pot determina formarea unei cantităţi
mari de deșeuri și, implicit, influenţează costul final. Posibilitatea reciclării deșeurilor este un criteriu important la
selecţia materialelor, îndeosebi în cazul utilizării materialelor scumpe.
Din punct de vedere economic, materialele inginerești sunt materiale de largă utilizare și materiale speciale.
Materialele de largă utilizare sunt ieftine și se produc în cantităţi mari, în timp ce materialele speciale sunt mult
mai scumpe și se elaborează numai pentru satisfacerea unor cerinţe deosebite.
Compararea materilelor din punct de vedere al costurilor este dificilă, deoarece la unele materiale costul
este dat în raport cu greutatea, la altele în raport cu volumul, iar la altele în raport cu suprafaţa etc. De aceea,
compararea materialelor se poate face în raport cu costul relativ.
Analizând mai multe materiale din punct de vedere economic s-a ajuns la următoarele concluzii:
 Din punct de vedere al costului relativ la unitatea de greutate, utilizarea oţelului este cea mai avantajoasă,
motiv pentru care are cel mai mare consum pe plan mondial. Materialele polimerice și aluminiul tind să se
apropie de costurile oţelurilor;

6
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

 Din punct de vedere al costului relativ la unitatea de volum, costurile materialelor polimerice se apropie de
cele ale oţelurilor, unele fiind mai ieftine;
 Apare o plaja larga a costurilor materialelor inginerești;
 Uneori materialele nu sunt utilizate la adevarata lor capacitate, deoarece o cerinţă importantă este
rigiditatea. Din acest punct de vedere betonul are cel mai mic cost;
 Sunt aplicaţii la care se cere o rezistenţă ridicată și o greutate redusă. Din acest punct de vedere, se
constată că materialele polimerice și piesele turnate din magneziu apar mai ieftine decât oţelurile.
În cazul unui produs, evaluarea valorii lui se face prin cel mai ieftin și cel mai ușor de procurat, dar care să
aibă aceeași funcţionalitate. În ceea ce privește selecţia materialelor, pentru aceeași funcţionalitate, se alege
materialul care are costul mai scăzut sau un material mai scump dar care va simplifica procesul de prelucrare
(eventual eliminarea unor etape ale prelucrării). Din acest punct de vedere, în anumite situaţii, oţelurile slab
aliate cu conţinut ridicat de mangan și conţinut scăzut de Ni și Cr înlocuiesc oţelurile scumpe conţinând cantităţi
mai mari de Ni, Cr, Mo (elemente scumpe). Acoperirile metalice înlocuiesc (în condiţii mai puţin severe de
coroziune) oţelurile inoxidabile. Durificarea superficială sau ecruisarea prin deformare plastică mărește
rezistenţa la uzare și la oboseală a oţelurilor carbon, evitând utilizarea oţelurilor aliate scumpe. Acoperirile de
tipul alitării, cromării aplicate oţelurilor carbon conferă rezistenţa la temperaturi moderate și elimină finisarea
(costisitoare).
Minimalizarea costului materialelor se face printr-o proiectare care să reducă cantitatea necesară de
materiale scumpe. Alegerea procedeelor de prelucrare adecvate, stabilirea formei semifabricatului care să
maximalizeze coeficientul de utilizare a materialelor în fabricaţie este foarte importantă. Materiale ieftine sunt
cele care se cumpără în cantităţi mari și cele
Metoda de prelucrare Coeficientul de utilizare, % care au dimensiuni mari. Când fabricaţia cere

1. Fără modificarea masei piese de mai multe dimensiuni, se poate

cumpara stoc mare de semifabricate la
Turnare 70
dimensiunea cea mai mare a pieselor,
Deformare plastică 75
materialele fiind mai ieftine dar vor genera o
Agregate de pulberi 90
cantitate mai mare de deșeuri care trebuie
2. Cu micsorare de masă
gestionate.
Așchiere 60
Coeficientul de utilizare a materialelor pe
Eroziune 90
diferite procedee de fabricaţie, sunt prezentate
3. Prin mărire de masă
în figura 6.
Depuneri prin sudare 80
În ultima vreme, apare o competiţie între
Depuneri prin metalizare 90 diferite tipuri de materiale. Între oţel și aluminiu,
Fig 6: Gradul de utilizare a materialului la obţinerea cutiilor de băuturi. Între materiale
polimerice și cupru, plumb, fontă, la realizarea instalaţiilor de apă. Între aluminiu și materiale polimerice (armate),
la construcţia aeronavelor. În situaţia în care piesa are un rol decorativ – materialul plastic este mai important.
Această competiţie este determinată de proprietăţile materialelor și costurile pe care acestea le au.
Proprietăţile unor materiale sunt prezentate, tabelar, în figura 7.

7
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

Aliaj ZnAl4
Polistiren Policar- Polipro-
Proprietatea turnat sub Naylon 6/6
ABS bonat pilena
presiune
2
Rezistenţa la tracţiune, MN/mm 260 54 52 70 35

Rezistenţa la tracţiune prin șoc (relativ) 7,9 1 3,3 3,6 1,6

Rezistenţa la fluaj (exprimată ca modul de

2 51100 1470 420 2030 308
elasticitate aparent la 100 h· MN/mm )
7
Rezistenţa la oboseală prin încovoiere la 10
2 64,4 15,4 14 7 18,2
cicluri, MN/mm

Temperatura de stabilitate termică la 1,8

2 o >488 345 324 403 332
MN/mm ( C)

Modificarea rezistenţei la tracţiune după 500h

+0,5 -8 +10 -11 -30
de expunere în condiţii atmosferice (%)

Densitatea (relativă) 6,67 1,05 1,14 1,2 0,9

Costul unităţii de greutate (relativ, Zn=1) 1 2,1 3,74 4,2 1,4

Costul unităţii de volum raportat la rezistenţa
1 2,1 3,7 3,0 1,6
la tracţiune (relativ)

Costul unităţii de volum raportat la rezistenţa

1 11,7 18,3 19 30
la fluaj (relativ)

Costul unităţii de volum raportat la rezistenţa

1 2,7 1,5 1,6 0,9
la tracţiune prin șoc (relativ)

Costul unităţii de volum raportat la rezistenţa

1 0,9 1,8 3,4 0,4
la oboseală (relativ)

Fig. 7: Proprietăţile unor materiale

Costul prelucrării poate juca un rol important în procesul de selecţie a materialelor. De exemplu: alama

Fig. 8: Factorii care determină costul reperului și economicitatea reperului

este mai ieftină, pentru anumite piese, decât oţelul laminat, deoarece se prelucrează cu viteză mai mare, cu
toate că preţul alamei este mai mare decât a oţelului. Aluminiul se prelucrează mai ușor și are greutate specifică

8
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

mai mică, putând înlocui fonta, oţelul și aliajele lui, chiar dacă sunt mai ieftine. Materialele plastice se
prelucrează foarte ușor și devin economice la o serie mare de fabricaţie, putând înlocui orice tip de material
pentru diferite aplicaţii. De aceea, criteriul economic privind costul materialului nu este concludent la selectarea
materialului și devine mai important costul reperului.
Costul reperului și economicitatea reperului sunt influenţate de mai mulţi factori, aceștia sunt prezentaţi în
figura (Fig. 8).
Problematica selectării materialelor se leagă de:
 varietatea materialelor inginerești;
 severitatea cerinţelor funcţionale impuse;
 cerinţa diminuării costurilor;
 severitatea cerinţelor funcţionale impuse;
 prelucrările la care este supus materialul;
 geometria pieselor;
 solicitările la care este supus materialul.
În acest context este foarte important a se cunoaște factorii care determină comportarea materialelor în
piesă (Fig. 9).
Influenta procedeului
de prelucrare (P), prin
prezenţa muchiilor
ascuţite și a filetelor
afectează, într-o măsură
mai mare, comportarea în
funcţionare a oţelurilor de
înaltă rezistenţă, decât a
celor moi. Rugozitatea
suprafeţei afectează, într-
o măsură mai mare,
Fig. 9: Factorii care determină comportarea materialului în piesă comportarea materialelor
la solicitări variabile
(oboseală) decât la solicitări
statice. Prin urmare, este
important a ne focaliza atenţia
asupra performanţelor în
exploatare a fiecărei piese (Fig.
10).
Cerinţele impuse
materialelor se clasifică în două
Fig. 10: Performanţele piesei în funcţionare
categorii:
 Cerinte “rigide” sau nenegociabile;

9
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

 Cerinte “nerigide” “relative” sau negociabile.

Cerinţele rigide sunt cerinţele care trebuie satisfăcute obligatoriu de material pentru a fi luate în considerare
la selecţie. În categoria acestora întră disponibilitatea, prelucrabilitatea, caracteristicile minime impuse.
Cerinţele nerigide, în anumite limite, sunt supuse compromisului. Ele pot fi comparate din punct de vedere
al importanţei lor relative pentru o aplicaţie dată în cadrul metodelor cantitative de selecţie a materialelor.
Exemplu: La realizarea unei butelii de aragaz sau la realizarea unei butelii utilizate în aviaţie (Fig. 11)

Fig. 11: Stabilirea cerinţelor negociabile și rigide

În cazul în care se urmărește
realizarea unei butelii de aragaz destinate populaţei cerinţa de cost este rigidă, ea neputând crește peste o
anumită limită suportabilă. Cerinţele de rezistenţă și de ductilitate (pentru a nu se sparge în cazul creșterii
accidentale a presiunii) sunt nerigide. Materialele ceramice nu satisfac cerinţele de cost și de ductilitate în timp
ce materialele compozite nu satisface cerinţa de cost. Materialele metalice sunt cele care satisfac toate cerinţele
impuse și sunt luate în considerare la selecţie.
În cazul în care se urmărește realizarea unor butelii utilizate în aviaţie, cerinţa rigidă este cea legată de
greutatea specifică (să fie ușoare). Prin urmare, materialele metalice și ceramice nu satisfac această cerinţă și
vor fi utilizate în procesul de selecţie numai materialele compozite.

13.4. Modalităţi de abordare a selecţiei materialelor și a procedeelor de prelucrare

Apariţia unor materiale noi și a competiţiei între materiale introduce noi abordări în selecţia materialelor și a
procedeelor de prelucrare. La obţinerea pieselor complexe și de bună calitate, din materiale plastice, se
folosește o tehnologie de înaltă performanţă. Utilizarea materialelor compozite a condus la reducerea
substanţială a greutăţii produsului, iar materiale sinterizate pot fi utilizate la obţinerea pieselor fără pierderi de
material și cu un consum de energie scăzut.
Ingineria suprafeţelor oferă posibilitatea modificării suprafeţelor și coferirea unor proprietăţi deosebite.
Proiectarea industrială trebuie asociată cu design-ul, realizarea unei forme estetice, obţinerea unui aspect
exterior plăcut. Design-ul industrial include mai mult decăt o stilizare. Alegerea materialului permite să se
realizeze un anumit design.

10
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

Cu toate aceste, proiectanţii se limitează la selecţia materialelor și a procedeelor de prelucrare cunoscute

mai bine pentru:
 evitarea riscurilor;
 nu este cunoscută existenţa unor materiale noi;
 nu sunt cunoscute noile tehnologii de fabricaţie etc.
La selectarea funcţionalităţii produsului (comportarea lui în exploatare-C), a materialelor (M), a procedeelor
de prelucrare (P) și a formei (F) trebuie să se ţină seama că acestea se întrepătrund (trebuie să se ţină seama în
același timp de ele). Pot fi urmate diferite succesiuni. Succesiunea CFMP prezintă următoarea ordine de luare în
considerare - funcţionalitatea produsului (C), forma piesei, materialul piesei și procedeul de prelucrare. Pot
exista și alte succesiuni, fiecare dintre ele conducând la o altă soluţie. De exemplu, se ia în considerare
realizarea unui cadru de bicicletă. Ordinea succesiunii elementelor care se iau în considerare și soluţiile care se
obţin sunt prezentate în figura 12.

Fig. 12: Efectul succesiunii selecţiei și efectul obţinut

13.5. Strategii de selecţie a materialelor.

O strategie de selecţie are două componente. Formularea mărimi prin care să se evalueze un set de cerinţe
impuse materialului și un procedeu de evaluare a mărimii ceriţnelor prin care să se poată face ierarhizarea
acestora, în funcţie de măsura în care acestea sunt indeplinite.
Strategiile caută căi de implementare a procesului și anume de a converti un set de date “de intrare”
(cerinţele proiectării) într-un set de date “de ieșire” și anume alegerea materialului și a procedeului de prelucrare.
Există trei strategii de selecţie, și anume:
Strategia 1: Căutare liberă implicând analiza raţională, ofera o mare libertate de selecţie și puţină ghidare
în desfășurare procesului de selecţie realizând o posibilă inovaţie.

11
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

Strategia 2: Se bazează pe chestionare, fiind o selecţie prin expertiză. Oferă multă ghidare în proces, dar
oferă puţină libertate de selecţie, conducând la soluţii cunoscute.
Strategia 3: Se bazează pe o analogie cu cazurile anterioare care oferă idei ale soluţiilor acestora pentru
probleme similare. Oferă soluţii similare cu situaţia prezentă.
Ierarhizarea se face parcurgând mai multe faze. Identificarea unuia sau a mai multor indici de performanţă
corespunzători funcţiei, obiectivului și constrangerilor. Indicele de performanţă permite optimizarea selecţiei.
Pentru identificarea acestor indici se parcurg următoarele etape:
 transpunerea într-o relaţie a obiectivului (entitatea) ce trebuie minimalizat sau maximalizat;
 eliminarea din această relaţie a variabilelor libere utilizând constrângerile (ex: valoarea impusă rigidităţii,
a încărcării limită, a unui moment, a presiunii, a temperaturii de lucru sau al tenacităţii;
 analiza grupului de proprietăţi (indicele de performanţă) care maximalizează obiectivul.

13.6. Metode cantitative de selecţie a materialelor candidat.

Materialele candidat sunt materialele care satisfac cerinţele cuprinse în matricea de cerinţe rezultate din:
 cerinţele funcţionale;
 siguranţa în funcţionare;
 funcţionarea in condiţii ambientale de exploatare;
 cerinţele de prelucrabilitate;
 economicitatea piesei.
Evaluarea presupune compararea materialelor candidat care îndeplinesc cerinţele negociabile cu
caracteristicile efective ale materialului, în vederea selectării celui optim pentru o aplicaţie dată. Metodele
cantitative permit:
 analiza unui numar ridicat de date;
 analiza a multor specificaţii implicate în selecţia materialelor;
 adaptarea pentru o selecţie asistată de calculator dintr-o bază de date.
Metodele nu elimina capacitatea de analiza si experienta inginerului, ele sprijinindu-l în alegerea optimă.
Metoda costului raportat la
unitatea de proprietate ia în
considerare economicitatea piesei
determinată de costul iniţial al
materialului, costul prelucrării și montării,
costul funcţionării și intreţinerii. Unele
dintre aceste costuri cresc odată cu
creșterea valorii proprietăţilor, altele
scad (fig. 13). Odată cu creșterea
rezistenţei:
 prelucrare este mai dificilă;
Fig. 13: Variaţia costurilor în funcţie de rezistenţa materialului  greutatea pe piesă scade;

12
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

 durabilitatea în exploatare crește și, deci, numărul de piese utilizate în timp este mai mic.
Costul total este suma costului piesei și a celorlalte costuri.
Se poate face o comparaţie a materialelor luând în considerare proprietăţile lor relative (proprietatea
raportată la greutatea specifică). De exemplu: rezistenţa, rigiditatea, modul de elasticitate etc. Criteriul esenţial
este costul raportat la unitatea de rezistenţă la tracţiune, și anume C=p·ρ/σ.
C- costul asigurării unei rezistenţe de 1 MPa;
p- costul unităţii de proprietate a materialului;
ρ- densitatea materialului;
σr- rezistenţa la tracţiune.
Cu cât valoarea lui “C” este mai mică, cu atât materialul este mai economic.
Costul relativ pe unitatea de proprietate nu oferă, întotdeauna, rezultate corecte. De aceea se preferă
utilizarea costului relativ pe unitatea de proprietate a materialului candidat “i” raportat la costul relativ pe unitatea
de proprietate a materialului de referinta “b”, dat de de relaţia:
𝜌
𝐶𝑖 𝑝𝑖 𝑖 𝑝𝑖 𝜌𝑖 𝜎𝑏
𝜎𝑖
𝐶𝑅 = = 𝜌𝑏 = ∙ ∙ ,
𝐶𝑏 𝑝𝑏 𝑝𝑏 𝜌𝑏 𝜎𝑖
𝜎𝑏

Dacă CR este subunitar, materialul candidat este mai ieftin decât materialul de referinţă și materialul de
referinţă este eliminat, iar materialul candidat se ia ca material de referinţă pentru următoarea comparaţie. Dacă
CR este supraunitar, materialul candidat este mai scump decât materialul de referinţă și materialul de referinţă
se ia ca material de comparaţie pentru următoarea analiză.
Metoda ponderării proprietăţilor este o metoda pentru rezolvarea unor soluţii mai comlexe în care intră
mai multe materiale și proprietăţi. În această situaţie, fiecărei proprietăţi a materialului i se acorda o pondere ”α”.
Ponderea este proporţională cu importanţa relativă a proprietăţii pentru performanţa în exploatare a materialului
pentru aplicaţia dată. Ponderea proprietăţii este egală cu produsul dintre valoarea numerică a proprietăţii
materialului “p” și ponderea ei “α”: γ=p·α. Însumând toate aceste produse, pentru un anumit material, se obţine
un indice de performanţă “P” al materialului. Această metodă ia în considerare toate proprietăţile materialului.
Comparând mai multe materiale, prin indicele de performanţă, se poate găsi cel mai performant material pentru
o anumită aplicaţie.
Dezavantajul acestei metode constă în faptul că, în cazul unei proprietăţi care are o valoare ridicată,
aceasta v-a avea o influenţă mai mare asupra indicelui de performanţă decât ponderea ei.
Exemplu: Un material A care are Rm=370 MPa și o duritate de 350 HRB, și un alt
material B care are Rm=400 MPa și o duritate de 300 HRB. Stabilind ponderea
proprietăţii de 100 pentru rezistenţă și 90 pentru duritate, se obţine un indice de
performanţă de 68500 pentru materialul A și 67000 pentru materialul B.
Înseamnă că împotriva importanţei rezistenţei la tracţiune (ca fiind primul criteriu de
selecţie) și care este mai mare pentru materialul B, indicele de performanţă al
materialului A este mai mare și, deci, acest material v-a fi selectat.
La evaluarea materialelor candidat se poate lucra și cu valori relative “β” ale unei anumite proprietăţi, celei
mai mari valori a proprietăţii atribuindu-se valoarea 100, iar celelalte valori relative se determina cu relatia:

13
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

valoarea numerică a proprietăţii

𝛽= ∙ 100,
valoarea maximă dintre proprietăţile luate în considerare
Astfel, fiecărei proprietăţi i se acordă o importanţă egală, și ea va influenţa indicii de performanţă ai
materialelor comparate doar în măsura ponderii acordate. Pentru proprietăţile ale căror valori se dorește a fi cât
mai mici (densitatea, pierderea de greutate prin coroziune etc.) evaluarea se face printr-un raport invers:

valoarea minimă dintre proprietăţile luate în considerare

𝛽= ∙ 100,
valoarea numerică a proprietăţii
Pentru proprietăţile materialelor care nu se exprimă, în mod obișnuit, prin valori numerice (rezistenţa la
uzare, sudabilitatea, aschiabilitatea, diferite proprietăţi tehnologice etc.) evaluarea se poate face relativ la una
dintre proprietăţi, astfel (Fig. 14):
Astfel indicele de
Materiale alternative performanta a materialului este
Proprietatea
A B C D dat de relatia:
Sudabilitatea Foarte bună Bună Bună Satisfăcătoare 𝑛
Evaluarea relativă 5 3 3 1
𝑃= 𝛼𝑖 ∙ 𝛽𝑖
Valoarea scalată 100 60 60 20
𝑖=1

Fig. 14: Evaluarea unei proprietăţi tehnologice unde P reprezintă indicele de

performanţă a materialului;
“i” este suma celor “n” proprietăţi considerate ale materialului
Exemplu: În ceea ce privește valoarea relativă a proprietăţii β pentru rezistenţa la
tracţiune a materialului A este de 92,5. Pentru al doilea material, această valoare este de
100. În ceea ce privește valoarea relativa a proprietatii β pentru duritate, aceasta este de
100 pentru materialul A și de 85,7 pentru materialul B.
Acest lucru poate schimba situaţia ierarhică a materialelor sau le poate apropia atât
de mult indicele de performanţă încât să se puna problema luări în considerare și a altor elemente pentru
selecţie.
Ponderea α poate fi considerata ca αi<1, astfel încât:

𝛼𝑖 = 1

(cazul cel mai frecvent) sau ei i se poate aloca o plajă de valori, valoarea cea mai mare corespunzând
proprietăţii cu cea mai mare importanţă. Costul materialului poate fi considerat ca o proprietate (chiar foarte
importanta) acordandu-i-se o pondere “α”. În cazul luării în considerare a unui număr mare de proprietăţi, costul
poate fi considerat un factor de corecţie al indicelui de performanţă a materialului, rezultând indicele de merit al
acestuia:
𝑃
𝑀=
𝑝∙𝜌
în care “p” reprezintă costul unităţii de greutate a materialului.

14
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

Cand se dorește compararea mai multor materiale candidat (i) cu unul de bază (de referinţă), se calculează
indicele relativ de merit al fiecărui material, astfel:
𝑀𝑖
𝑅𝑀 =
𝑀𝑏
Daca RM>1, respectivul material candidat “i” corespunde mai bine cerinţelor decât materialul de referinţa
“b”, în cazul în care Mb reprezintă minimul cerinţelor impuse. Materialele candidat având RM<1 pot fi eliminate
de la început ca fiind necorespunzătoare.
Când trebuie luate în considerare mai multe proprietăţi ale materialului pentru evaluarea indicelui de
performanta, este dificilă evaluarea ponderii acestora. Rezolvarea acestei probleme poate fi realizată printr-o
evaluare prin programe numerice.
Metoda creșterii incrementale. În anumite situaţii pot apărea mai multe materiale care îndeplinesc
cerinţele minime impuse de o anumită aplicaţie. După analiza acestor materiale se poate presupune că
performanţele pieselor prelucrate sunt proporţionale cu indicii de performanţă “P”. În același timp, costul piesei
variază proporţional cu costul materialului și al prelucrării acestora. Dacă se dorește selectarea piesei care are
cea mai mare performanţă la cea mai rezonabilă creștere a costului se poate face o analiză beneficiu-cost.
Procedeul se ia în considerare, îndeosebi, când se dorește înlocuirea unui material utilizat deja în fabricaţie.
Materialul cu cel mai scazut cost (1) se ia ca element de bază și este comparat cu materialul care are costul
imediat superior (2). Comparaţia se face determinând creșterea indicelui de performanţă (ΔP=P2-P1) și a
costului “p” pe unitatea de volum (Δp·ρ=p2·ρ2-p1·ρ1). Dacă ΔP/Δp·ρ<1, materialul 1 corespunde mai bine
decât materialul 2, pentru aplicaţia dată și materialul 2 va fi eliminat.
Dacă ΔP/Δp·ρ>1, materialul 1 va fi eliminat deoarece materialul 2 corespunde mai bine cerinţelor aplicaţiei;
Se continuă compararea cu al treilea material și rând pe rând vor fi eliminate materialele mai puţin
corespunzătoare, ajungând la materialul optim.

Întrebare? În procesul de utilizare a materialelor, acestea trebuie să fie supuse unui

proces de selecţie. Care sunt cerinţele ce se iau în considerare la selecţia materialelor
și care sunt metodele cantitative de selecţie? Cerinţele luate în considerare în procesul
de selecţie sunţ: cerinţe funcţionale, cerinţe ambientale, cerinţe legate de siguranţa în
funcţionare și cerinţe legate de prelucrabilitatea materialelor.
Metodele cantitative de selecţie sunt: metoda costului raportat la unitatea de proprietate, metoda ponderării
proprietăţilor și metoda creșterii incrementale.

15
Selecţia materialelor și a procesului tehnologic.

 Cum sunt structurate informaţiile despre materiale?

 Care sunt tipurile de costuri?
 Cum evoluează costurile în raport cu anumite proprietăţi?
 Care sunt cerinţele care stau la baza selecţiei materialelor?
 De cine depinde costul piesei?
 Ce determină economicitate piesei?
Întrebări şi discuţii:
 Ce determină comportarea materialului în piesă?
 Ce determină performanţele piesei în funcţionare?
 Cum se clasifică cerinţele materialelor?
 Care sunt metodele cantitative de selecţie a materialelor?
 În ce constă metoda metoda costului raportat la unitatea de proprietate?
 În ce constă metoda ponderării proprietăţilor?
 În ce constă metoda creșterii incrementale de selecţie a materialelor?

Cursul prezintă metodele de selecţie a materialelor pentru diferite aplicaţii. Pentru

aceasta sunt arătate cerinţele impuse a fi analizate în vederea selecţiei. Sunt arătate
costurile legate de piesă, economicitatea piesei, comportarea materialului în piesă și
performanţele piesei în funcţionare.
Sunt prezentate strategiile de selecţie a materialelor și consecinţele care rezultă de
aici. Acestea se bazează pe cerinţele impuse materialelor. Aceste cerinţe fiind rigide sau
nerigide. Cerinţele rigide restricţionează sever selecţia materialelor.
Se face o analiză a materialelor din punct de vedere a costurilor, cele mai ieftine fiind
materialele elaborate în cantitate mare și la dimensiuni superioare.
REZUMAT: Ţinând seama de cerinţele impuse funcţionalităţii pieselor, sunt prezentate metodele
de selecţie cantitativă a materialelor.

[1] S. Domsa, Selectia si proiectarea materialelor, Ed. UTPres, Cluj-Napoca, 2006;

[2] S. Domsa, Proiectarea materialelor, Baze de date, Studii de caz, Ed. Casa cartii
de stiinta,2005;
[3] M. Ashby, Materials Selection in Mechanica Design, Second Edition,
Butterworth-Heinemann, Oxford, 1999;
[4] I. Mitelea, B. Radu, Selectia si utilizarea materialelor ingineresti, Ed. Politehnica,
Bibliografie:
Timisoara, 1998
[5] L. Brânduşan, R. Orban, Proiectarea Tehnologiilor de Prelucrare prin Aşchiere
pe Maşini Unelte Universale., Editura TODESCO, Cluj-Napoca, 2002.

16