2.3.

1 Ion

Aşa cum se poate observa încă din capitolul anterior, Ion este cel mai sărac ţăran
din Pripas.
- Ce ţi-am spus eu ţie, sărăntocule, ai? urlă apropiindu-se mereu, Vasile Baciu, pe
care liniştea lui Ion îl întărîta mai rău.
Flăcăul primi ocara ca o lovitură de cuţit. O scăpărare furioasă îi ţîşni din ochii
negri, lucitori ca două mărgele vii. Răspunse cu o voce puţin tremurătoare, dar
batjocoritoare:
-Ce-s eu, sluga dumitale, să-mi porunceşti?1

Vasile îi reaminteşte lui Ion de condiţia materială pe care o avea, lucru ce îl

enervează pe Ion. Încă din copilărie Ion suferise pentru că nu avea pământ. Văzând cum
toate pământurile părinteşti dispar odată cu banii pe care tatăl său îi lăsa în cârciumă, Ion
încearcă din răsputeri să reîntregească avere ce o avuseseră odată. Jignirea pe care i-a
adus-o bătrânul va declanşa în sufletul lui Ion războiul.
Rebreanu construieşte cele două personaje în oglindă. Ion este oglindirea lui
Vasile din tinereţe. De mic Vasile a încercat să îşi depăşească condiţia pentru că părinţii
nu i-au oferit ,,decît sufletul dintr-însul”2. A reuşit să îşi schimbe statutul social
căsătorindu-se cu o femeie bogată. Spre deosebire de Ion, Vasile şi-a iubit soţia ,,ca ochii
din cap”3. Dragostea de muncă şi dorinţa de a agonisi i-au pus stăpânire pe suflet, aşa că
odată cu moartea soţiei, singura dragoste îi rămâne averea. Ştiind că Alexandru Glanetaşu
,,s-a încuscrit cu sărăcia”4, Vasile nu voia să îşi lase averea pe mâna unuia ca Ion. El voia
să îşi mărească averea şi să devină un om influent ca Toma Bulbuc, de aici şi dorinţa lui
de a-şi mărita fata cu George.
Pentru Ion pământul era ţelul suprem, care îl va impinge spre păcat. Starea de
sărăcie şi umilinţă l-a împins spre o dorinţă de a agonisi pământ prin orice mijloc şi cu
orice preţ. Cel care precipitează dorinţa protagonistului este Titu Herdelea.
-Dacă nu vrea el să ţi-o dea de bunăvoie, trebuie să-l sileşti! Zise Titu după
un răstimp de gîndire, nehotărît puţin, ca şi cînd ar fi vrut să vadă cum îi
va primi Ion vorbele.
1
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 26.

2
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 50.
3
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 51.
4
Ibidem, p. 38.
 Flăcăul tresări. I se păru că în minte i s-a deschis deodată o dîră luminoasă
care îi arăta lămurit calea. Oftă prelung, parcă i-ar fi căzut o povară uriaşă
de pe inimă. Ridică privirea cercetător, ca un hoţ prins cu ocaua.
Mulţumirea îl strîngea de gît încît nu putu rosti nici un cuvînt.1

Cuvintele lui Titu au constituit o revelaţie pentru Ion. Ele au declanşat decizia
care va pecetlui soarta personajelor. Din acel moment Ion a fost cu un pas înaintea lui
George şi a lui Vasile. Ţinta sa principal era obţinera pământului, aşa că Ion i-a spus
multe vorbe dulci Anei, care într-un final au convins-o.
Gemetele Anei însă se înţesau tot mai nestăvilite, pînă ce se sfîrşiră într-
un ţipăt scurt, surd, care o spăimînta într-atîta că-şi încleştă dinţii în buzele
flăcăului, zvîrcolindu-se. Ţipătul fetei se înfipse ca o suliţă în întunerecul
casei şi zbîrnii mai prelung în urechile lui Vasile Baciu care, deşi strivit de
băutură, se deşteaptă, ascultă cu mintea încîlcită şi, auzind oftările
înăbuşite în lacrimi, mormăi nedumerit.2

Aşa cum se poate observa în citatul de mai sus, ambii barbaţi se folosesc de Ana:
Ion a mizat pe o ultimă carte şi a lasat-o însărcinată, iar Vasile, gândindu-se că în locul
tânărului era George, s-a culcat la loc cu gândul că în sfârşit va reuşi să îşi mărească
averea. Şi în privinţa firii violente, de o brutalitate primitivă, ce răbufneşte cu puterea
instinctelor, Ion se aseamănă cu Vasile. Aflând că fata lui este însărcinată cu băiatul
Glanetaşului, bătrânului parcă i s-a întunecat mintea şi a bătut-o timp de un ceas în ciuda
rugăminţilor de a ierta-o:
-Rapandulă! Rapandulă!...Amu te omor!...Neruşinată!...Feciorul Glanetaşului îţi
trebuia?...Na, rapandulă!
-Iartă-mă, tată!...Nu mă omorî, tată!3

Dacă Vasile era furios, Ion era nepăsător, ba chiar era de partea bătrânului
spunând că ,,-Lasă că bine-i face! Lasă s-o bată zdravăn, că i se cade!” 4. Aceste vorbe i-
au adus tânărului antipatia întregului sat. Dacă până odinioară familia Herdelea îi lua
apărarea, din acel moment au început să-l blameze. Vorbele lor nu l-au intimidat pe Ion,
aşa că tânărul şi-a continuat planul de a-i lua toate pământurile bătrânului. Călcând în

1
Ibidem, p. 99.
2
Ibidem, p. 148.
3
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 177-178
4
Ibidem, p. 180.
picioare tot ce era omenesc, Ion a reuşit să pună mâna pe averea lui Vasile. Nu avea
remuşcări, ba chiar începuse să fie încrezător şi mai puternic, arătându-şi în faţa tuturor
noul statut de om bogat: ,,Pe uliţă umbla cu paşii mai mari şi cu genuchii îndoiţi. Vorbea
mai apăsat cu oamenii şi veşnic numai de pământ şi de avere. I se părea că chiar casele şi
grădinile îl priveau acum altfel, mai supuse, mai zâmbitoare”1.
Dacă Ion era fericit că a reuşit să devină în sfârşit un om bogat, Ana era nefericită.
Bătăile primite când de la tată, care îi reproşa mereu că din cauza ei a ajuns sărac, când de
la un soţ, care îşi dăduse seama că odată cu pământurile mult râvnite trebuia să o accepte
şi pe ea. Nici măcar copilul, care ar fi trebuit să aducă linişte în casa lor nu l-au făcut pe
Ion să îi arate fetei îndurare: ,,Nici o săptămînă n-apucă să treacă şi Ion găsi pricină să-şi
snopească iar nevasta”2. Tânăra sperase că alături de Ion urma să aibă o viaţă mai
frumoasă, în care nu va mai trebui să îndure toate bătăile şi înjurăturile tatălui, dar s-a
dovedit că fata s-a înşelat. Împinsă de un tată şi de un soţ care puneau mai presus averea
decât familia, fata a ales să se spânzure.
Rebreanu construieşte cele două personaje prin comparaţie: chiar dacă Ion era mai
sărac decât George, are mai mult noroc în dragoste. Între cele două personaje va avea loc
o luptă acerbă, o competiţie atât pentru poziţia socială, cât şi pentru cele două femei, Ana
şi Florica. Chiar dacă George încerca să se apropie de Ana, făcându-i fetei vizite lungi şi
dese, într-o seară totul s-a întors împotriva lui, când şi-a văzut adversarul intrând în casa
fetei:
George, ascuns acolo cînd s-a întunecat, văzuse pe Ion intrînd şi l-a aşteptat pînă
a ieşit. Cuvintele Anei le-a auzirt limpede, parcă i le-ar fi spus chiar lui. Carnea îi
tremura de scîrbă, iar în sufletul lui se frămînta un gol care-l durea. Picioarele-i
erau de plumb şi totuşi nu simţea cum le tîra.[...] Scuipă larg, dispreţuitor şi apoi
rosti cu o uşurare mare:
-Scroafă!...3

Dacă Ion i-a luat lui George ce i-a fost mai drag, asta va face şi el. Bărbatul o va
lua pe Florica de nevastă. De altfel şi ea renunţă la dragostea lui Ion când, cel mai bogat
flăcău din sat îi propune să fie nevasta lui. Femeia nu spera niciodată ca un băiat ca

1
Ibidem, p. 261.
2
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 286.
3
Ibidem, p.149
George să îi devină bărbat. O fată de vreo douăzeci şi ceva de ani, Florica era atât de
săracă încăt s-ar fi agăţat de orice, numai să ştie că va fi aşezată la casa ei. La nunta celor
doi, Ion îşi aduce aminte cât de dragă şi cât de mult a iubit-o pe Florica: ,,Adică ce-ar fi
dacă aş lua pe Florica şi am fugi amîndoi în lume, să scăpăm de urîţenia asta” 1. Fiind
măcinat de acest gând, tânărul i-a cerut din nou sfatul lui Titu
Ion vine iar să-i ceară sfatul. Acum, însă, îl interesează Florica.
-Pe cine vrei? întreabă Titu.
-Pe Florica. zice Ion, cu o lucire aspră în privire.[…]
-De, Ioane, se cade că Dumnezeu ţă-a dat cu o mînă moşia şi ţi-a luat cu cealaltă
mintea! îi replică Titu. Cît e satul de mare nu găseşti tu decît pe nevasta lui
George?2

Dacă la începutul romanului Titu l-a sfătuit să facă orice să o ia pe Ana de

nevastă , acum însă, tânărul îl sfătuieşte cum să se astâmpăre, căci ,,în repetiţie a
intervenit ceva degradant. Totul se regăseşte, dar într-o ipostază inferioară, ca şi cum
mişcarea circulară ar fi suferit efectul unei entropii” 3. Dacă iniţial avea de ales între avere
şi dragoste, acum Ion a revenit la ,,glasul iubirii”. Aflat pe câmp, bărbatul o văzuse pe
Florica, care însă era schimbată acum. Dacă la început este pusă în umbră, acum femeia
devenise şireată: ştie că Ion încă o doreşte, aşa că nu îşi pierde firea, îi cere cu inocenţă
bărbatului să nu o ţină prea mult de vorbă ca să nu se supere George. De fapt, ea îi
cunoaşte slăbiciunea lui Ion, îl face gelos, ba chiar îl întărâtă spunându-i ,,- Ei, Ionică,
multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Cînd s-a putut, n-ai vrut; cînd
vrei tu, nu se mai poate!” 4. Acesta este momentul în care Florica îl ademeneşte spre
pierzare. Protagonistul se ducea tot mai des pe la George să îi ceară sfaturi doar ca să o
vadă pe Florica. Ceea ce nu ştia Ion era că Savista, care locuia acum cu cei doi, era mereu
cu ochii pe el.

1
Ibidem, p. 380.

2
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 393.

3
Ovid S. Crohmălniceanu, Cinci prozatori în cinci feluri de lectură. Cartea Românească, Călăraşi, 1984,
p.72

4
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 384.
 George nu mai avea nimic de pierdut, căci pe de-o parte, femeia pe care a scos-o
din sărăcie s-a dovedit a fi o prefăcută, iar pe de altă parte, cel pe care îl considera prieten
s-a dovedit a fi un trădător. Gelozia îl împinge pe George să-l omoare pe Ion. Şi-a
construit cu abilitate planul răzbunării. Se întoarse din drum şi l-a aşteptat pe Ion. Tânărul
îşi găseşte sfârşitul sub loviturile de sapă ale lui George. Odată ce l-a văzut pe Ion cum
zace în curte într-o baltă de sânge, Florica îşi aştepta şi ea sfârşitul în casă: ,,Era albă la
faţă ca varul stins şi picioarele îi tremurau şi de-abia o ţineau. Văzu băltoaca de sînge
lîngă grădiniţă, aproape de prispă, apoi dîra roşiatică, spălăcită, ce se întindea pînă sub
nuc, unde Ion zăcea ca o grămadă de carne”1.
Sfârşitul a venit repede pentru cele trei personaje. Toţi erau în floarea vârstei, dar
se pare că iubirea i-a purtat pe culmi nebănuite. Pentru cei doi bărbaţi suferinţa a fost
lungă şi greu de suportat. Ion a luptat din răsputeri să obţină pământ, să devină un om
respectat şi a înţeles într-un final că degeaba avea pământ dacă femeia pe care o iubea nu
era lângă el. George în schimb a iubit două femei pentru care s-a luptat cu Ion. Dacă în
cazul Anei s-a resemnat că a pierdut lupta cu Ion, în cazul celeilalte, a reuşit însă să
învingă. Florica însă a fost doar o femeie vicleană, care i-a ademenit pe amândoi în
capcana ei şi care, într-un final ,,[...] în mijocul ogrăzii, se uită după car, cu ochii mari,
încremeniţi. Nu mai putea. Durerea o sugruma. Lacrămile se porniră singure, şiroaie,
arzându-i obrajii ca hărtia..”2. Femeia a realizat că a rămas fără bărbatul pe care odată l-a
iubit, şi fără soţul care a salvat-o de la sărăcie.

2.3.2 Dumitru
Moştenitor al unei averi impresionante, Dumitru Bogdan se întoarce acasă după
cinsprezece ani de absenţă, fiind un străin pentru tot satul. Chiar dacă crescuse acolo,
jandarmul era un străin care de-a lungul nuvelei a creat multe controverse în rândul
sătenilor. Bun gospodar, Dumitru reuşeşte să clădească o gospodărie invidiată de toată
lumea şi mai ales râvnită de părinţii fetelor singure, une de măritat:
În scurtă vreme, gospodăriei lui i se mai adaose o femeie în vîrstă, lelea Fira, o
rudenie îndepărtată de-a bătrînului Bogdan, cunoscută în sat ca femeie tăcută şi

1
Ibidem, p. 417.

2
Liviu Rebreanu, Ion. Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1996, p. 420.
 singuratecă. Ea pregătea mîncarea, ea spăla, ea ţinea rînduiala în cele două
camere mari, în tindă şi în cămară, în curte şi în grădină.
Femeile cu fete de măritat căzură în greu frămînt: cum să facă să şi-l apropie? Iar
fetele-mari se aprinseseră toate după Dumitru. 1

Fiind un om liniştit, bărbatul nu a luat în seamă încercările fetelor de a-l cuceri;

încă nu descoperise dragostea.Până într-o zi, când o vede pe Veronica, tânăra soţie a
vecinului său, Ion Roşu. Între cei doi se înfiripă o frumoasă poveste de dragoste; singurul
obstacol fiind soţul femeii. Chiar dacă nimeni nu era sigur de adulterul celor doi, totuşi
satul intuia legătura dintre ei:
-Am spus eu că în jandarmerie se învaţă multe răle! Cu ce-a greşit înainte lui
Dumnezeu Ion al Roşului, să-şi bată jandarmul joc de casa lui?
Femeile-şi sopteau la ureche:
-Veronica Roşului ?
-Veronica !2
În scurt timp, iubirea dintre cei doi putea fi recunoscută, căci Veronica şi soţul ei
sunt intoxicaţi din cauza unor bureţi pe care femeia însăşi îi culesese. Bărbatul ei moare
otrăvit, iar femeia cu puţin noroc de la Dumnezeu reuşeşte să scape. Ancheta care a urmat
nu a putut descoperi nimic premeditat, căci şi Veronica fusese la un pas de moarte. Chiar
în momentul în care spera că în sfârşit se poate iubi în linişte cu jandarmul, femeia avu o
surpriză: acesta se însurase cu Catarina, fata celui mai înstărit om din sat. Imediat după
nuntă, bărbatul şi-a bătut nevasta, dând de înţeles că s-a întors iar la Veronica.
Odată cu plecarea lui în armată încep şi necazurile. Cele două femei, în absenţa
unui răspuns al jandarmului, încetează lupta, dar totuşi rămân cu speranţă în suflet că într-
o zi, Dumitru va da un semn. În curând, Catarina îşi consideră soţul mort, căci nu putea
trăi cu ideea că va rămâne o femeie singură toată viaţa. Ştia că prin pierderea jandarmului
dobândeşte libertatea de trăi, de a iubi. Veronica în schimb îl aştepta cu nerăbdare. O
măcina că nu ştia de ce s-a însurat cu alta în locul ei. Răspunsul nu a întărziat să apară.
Într-o dimineaţă femeia primeşte un bilet de la jandarm pe care era notat semnul lor de
întâlnire. Neîncerederea pe care Dumitru i-a arătat-o a făcut-o pe femeie să renunţe la el.
Dezertor, înnebunit de gândul că cea pe care o iubise îl putea otrăvi, Dumitru
cutreieră pădurile din jurul satului, torturat de ideea crimei. Este prins şi judecat pentru că
dezertase, dar lăsat într-un spital din cauza bolii pe care o dezvoltase: ,,-A fost dus într-un
1
Ion Agârbiceanu, Nuvele şi povestiri, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 25.

2
Ibidem, p.30.
spital de nebuni...Dar cine ştie dacă nu va scăpa de-acolo! Avea nebunia să culeagă
bureţi! N-avea hodină într-un loc!”1. Cele două femei însă îşi refac viaţa, revenindu-şi ca
după o boală lungă. Singurul care a ştiu ce se întâmplase cu jandarmul fusese Gligor, care
îngreunat de vorbele pe care le aflase, s-a întors acasă ,,greu ca pămîntul”2.
Pustietatea sufletească şi egoismul au condus la obsesia că ar putea fi victima unei
crime. Gândul că va fi otrăvit şi presiunea că va fi ucis pentru că dezertase, l-au speriat
atât de tare încât nu a mai rezistat. Dumitru Bogdan şi-a găsit sfârşitul în podul grajdului
său. Conturul personajului din final ilustrează imaginea zguduitoare a ravagiilor
războiului.

2.3.3 Lică

Încă de la începutul nuvelei, Lică se impune în faţa lui Ghiţă. Teama de a nu-şi
pierde autoritatea şi de a deveni un om lipsit de putere îi oferă lui Lică resursele necesare
de a lupta până la final. Şiret sau nu, planul de luptă al fiecăruia are în vedere scopul
final: distrugerea celuilalt.Lupta cu Lică îl îndepărtează pe Ghiţă de obiectivul iniţial,
îmbogăţirea rapidă, căci Lică reuşeşte să îi amplifice toate defectele pe care Ghiţă doar le
intuia iniţial. De altfel şi prima apariţie a lui Lică indică superioritatea acestuia. De sus,
de pe cal, îşi face cunoscute dorinţele şi cere respectarea lor: ,,El îşi opri calul înaintea
cîrciumei, aruncă o privire la Ana, apoi alta la bătrîna, care şedeau pe laiţa de lîngă masa
cea mare din umbra cerdacului, trase cu ochii o raită prin prejur, apoi întreabă unde-i
cîrciumarul”3. Ghiţă în schimb îl privea de jos şi fu nevoit să accepte şi să se supună
vorbelor lui Lică.
Lică este personajul puternic, lucid şi crud- toate aceste trăsături nu îi pot contura
un portret al personalităţii lui, căci, în final, când este pus faţă în faţă cu femeia pe care a
ajuns să o îndrăgească, devine un personaj profund, care se pare că nu este lipsit de
sentimente:

1
Ion Agârbiceanu, Nuvele şi povestiri, Minerva, Bucureşti, 1982, p. 99.

2
Ibidem, p.100.

3
Ibidem, p.11.
 ,,-Asemenea lucruri nu se cred, răspunse el cam necăjit; ele se simt. Ziceam că
dac-aş voi să plec, mi-ar fi greu să ma despart de tine. Mai multă dovadă nu-ţi
trebuie decît că ţi-o spun, fiindcă oamenii de felul meu, mai ales la anii mei, nu
prea spun asemenea lucruri.”1

Aceasta este prima replică şi prima destăinuire a sămădăului când vine vorba de
iubire. Chiar dacă până acum bărbatul nu a mai făcut asta, mărturisirea pe care i-o face
femeii este una rostită cu lejeritate. Cofesiunea nu o impresionează pe Ana, căci ea nu se
încrede în vorbele bărbatului, determinându-l să se îndepărteze şi mai mult de ea, aşa că
Lică decide să redevină omul crud pe care îl cunoştea toată lumea şi se prezintă iar ca
fiind omul rău care stăpâneşte toate împrejurimile.
Din momentul în care Lică a rostit la proces cuvintele care să obţină salvarea lui
Ghiţă, Ana a descoperit un alt bărbat. Treptat fiorosul şi primejdiosul Lică este înlocuit de
unul prietenos. În momentul în care bărbatul coboară de pe cal ca să o ajute să îi
împletească lui Petrişor biciul, o fac pe Ana să uite de ,,omul rece şi aspru la faţă, pe care-
l privise c-o uimire copilărească, atunci, în ziua aceea, cînd el sosise pentru întîia oară la
Moara cu noroc, pe omul tăcut, pe care-l crezuse odinioară aşa de rău şi de primejdios şi
care acum îşi petrecea timpul cu dînsa şi se bucura cînd vedea că Petrişor saltă de
bucurie”2
Dacă iniţial Lică a fost prezentat ca un personaj crud, lipsit de orice urmă de
umanitate, în final, Slavici prezintă justificarea sămădăului pentru toate faptele rele pe
care le-a realizat până în prezent:

,,Ştiu numai că mă aflam la stîmtoare cînd am ucis pe cel dintîi om: îmi periseră
nişte porci din turmă şi-mi era ruşine să spui c-au perit şi n-aveam bani să
cumpăr alţii în locul lor. Apoi am ucis pe al doilea, ca să mă mîngîi de mustrările
ce-mi făceam pentru cel dintîi. Acum sîngele cald e un fel de boală.” 3

Aşa cum se poate observa în citatul anterior, Slavici a vrut să contureze firea
neiertătoare de care dispunea Lică şi mai mult de cât atât, în următoarele pagini ale
ultimului capitol este conturată ,,boala” de care suferea Lică. I se pare imposibil să obţină

1
Ioan Slavici, Moara cu noroc, Cartea românească, Bucureşti, 1979, p.91

2
Ioan Slavici, Moara cu noroc, Cartea românească, Bucureşti, 1979, p.80.

3
Ioan Slavici, Moara cu noroc, Cartea românească, Bucureşti, 1979, p.93
 iertarea divină, aşa că sămădăul pune mândria mai presus decât orice şi se opreşte din
orice umilinţă, ajungând să creadă că el este singurul care deţine controlul morţii, aşa că
ia o hotărâre la care nimeni nu se aştepta: ,,-Unul cîte unul- zise el ridicîndu-şi mîna
dreaptă în sus- unul cîte unul, om cu om, toţi trebuie să moară, toţi care mă pot vinde,
viaţă cu viaţă trebuie să se strîngă, căci dacă nu-i omor eu pe ei, mă duc ei pe mine la
moarte!”1.
În finalul nuvelei, Slavici conturează portretul unui Lică neiertător cu sine. Mânia
necontrolată îl va determina să recurgă la un act suicidar. Neputând trece peste ideea că
va fi prins şi nu va mai fi cel care stăpâneşte toate locurile, pierzându-şi respectul pe care
îl dobândise în timp, bărbatul ,,[...]scrîşni din dinţi, apoi ăşi încordă toate puterile şi se
repezi înainte. Pintea îl găsi cu capul sfărîmat la tulpina stejarului şi rămase neclintit şi
cuprins de fior în loc”2.

2.3.4 Personaje râvnite

Destinul celor trei protagonişti este unul tragic.Dacă Ion este un ţăran sărac care
îşi doreşte cu orice preţ să se îmbogăţească ca să devină respectat, Lică este un om înstărit
şi cunoscut de toată lumea. Dacă Lică nu poate trăi cu sentimentul că va fi prins şi numele
îi va fi pătat, Ion nu poate trăi cu sentimentul că va rămâne sluga altora. La fel ca Lică,
Dumitru Bogdan este un om înstărit, care doreşte femeia altuia. Cei doi protagonişti nu se
lupta pentru cele două femei, căci prin gesturile lor reuşesc să le aibă. Îndrăgostită până
peste cap, Veronica îşi otrăveşte bărbatul, iar Ana, neglijată de Ghiţă, care se ocupa mai
mult de cârciumă decât de familie, vede în Lică bărbatul care o poate salva, care îi poate
oferi iubirea de care are nevoie. Şi Florica îl dă uitării pe George în momentul în care Ion
rămâne un bărbat singur. Chiar dacă George, Ghiţă şi Ion Roşu sunt trei bărbaţi buni şi
cinstiţi, care şi-au respectat şi iubit nevestele, cele trei femei cad în păcat.
-La noapte te aştept în grădină la voi, lîngă nucul cel mare.[...]
Ion Roşu, bărbatul, era dus la moară, într-un sat vecin. A plecat de dimineaţă şi
nu se va întoarce pînă mine la amiazi. De unde a aflat Dumitru? De dimineaţă l-a văzut, prin
fereastră, plecînd cu plugul.3
momentul in care ion vine la florica
1
Ibidem, p.95

2
100moara
 momentul in care ghita pleaca
Iubirea pentru cele două femei, Florica şi Veronica, le este fatală celor doi.
Dumitru Bogdan, speriat de gândul că cea pe care o iubeşte îl va otrăvi şi pe el,
înnebuneşte, ajungând să caute cu disperare toţi bureţii otrăvitori şi să-i distrugă. Nici
măcar ospiciul în care fusese internat nu a putut să-l ţină departe de nebunia pe care o
dezvoltase. Într-un final, Dumitru se spânzură neputând trăi cu spaima mereu în minte. Ion,
speriat de gândul că va rămâne singur şi nefericit, riscă tot şi în noaptea în care aflase că
George nu este acasă, se duce la Florica. Dragostea pentru femeie l-a împins în mâinile
morţii, căci, odată intrat în curte-casă, George l-a ucis. Lică în schimb, posesor al unui
orgoliu de fier, decide să se dea cu capul de un stejar doar ca să nu fie prins de Pintea.
Rămas singur, fără Ana pe care nu a putut să o salveze: CITAT, care într-un final îi
devenise dragă: CITAT, bărbatul nu mai avea nici el pentru cine şi ce trăi: decât în
închisoare a preferat să moară.

3
j 29