Republica Turcia (limba turcă: Türkiye) este o țară întinsă pe două continente.

97% din
suprafața țării se află în Asia de Sud-Vest (peninsula Anatolia) și 3% în Europa (peninsula
Balcanică). Turcia are granițe cu opt țări: Grecia și Bulgaria la nord-
vest; Georgia, Armenia și Azerbaidjan la nord-est; Iran (Persia) la est; Irak și Siria la sud. Turcia
este o republică democratică, laică, constituțională al cărei sistem politic a fost stabilit în 1923.
Turcia este un stat membru al ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei. În
octombrie 2005 Uniunea Europeană a deschis negocierile de aderare cu Ankara.
Strâmtoarea Bosfor care separă Asia de sud-vest de Europa de sud-est se află în
Turcia. Anatolia e situată între Marea Neagră la nord și Marea Mediterană la sud, cu Marea
Egee și Marea Marmara la vest. Unii geografi consideră Turcia ca o parte a Europei datorită
anumitor caracteristici culturale, politice și istorice. Datorită poziției sale geografice
între Europa și Asia și între trei mări, Turcia a fost o răscruce istorică, patria și câmpul de luptă a
mai multor mari civilizații și un centru de comerț.
Așezarea Turciei la intersecția Europei cu Asia o face să fie o țară de o mare importanță
geostrategică. Din punct de vedere etnic, turcii formează majoritatea populației, existând însă și
o minoritate importantă de kurzi. Religia predominantă în Turcia este Islamul, iar limba oficială
a țării este turca.
Turcia este o republică democrată, seculară, unitară, constituțională, cu o moștenire
culturală și istorică veche. Turcia a devenit tot mai mult integrată prin apartenența vestică în
organizații ca Consiliul Europei, NATO, OECD Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare
Economică, OSCE Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa  și economiile
majore G-20. Turcia a început negocierile complete cu UE în 2005, a fost un membru asociat al
Comunității Economice Europene încă din anul 1963 și a atins acordul uniunii vamale în 1995.
Turcia, de asemenea, a promovat relațiile culturale, politice, economice și industriale cu lumea
de Est, în particular cu Orientul Mijlociu și cu statele turcice ale Asiei Centrale, prin apartenența
în organizații ca Islamic Conference and Economic Cooperation Organization. Având în vedere
așezarea strategică, economia dezvoltată și armata modernizată, Turcia este clasificată ca o
putere regională de oamenii politici și economiștii mondiali.
Menținându-și orientarea pro-occidentală, relațiile cu Europa au fost întotdeauna partea
centrală a politicii externe a Turciei. Turcia a devenit membru fondator al Consiliului Europei în
1949, candidând pentru asocierea ca membru în CEE (predecesor al UE), în 1959, și a devenit
membru asociat în 1963. După decenii de negocieri politice, Turcia a candidat pentru statutul de
membru deplin al CEE, în 1987, și a devenit, în 1992, membru asociat al UE, semnând acordul
Uniunii Vamale cu UE ( în 1995) și a început, oficial, negocierile formale de aderare cu UE încă
din 30 octombrie 2005. Procesul de aderare va avea, probabil, câteva decenii, pentru că persistă
dezacordurile politice și culturale dintre UE și Turcia.
Un alt aspect definitoriu al relațiilor externe ale Turciei au fost legăturile sale cu SUA.
Bazat pe amenințările comune reprezentate de Uniunea Sovietică, Turcia s-a alăturat la NATO în
1952, asigurându-și strânse relații bilaterale cu Washington pe tot timpul Războiului Rece. În
perioada de după Războiul Rece, importanța geostrategică a Turciei s-a reorientat înspre
apropierea de Orientul Mijlociu, Caucaz și Balcani.
Independența statelor turce din Uniunea Sovietică în 1991 a permis Turciei (care are o
moștenire lingvistică și culturală comună cu acestea) să-și extindă relațiile politice și economice
adânc în Asia Centrală. Cel mai proeminent succes în relațiile sale cu aceste state e prelungirea
(cu multe miliarde de dolari) a conductelor de gaze naturale și petrol de la Baku, în Azerbaijan,
la portul Ceyhan din Turcia. Conducta Baku-Tbilisi-Ceyhan - așa cum mai este numită - a făcut
parte din strategia politicii externe a Turciei de a deveni conducta de energie spre vest. Totuși,
frontiera Turciei cu Armenia, un stat din Caucaz, rămâne închisă în urma ocupării teritoriului
Azer în timpul Războiului.
Armata
Forțele armate turcești se compun din armată, marină și forțele aeriene. Jandarmeria și
Paza de Coastă funcționează ca părți din Ministerul Afacerilor Interne pe timp de pace, deși ei
sunt subordonați Comandamentelor armatei și marinei, respectiv, pe timp de război, în timpul
căruia ei au de executat atât activități specifice privind atribuțiile Ministerului Afacerilor Interne,
cât și funcții militare.
Forțele armate turcești sunt a doua mare forță armată existentă în NATO, după Forțele
armate ale SUA, cu o putere a 1.043.550 militari care lucrează în 5 specialități. Nu toți cetățenii
turci masculini sunt apți pentru serviciul militar, astfel că nu sunt obligați să satisfacă armata,
care durează perioadă variată de timp (de la 3 săptămâni la 15 luni), depinzând de nivelul
studiilor și locul de muncă. Turcia nu oferă o alternativă civilă la serviciile militare. Turcia este
una din cele 5 state membre NATO care sunt parte a politicii nucleare de partajare a alianței,
împreună cu Belgia, Germania, Italia și Olanda. Un total de 90 de bombe nucleare B61 sunt
găzduite la Baza Aeriană Incirlik, dintre care 40 sunt alocate folosirii de către Forțele Aeriene
Turce.
În 1998 Turcia a anunțat un program de modernizare în valoare de 160 miliarde dolari
americani pe o perioadă de 20 ani în variate proiecte care includ tancuri, avioane de luptă,
elicoptere, submarine, vase de război și mitraliere. Turcia este un contribuabil de Nivel 3 la
programul JGF.
 Turcia își menține forțele în misiuni internaționale sub comanda Națiunilor Unite și
NATO încă din 1950, incluzând misiuni de menținere a păcii în Somalia și fosta Iugoslavie, și
sprijin pentru forțele coaliției în Primul Război din Golf. Turcia menține 36000 de trupe în
Republica Turcă din Cipru și a avut trupe desfășurate în Afganistan, ca parte a forțelor de
stabilitate U.S. și autorizate ONU, sub comanda NATO-ISAF încă din 2001. În 2006,
parlamentul turc își desfășoară forțele de menținere a păcii cu ajutorul vaselor de patrulă ale
marinei și în jur de 700 de trupe terestre ca parte a extinderii Forțelor internaționale ale ONU în
Liban, în urma conflictului dintre Israel-Liban.

Împărțirea administrativă
Turcia este împărțită în 81 de provincii (iller în limba turcă; singular il). Fiecare provincie
este împărțită în subprovincii (ilçeler; singular ilçe), existând 923 de districte.[26] Provincia
poartă, de obicei, același nume cu capitala acesteia, considerată subprovincia centrală; excepțiile
sunt Hatay (capitală: Antakya), Kocaeli (capitală: İzmit) și Sakarya (capitală: Adapazarı). Cele
mai populate provincii sunt: İstanbul, cu 11 milioane de locuitori; Ankara, cu 4 milioane; İzmir,
cu 3,5 milioane; Bursa, cu 2,1 milioane, Konya, cu 2,2 milioane; Adana, cu 1,8 milioane de
locuitori.
Cel mai mare oraș și capitala pre-republicană este Istanbul - inima financiară, economică
și culturală a țării. După o estimare, 75,5% din populația Turciei trăiește în centrele urbane.
Dintre toate provinciile, 19 au populații care depășesc 1 milion de locuitor, 20 provincii au
populație între 1 milion și 500 mii locuitori, doar 2 provincii au populații mai mici de 100 mii.

Turcia este o țară transcontinentală Euroasiatică.[27] Turcia asiatică (conținând, în mare

parte, Anatolia) care include 97% din țară, este separată de Turcia europeană prin Bosfor, Marea
Marmara și Dardanele (care, împreună, formează o verigă de ape între Marea Neagră și Marea
Mediteraneană). Turcia europeană cuprinde 3% din țară.[28]
Teritoriul Turciei se întinde pe mai mult de 1.600 km în lungime și 800 km în lățime,
având o formă aproximativ dreptunghiulară. Se întinde între 35° și 43° latitudine Nordică și între
25° și 45° longitudine Estică.
Suprafața Turciei, inclusiv lacurile, ocupă 783.562 km2, din care 755.688 km2 sunt
în Asia de Sud-Vest, iar 23.764 km2 în Europa. Turcia ocupă locul 37 în lume ca suprafață. Țara
este înconjurată de mări: Marea Egee - în Vest; Marea Neagră - în Nord și Marea Mediterană - în
Sud. De asemenea, Turcia are ieșire și la Marea Marmara în Nord-Vest.
 Partea europeană a Turciei, Tracia de Est, formează granițele cu Grecia și Bulgaria. Zona
asiatică a țării, Anatolia (sau Asia Mică) constă într-un platou central înalt, cu câmpii înguste,
litorale, între zona munților Pontici și Koroglu, în Nord, și munții Taurus, în Sud. Peisajele
montane sunt mai predominante în Estul Turciei, de unde izvorăsc râuri precum Eufrat, Tigru și
Aras. Tot în această regiune se află și cel mai înalt punct al Turciei, Muntele Ararat (5.137 m) și
Lacul Van, cel mai întins lac din țară.
Turcia este împărțită în șapte regiuni: Marmara, Egeea, Marea Neagră, Anatolia Centrală,
Anatolia de Est, Anatolia de Sud-Est și Mediterana. Terenul neregulat din partea de Nord a
Anatoliei formează o porțiune lungă și îngustă de-a lungul țărmului Mării Negre. Peisajul devine
din ce în ce mai aspru, pe măsură ce progresează înspre est.
Peisajele variate ale Turciei sunt rezultatul unor mișcări complexe ale pământului, care au
format regiunea de-a lungul a mii de ani, și încă se manifestă în cutremure destul de frecvente,
ocazional, și erupții vulcanice. Strâmtorile Bosfor și Dardanele își datorează existența liniilor de
falie ce traversează Turcia, care au condus la crearea Mării Negre. Există o linie de falie în
Nordul țării, ce se întinde de la Vest la Est, care a cauzat un cutremur major în 1999.

Economia Turciei.
Turcia a înregistrat în ultimele 4 decenii o creștere remarcabilă din punct de vedere
economic. Industria energetică este reprezentată, îndeosebi, prin industria cărbunilor (mai ales
lignit si huilă), localizată în nord-vestul Anatoliei. Energia electrică se obține în cadrul
hidrocentralelor și termocentralelor.
În anul 2008, peste 90% din necesarul de combustibili al Turciei a provenit din afara
țări[29].
Turcia susține un proiect de oleoduct între porturile sale, Samsun de la Marea Neagră,
și Ceyhan de la Mediterana, care servește deja drept terminal pentru oleoductele care aduc
petrol azer și irakian[30].
Din 2003, Rusia este primul partener comercial al Turciei, cu schimburi de 38 de miliarde
de dolari în 2007[31]. Sute de firme turcești operează în Rusia, circa două milioane de ruși vin
anual în Turcia (un milion conform altei estimări[30]), iar Rusia asigură, prin Blue Stream, 65%
din necesarul de gaz al Turciei[31].
Turcia este ca mărime a 15-a după GDP-PPP a lumii,[32] și a 17-a după PIB.[33] Țara este
un membru fondator a OECD și G-20 a economiei majore. În timpul primelor 6 decenii ale
republicii, între 1923 și 1983, Turcia a aderat, mai ales, la o abordare cvasi-statistică, cu
planificări stricte ale bugetului de către guvern, care impune limite pe participarea sectorului
privat, comerț străin, debit cu valută străină, investiție directă străină. Totuși, începând din 1983,
Turcia a început o serie de reforme care au fost inițiate de prim ministrul Turgut Ozal și
proiectate să schimbe economia din statistici, sistem izolat la un sector privat; model bazat pe
piață. Reformele impulsionează creșterea rapidă, dar această creștere a fost depunctată de
recesiunile mari și crizele financiare în 1994, 1999 (urmând cutremurul din acel an) și 2001,
rezultând o medie de 4% GDP creștere/an între 1981 și 2003, afectată de lipsa reformelor fiscale
suplimentare, combinate cu deficitele unui sector public mare și în creștere și corupția pe scară
largă, rezultată din inflația mare, un sector bancar slab și volatilitate macroeconomică crescută.
Deoarece criza economică din 2001 și reformele inițiate de ministrul de finanțe, Kemal
Derviș, inflația a scăzut la un număr cu o singură cifră, la fel și șomajul a scăzut, iar încrederea
investitorilorlui și investițiile străine au crescut. Previziunile IMF sunt de 6 % rata de inflație
pentru Turcia în 2008. Turcia și-a deschis, treptat, piețele prin reformele economice reducând
controalele guvernului pe comerțul străin și investiție, pe privatizarea publică deținută de
industrie, iar liberalizarea multor sectoare private și participarea străină au continuat în mijlocul
dezbaterii politice.

Una dintre cele mai mari companii din lume, Turkish Airlines, a fost ales ca
transportatorul oficial de către renumite cluburi de fotbal din Europa, ca: FC
Barcelona[34] și Manchester United.[35] Compania este, de asemenea, principalul sponsor
al Euroliga de Basket.[36]
Rata GDP a crescut, între 2002 și 2007, în medie cu 7,4%, ceea ce a făcut Turcia una
dintre cele mai rapide creșteri economice din lume în timpul acelei perioade. Totuși, creșterea
GDP a scăzut la 4,5% în 2008 și, la începutul anului 2009, economia turcă a fost afectată de criza
financiară globală, cu IMF prognozând o recesiune globală de 5,1% pentru anul 2009; comparată
cu estimarea guvernului turc de 3,6%. Economia turcă devine dependentă de industrie în
majoritatea orașelor, mai ales concentrate în provincia vestică a țării, și mai puțin pe agricultură,
totuși, agricultura tradițională rămâne un stâlp pentru economia turcă. În 2007, sectorul agricol a
reprezentat 8,9 % din GDP, în timp ce sectorul industrial reprezintă 30,8% și sectorul servicii
reprezintă 59,3%. Totuși, agricultura reprezintă 27,3% din forța de muncă. Potrivit datei
Eurostat, PPS GDP turcesc a fost 45% din media UE în 2008.
 Sectorul turismului a experimentat rapid creșterea în ultimii 20 ani, și constituie o parte
importantă a economiei. În 2008, au fost 30.927.192 vizitatori în țară, care au contribuit cu 21,9
miliarde dolari la veniturile Turciei.
Alte sectoare ale economiei turcești sunt cele: bancare, construcțiile, tehnologiile casnice,
electronice, textile, rafinarea uleiului, produsele petrochimice, minerit, fier și oțel, industria
constructoare de mașini și auto. Turcia are o industrie auto mare și în creștere, care a produs
1147110 vehicule în 2008, clasându-se pe locul 6 ca producător în Europa (după Marea Britanie
și înaintea Italiei), și al 15-lea în lume. Turcia este, de asemenea, una din națiunile care conduc
construcțiile navale (în 2007, țara s-a situat pe locul 4 în lume - după China, Coreea de Sud și
Japoniei - în ceea ce privește numărul navelor comandate și pe locul 4 în lume - după Italia, SUA
și Canada - în ceea ce privește numărul mega-iahturilor comandate.
În ultimii ani, inflația mare a fost controlată și aceasta a condus la lansarea, la 1 ianuarie
2005, unei valute noi, lira nouă turcească, ceea ce a întărit succesul reformelor economice. În 1
ianuarie 2009, noua liră turcească a fost redenumită, încă o dată, ca Liră Turcească, cu
introducerea unor noi bancnote și monezi. Ca rezultat a continuării reformelor economice,
inflația a scăzut la 8,2% în 2005 și rata șomajului la 10,3%. În 2004 s-a estimat că 46,2% din
totalul de venituri disponibile a fost de 20% pentru veniturile salariale de top, mai puțin de 20%
au primit 6%. Turcia a profitat de o uniune vamală cu UE, semnată în 1995 pentru a-și crește
producția industrială destinată exportului, în același timp, beneficiind de investițiile străine de la
UE în țară. În 2007 exporturile au atins 115,3 miliarde dolari. Totuși, marile importuri, care s-au
ridicat la 162,1 miliarde dolari în 2007, au amenințat balanța de schimb. Exporturile Turciei s-au
ridicat la 141,8 miliarde dolari în 2008, în timp ce importurile s-au ridicat la 204,8 miliarde
dolari.
După ani de niveluri scăzute ale FDI, Turcia a avut succes, atrăgând 21,9 miliarde dolari
în FDI, în 2007 și s-a așteptat să atragă figuri înalte în anii următori. O serie de mari privatizări,
stabilitatea promovată de negocierile aderării la UE a Turciei, creșterea puternică și stabilă,
schimbările în sectorul bancar și în telecomunicații, toate au contribuit la nașterea investiției
străine.
Transportul în Turcia este facilitat de 500.000 de kilometri de drumuri și 11.000 de
kilometri de căi ferate. În iulie 2014, Turcia a inaugurat primul tren de mare viteză (TGV) care
asigură o legătură Ankara-Istanbul.[37]

Populația Turciei a fost de 72,5 milioane, cu o rată de creștere de 1,45%/an, bazată pe

recensământul din 2009. Densitatea medie a populației este de 92 pers/km pătrat. Proporția
reședinței în zonele urbane este de 75,5%. Oamenii din grupa de vârstă 15-64 ani constituie 67%
din totalul populației, grupei de vârstă între 0-14 ani îi corespunde 26% din populație, în timp ce
grupei de vârstă de 65 și peste 65 ani îi corespunde 7% din totalul populației.
Speranța de viață la bărbați este de 71,1 ani și la femei 75,3 ani, cu o medie globală de
73,2 ani pentru întreaga populație.
Educația este obligatorie și gratuită pentru 6-15 ani. Rata de alfabetizare este de 96%
pentru bărbați, 80,4% pentru femei, cu o medie globală de 88,1%. Cifrele mici la femei de
datorează, în principal, obiceiurilor tradiționale ale arabilor și kurzilor care locuiesc în
provinciile de SE ale țării. Articolul 66 din Constituția turcă definește „un turc” ca „oricine care
este obligat de statul turc prin legături cetățenești”, prin urmare folosirea legală a cuvântului
„turc”ca cetățean al Turciei este diferit de definiția etnică. Totuși, majoritatea populației turcești
este de etnie turcă.
Alte grupuri etnice majoritare (porțiuni mari care au fost extensiv turcizate încă din
perioadele Selgjuk și Otomană) include abkhazians, adjariani, albani, arabi, asirieni, bosnieci,
circassieni, hamsheniși, kurzi, laz, pomakci, rromanes, zazas și 3 minorități recunoscute oficial
(prin tratatul de la Lausanne), armeni, greci și evrei. Semnat în 30 ianuarie 1923, acordul
bilateral privind schimburile de populație dintre Grecia și Turcia a avut drept efect mutarea a
aproape 1,5 milioane de greci din Turcia și, la fel, cca 500 mii de turci au venit din Grecia.
Minoritățile din vestul Europei includ levantinii care au fost prezenți în țară (în particular,
Istanbul și Izmir) încă din perioada medievală.
Kurzii, un grup etnic distinct, concentrat mai ales în SE țării, sunt cea mai mare etnie
non-turcă, estimată la aproape 18% din populație potrivit estimărilor CIA. Alte minorități decât
cele 3 minorități oficial recunoscute nu au privilegii speciale, în timp ce termenul „minoritate”
rămâne un subiect sensibil în Turcia. Datele exacte ale repartiției etnice a populației nu este
disponibilă pentru că cifrele recensământului turc nu includ statistici de etnie.
Vezi și Iuruci
Orașe[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Listă de orașe din Turcia.
Capitala Turciei este orașul Ankara, dar capitala istorică İstanbul rămâne centrul
financiar, economic și cultural al țării. Alte orașe importante
sunt İzmir, Bursa, Adana, Trabzon, Malatya, Gaziantep, Erzurum, Kayseri, İzmit
(Kocaeli), Konya, Mersin, Eskişehir, Diyarbakır, Antalya și Samsun. Aproximativ 68% din
populația Turciei locuiește în centre urbane.[38]

vizualizare • discuție • modificare
vizualizare • discuție • modificare
 Cele mai mari orașe
TurkStat. În bază de calculelor din decembrie 2011.[39]
N
Nu
L umele P P L P
mele
oc orașul rovincie op. oc rovincie
orașului
ui
Ista Istan 13. 1 Kayser Kay
1
nbul bul 301.345 1 i ri
Ank Anka 4.3 1 Eskișe Esk
2
ara ra 38.620 2 hir hir
Izm 2.7 1 Koc
3 Izmir Izmit
ir 83.866 3 li
Bur 1.7 1 Șanlıur Șan
4 Bursa
sa 04.441 4 fa rfa
Ada Adan 1.6 1 Den
5 Denizli
Istanbul na a 09.790 5 i
Gaz Gazia 1.3 1 Samsu Sam
6
iantep ntep 76.352 6 n n
Kon Kony 1.0 1 Adapa Sak
7
ya a 73.791 7 zarı a
Ant Antal 964 1 Kahra Kah
Ankara 8
alya ya .886 8 manmaraș manmaraș
Diy Diyar 875 1 Malaty Ma
9
arbakır bakır .069 9 a ya
1 Mer Mersi 859 2 Erzuru Erz
0 sin n .680 0 m m
Limbă[modificare | modificare sursă]
Turca este unica limbă oficială în toată Turcia. Cifrele de încredere pentru repartiția
lingvistică a populației nu sunt disponibile din motive similare amintite mai sus. Cu toate
acestea, operatorul public de radio TRT difuzează programe în limba locală și dialecte în limbile
arabă, bosniacă, cercheză și kurdă câteva ore pe săptămână.
Canalele TV în limba kurdă, TRT6, au fost deschise la începutul anului 2009.
Religie[modificare | modificare sursă]
Religii în Turcia
Procen
Religii
te
Islam   96.1%
Ateism   3.2%
Creștini   0.6%
 sm
Alții   0.1%

Moscheea Albastră din Istanbul

Turcia este un stat secular, fără o religie oficială de stat; Constituția Turciei enunță
libertatea religiei și a conștiinței. Aproximativ 99% din populație e înregistrată, însă, ca
fiind musulmană, majoritatea fiind sunniți; cu toate acestea, un sondaj realizat în 2007 a
constatat că aproximativ 3% dintre adulți își definesc relațiile cu religia ca fiind „fără convingere
religioasă” sau că „nu cred în obligațiile religioase”.
În ultimii ani, de când țara este guvernată de un partid islamist, minoritatea secularistă, în
special elitele universitare și științifice au fost vizați de politicile proreligie ale administrației
centrale. Profesorii universitari care au introdus reforme laicizante în guvernările seculariste sau
care au militat pentru menținerea religiei în afara campusurilor universitare, sunt acum arestați,
un astfel de exemplu fiind Kemal Gürüz, fost șef al Consiliului Educației Superioare; alt
exemplu este Mehmet Haberal, un chirurg transplantolog de renume mondial. Guvernul islamist
are în vizor nu numai universitatea, ci și Academia de Științe, căreia printr-o nouă lege i s-a
modificat procedura de alegere a noilor membri; până acum, academicienii înșiși alegeau noii
membri, de acum, însă, guvernul va decide cine e sau nu e academician. Guvernul a și procedat
deja la impunerea a 100 de noi membri ai Academiei, dintre care destui n-au nici măcar un
articol științific publicat într-o revistă de specialitate internațională, în timp ce mulți alții nu-s
deloc citați.[40]

Hagia Sophia
 Majoritatea musulmanilor sunt sunniți (85-90%) iar o largă minoritate sunt alevi (10-
15%), o comunitate în cadrul Șiismului, comunitate ce numără 7–11 milioane de persoane. În
țară sunt și câțiva practicanți ai sufi. Cea mai înaltă autoritate religioasă islamică este Președinția
Cultelor (în turcă Diyanet İșleri Bașkanlığı) care interpretează școala de drept Hanafi și este
responsabilă pentru reglementarea funcționării celor 75.000 de moschei ale țării, a angajaților
locali și a imamilor provinciali. Un sondaj realizat la nivel național în 2007 a arătat că 96,8% din
cetățenii turci au o religie, în timp ce 3,2% sunt nereligioși și atei.
În Turcia trăiesc aproape 100.000 de persoane aparținând minorităților religioase. Țara
are aproximativ 64.000 de creștini, majoritatea fiind armeni apostolici, asirieni, ortodocși
greci, romano-catolici și aproximativ 26.000 de evrei, în principal sefarzi. Conform raportului
din 2002, dat de Centrul de Cercetare Pew, 65% dintre turci cred că religia este foarte
importantă, în timp ce un sondaj din 2005 dat de Eurobarometru arată faptul că 95% dintre turci
cred în existența lui Dumnezeu.
Biserica Ortodoxă a avut sediul la Istanbul încă din secolul al IV-lea d.Hr. Cu toate
acestea, statul turc nu recunoaște statutul ecumenic al Patriarhului Bartolomeu I, episcopul
primar între egali în ierarhia tradițională a creștinismului ortodox și obligă Biserica să opereze
sub restricții semnificative. O parte dintre proprietățile și școlile bisericii, cum ar fi orfelinatul
Büyükada si Școala teologică din Halki, au fost expropriate sau închise.
Cultură[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Cultura Turciei.

Orhan Pamuk
 Sertab Erener

Palatul Dolmabahçe din Istanbul

Cultura Turciei rezultă din osmoza mai multor elemente de origini diverse : anatoliene,
greco-romane, bizantine și otomane (ultima fiind ea însăși un amestec de influențe islamice,
turce și iraniene), la care s-au adăugat mai tardiv cultura și tradițiile occidentale, care au
influențat Imperiul Otoman, dar mai ales Republica Turcă (aceasta adoptând alfabetul latin,
despărțirea dintre stat și religie, și instituții copiate după țările apusene). Influența culturală a
Occidentului continuă și astăzi, îndeosebi în orașe și în partea de apus a țării, în timp ce, la țară și
în răsăritul țării, tradițiile și religia au o influență mult mai mare. Acest amestec original rezultă
din întâlnirea dintre turci și băștinașii din Anatolia (lazi, greci, armeni, kurzi și alții) cu care s-au
întâlnit la capătul migrației lor din Asia Centrală până la Marea Mediterană și Marea Neagră, în
vestul Asiei. Astfel, de exemplu, pe plan material, arhitectura romană, drumurile pavate, termele,
fântânile publice, săpunul, toaletele, canalele de evacuare au fost preluate de turci de la greco-
romani și sunt astăzi cunoscute ca "stil oriental" sau "mauresc", "caldarâm", "băi turcești",
"cișmele", "toalete turcești" sau "haznale"[41][42], iar pe planul spiritual, operele filozofice, istorice,
literare, științifice ale antichității greco-romane au fost traduse și transmise musulmanilor care, la
rândul lor, le-au retransmis țărilor apusene.
O Turcie transformată cu succes într-un stat național modern, a permis creșterea libertății
de expresie artistică, în ciuda unor perioade de cenzură, mai mult politică. În timpul primilor ani
ca republică, guvernul a investit multe resurse în artele frumoase, ca muzeele, teatrele, operele și
arhitectura. Diverși factori istorici joacă roluri importante în definirea identității moderne
turcești, cultura turcă este un produs a eforturilor de a fi un stat „modern”, în timp ce își menține
tradiția religioasă și valorile istorice.[41]
Îndeosebi muzica și literatura turcească arată, în zilele noastre, un amestec al influențelor
culturale, amestec izvorât din interacțiunile dintre tradițiile turcice și lumea islamică, pe de-o
parte, și tradițiile europene, pe de altă parte[43]. Literatura turcă a fost cel mai mult influențată de
literatura persană și arabă în timpul erei otomane, deși după perioada Tanzimatului, efectele altor
tradiții (populare turcești și literare europene) au devenit tot mai simțite. Amestecul influențelor
culturale este dramatizat, de exemplu, sub formă de „noi simboluri de conflict și intercalare de
culturi” adoptate în lucrările lui Orhan Pamuk, câștigător al Premiului Nobel pentru literatură în
2006[44]. Dar cultura populară se uniformizează precum cea a multor alte țări, fiind puternic
influențată de televiziune : potrivit cercetătorilor, aproximativ 70% din cetățenii turci n-au citit
niciodată alte cărți, decât romane polițiste, de aventuri sau sentimentale, și asta numai în timpul
timpului de transport în comun[45].
Elementele arhitecturale din Turcia sunt, de asemenea, testamente ale amestecului unic de
tradiții, care au influențat regiunea de-a lungul secolelor. Pe deasupra elementelor tradiționale
bizantine prezente în numeroase părți ale Turciei, multe artefacte ale arhitecturii otomane de mai
târziu arată îmbinarea rafinată a tradițiilor locale și islamice.
Sinan Mimar este considerat pe scară largă ca cel mai bun arhitect al perioadei clasice în
arhitectura otomană. Încă din secolul al XVIII-lea, arhitectura turcească a fost din ce în ce mai
influențată de stilul occidental și poate fi văzută în Istanbul, unde clădiri ca Dolmabahce și
Ciragan dăinuiesc lângă numeroase zgârie-nori moderni.
Patrimoniu[modificare | modificare sursă]
Între 1985-2011 pe lista patrimoniului mondial UNESCO au fost incluse 10 obiective
culturale sau naturale din Turcia.
Sport[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Sportul în Turcia.

Fenerbahçe–Beșiktaș
 Cel mai popular sport în Turcia este fotbalul. Echipele de top ale Turciei includ:
Galatasaray, Fenerbahce și Beşiktaş. În 2000, Galatasaray își consolidează rolul de mare club
european, prin câștigarea Cupei UEFA și Supercupei UEFA. Doi ani mai târziu, echipa națională
a Turciei a terminat pe locul 3 în turneul final al Cupei Mondiale din 2002, din Japonia și Coreea
de Sud, în timp ce, în 2008, echipa națională prinde semifinalele competiției UEFA Euro 2008.
Stadionul Olimpic Ataturk din Istanbul a găzduit Finala Ligii Campionilor UEFA 2005, în timp
ce stadionul Șukru Saracoglu din Istanbul a găzduit Finala Cupei UEFA 2009.
Alte sporturi principale ca baschetul și volei sunt de asemenea populare. Turcia a găzduit
finalele EuroBasket 2001 și a găzduit finalele Campionatului Mondial FIBA 2010. Echipa
națională masculină de baschet a terminat pe locul 2 la EuroBasket 2001 și a ajuns în sferturile
de finală ale Campionatului Mondial FIBA 2006; în timp ce Efes Pilsen S.K a câștigat Cupa
Korac în 1996, a terminat pe locul 2 la Cupa Saporta 1993, și au ajuns în finala Four of
Euroleague și Suproleague, în 2000 și 2001. Jucătorii turci de baschet ca Mehmet Okur și
Hidayet Turkoglu au avut, de asemenea, succes în NBA. Echipa feminină de volei, și
anume, Eczacibaşi, Vakifbank Guneş Sigorta și Fenerbahce Acibadem au câștigat numeroase
titluri și medalii la Campionatele Europene. Sportul național tradițional turcesc a fost
yagli gureş (wrestling) încă din timpurile otomane. Edirne a găzduit turneul anual de wrestling la
Kirkpinar încă din 1361. Stilurile de wrestling internaționale reglementate de FILA ca stil liber
de wrestling și wrestling greco-roman sunt populare, cu multe titluri la campionatele Europene,
Mondiale și Olimpice câștigate de wrestleri turci individual sau ca echipă națională.

Pista Șampiyonası din Istanbul

Un sport turcesc de succes a fost halterele. Halterofilii, bărbați și femei, au bătut
numeroase recorduri mondiale și au câștigat câteva titluri la campionatele europene, mondiale și
olimpice. Naim Suleymanoglu și Halil Mutlu au atins statutul legendar ca fiind unii dintre puținii
halterofili care au câștigat 3 medalii de aur la 3 Olimpiade.
Cursele de mașini au devenit recent populare, urmărind, în special, includerea
calendaristică a Raliului Turciei la Campionatul Mondial de Raliuri FIA în 2003, și includerea
calendaristică Turkish Grand Prix la cursele de Formula 1 în 2005.
 Alte evenimente anuale importante privind cursele de mașini incluse în circuitul de curse
Istanbul Park sunt MotoGP Grand Prix din Turcia, Campionatul Mondial Rutier FIA, Seriile
GP2 și Seriile Le Mans.Din când în când, Istanbulul și Antalia găzduiesc Campionatul Curselor
de bărci F1 turcesc; în timp ce Turkish leg of the Red Bull Air Race World Series ,un campionat
aerian de curse, are loc deasupra Cornului de Aur din Istanbul.
Surfingul, snowboardingul, skateboardingul, paraglidingul și alte sporturi extreme devin
mai populare în fiecare an.
Note[modificare | modificare sursă]
1. ^http://unstats.un.org/unsd/demographic/products/dyb/DYB2003/Table03.pdf UN
statistics, page 7 (PDF format)
2. ^ a b „The Results of Address Based Population Registration System,
2014”. Turkish Statistical Institute. 29 ianuarie 2015. Accesat în  29 ianuarie
2015.
3. ^ a b c d „Report for Selected Countries and Subjects”. IMF World Economic
Outlook Database, April 2015. 14 aprilie 2015. Accesat în 9 iunie 2015.
4. ^ „2014 Human Development Report” (PDF). 14 martie 2013. pp. 21–25.
Accesat în 27 iulie 2014.
5. ^ „Gini Coefficient by Equivalised Household Disposable Income”. Turkstat.
Accesat în 16 mai 2015.
6. ^ Harper, Douglas (2001). „Turk”. Online Etymology Dictionary. Accesat în 24
mai 2011.
7. ^ Thissen, Laurens (23 noiembrie 2001). „Time trajectories for the Neolithic of
Central Anatolia”  (PDF). CANeW – Central Anatolian Neolithic e-Workshop.
Arhivat din original (PDF) la 5 iunie 2007. Accesat în 21 decembrie 2006.
8. ^ Balter, Michael (27 februarie 2004). „Search for the Indo-Europeans: Were
Kurgan horsemen or Anatolian farmers responsible for creating and spreading
the world's most far-flung language family?”. Science. 303 (5662):
1323. doi:10.1126/science.303.5662.1323. PMID 14988549.
9. ^ „Ziyaret Tepe – Turkey Archaeological Dig Site”. uakron.edu. Accesat în 4
septembrie 2010.
10. ^ „Assyrian Identity In Ancient Times And Today'” (PDF). Accesat în 4
septembrie 2010.
11. ^ The Metropolitan Museum of Art, New York (2000). „Anatolia and the
Caucasus, 2000–1000 B.C. in  Timeline of Art History.”. New York: The
Metropolitan Museum of Art. Accesat în 21 decembrie 2006.
12. ^ Hooker, Richard (6 iunie 1999). „Ancient Greece: The Persian Wars”.
Washington State University, Washington, United States. Arhivat
din original la 20 noiembrie 2010. Accesat în 22 decembrie 2006.
13. ^ The Metropolitan Museum of Art, New York (2000). „Anatolia and the
Caucasus (Asia Minor), 1000 B.C. – 1 A.D. in Timeline of Art History.”. New
York: The Metropolitan Museum of Art. Accesat în 21 decembrie 2006.
14. ^ Daniel C. Waugh (2004). „Constantinople/Istanbul”. University of
Washington, Seattle, Washington. Accesat în 26 decembrie 2006.
15. ^ Wink, Andre (1990). Al Hind: The Making of the Indo Islamic World, Vol. 1,
Early Medieval India and the Expansion of Islam, 7th–11th Centuries. Brill
Academic Publishers. ISBN 90-04-09249-8.
16. ^ Mango, Cyril (2002). The Oxford History of Byzantium. Oxford University
Press, USA. ISBN 0-19-814098-3.
17. ^ a b Kinross, Patrick (1977). The Ottoman Centuries: The Rise and Fall of the
Turkish Empire. Morrow. ISBN 0-6880-3093-9.
18. ^ Jay Shaw, Stanford (1977). History of the Ottoman Empire and Modern
Turkey. Cambridge University Press. ISBN 0-5212-9163-1. Citare cu parametru
depășit |coauthors=(ajutor)
19. ^ Kirk, George E. (2008). A Short History of the Middle East. Brill Academic
Publishers. p. 58. ISBN 1443725684.
20. ^ „FACT SHEET: ARMENIAN GENOCIDE”.  University of Michigan. Accesat
în 15 iulie 2010.
21. ^ Totten, Samuel, Paul Robert Bartrop, Steven L. Jacobs (eds.) Dictionary of
Genocide. Greenwood Publishing Group, 2008, p. 19. ISBN 0-313-34642-9.
22. ^ Patrick J. Roelle, Islam's Mandate- A Tribute to Jihad, AuthorHouse,
2010, ISBN 978-1-4520-8018-5, p. 33.
23. ^ Bloxham, D. The great game of genocide: imperialism, nationalism, and the
destruction of the Ottoman Armenians.Oxford University Press, 2005, p. 150