Mandat al Ligii Națiunilor

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search

Mandate ale Ligii Națiunilor în Orientul Mijlociu și Africa:

1, Siria
2. Liban
3. Palestina
4. Transiodania
5. Mesopotamia,
6. Togolandul Britanic,
7. Togoland Francez,
8. Camerunul Britanic,
9. Cameronul Francez,
10. Ruanda-Urundi,
11. Tanganyika
12. Africa de Sud-Vest

Mandatele din Pacific

1. Mandatul Pacificului de Sud,
 2. Teritoriul Noii Guinee,
3. Nauru,
4. Samoa de Vest

Mandatul Ligii Națiunilor a fost un statut legal pentru anumite teritorii al căror control a
fost transferat de o țară la alta la sfârșitul Primului Război Mondial, sau instrumente
legale care conțineau acorduri internaționale cu privire la termenii administrației unor
teritorii în numele Ligii Națiunilor. Aceste mandate aveau prevederi care aminteau de
tratatele și articolele constituționale care tratau problemele dreptului minorităților și
asigurau deptul la petiționare și la reglementarea conflictelor de către Curtea
Internațională de Justiție [1]. Sistemul mandatelor a fost stabilit prin „articolul 22”
al Convenției Ligii Națiunilor intrat în vigoare pe 28 iunir 1919. În condițiile în care Liga
Națiunilor a dispărut practic în timpul celui de-al doilea Război Mondial, cei trei mari au
stabilit în timpul Conferinței de la Ialta ca mandatele care mai existau să fie plasate sub
tutela Națiunilor Unite, subiecte ale discuțiilor viitoare și ale înțelegerilor oficiale.
mandatele exitente ale Ligii Națiunilor (cu excepția Africii de Sud-Vest) au fost
transformtate în Teritorii sub tutela ONU.

Cuprins

 1Context general

o 1.1Tratatele

o 1.2Prevederi secrete și obiecțiuni

 1.2.1Legalitatea acordării mandatului asupra teritoriilor

 1.2.2Legalitatea prevederilor

 2Tipuri de mandate

o 2.1Mandate de clasa A

o 2.2Mandate de clasa B

o 2.3Mandate de clasa C

 3Regulile stabilirii mandatelor

 4Istoria postbelică

 5Bibliografie

Context general[modificare | modificare sursă]

Câteva dintre teritoriile care au fost trecute sub mandatul Ligii Națiunilor au fost
controlate până în momentul acestui transfer de state înfrânte în Primul Război Mondial,
în principal Imperiul German și Imperiul Otoman. Mandatele au avut un statut
fundamental diferit de cel al protectoratelor, puterile mandatare asumându-și obligații
clare față de locuitorii teritoriilor cu pricina și față de Liga Națiunilor.
Procesul înființării mandatului a presupus două faze:

1. înlăturarea oficială a suveranității statului care controlase respectiva regiune asupra

viitorului teritoriu sub mandat și
2. transferul puterilor mandatare către statele individuale alese din rândul Puterilor Aliate.
Tratatele[modificare | modificare sursă]
Teritoriile de peste mări ale Imperiului German și trei regiuni desprinse din teritoriul
național european (Orașul Liber Danzig, Teritoriul Memel și regiunea Saar) au fost
prevăzute în Tratatul de la Versailles din 1919 și au fost repartizate puterilor
învingătoare pe 7 mai 1919. Teritoriile otomane au fost repartizate pentru prima oară în
conformitate cu prevederile Tratatului de la Sèvres din 1920, iar repartiția a fost
finalizată după semnarea Tratatului de la Laussane din 1923. Puterile Aliate și-au
împărțit teritoriile otomane în conformitate cu înțelegerile semnate la Conferința de la
Sanremo din 1920.
Prevederi secrete și obiecțiuni[modificare | modificare sursă]
Tratatele de pace au jucat un rol important în stabilirea unor precedente în dreptul
internațional care sunt valabile și astăzi [2]. Numeroase reguli care guvernează relațiile
dintre state au fost introduse și codificate pentru prima oară în cadrul tratatelor de pace
care au pus capăt primei conflagrații mondiale [3]. Primele 26 de articole ale Tratatului de
la Versailles (28 iunie 1919 conțineau de fapt Convenția Ligii Națiunilor. Acesta
prevedea mecanismul internațional pentru impunerea termenilor tratatului. Articolul 22
stabilea sistemul Mandatelor pentru administrarea fostelor colonii șî teritorii dependente.
Legalitatea acordării mandatului asupra teritoriilor [modificare | modificare sursă]
Articolul 22 a fost definitivat cu două luni mai înainte ca tratatul de pace să fie semnat
de toate părțile interesate, mai îainte ca ca termenii „comunități”, „popoare” sau „teritorii”
să fie puse în legătură cu paragrafele 4, 5 și 6. Tratatul de pace a fost semnat și
conferința de pace și negocierile au încetat mai înainte ca o decizie oficială în domeniul
teritoriilor dependente să fie luată[4]. Mandatele au fost niște aranjamente internaționale
garantate de, sau decurgând din tratatul general, care stipula că aceste mandate
trebuie exercitate în numele Ligii.
Tratatul de pace nu conținea niciun fel de prevedere cu privire la alocarea mandatelor
de către un grup de patru membri ai Ligii Națiunilor, care aveau să acționeze în numele
așa-numitelor „Principale Puteri Puteri Aliate și Asociate”. Deciziile luate la conferința
„Consiliului celor patru” nu s-a făcut pe baza consultării Adunării generale a Ligii
Națiunilor, așa cum era stipulat în Convenție. Ca urmare, au existat opinii conform
cărora deciziile celor patru nu au niciun fundament legal [5]
Într-o depoziție în fața Comitetului senatorial pentru relații externe, un oficial al
Departamentului de Stat al SUA, care a fost membru al delegației americane
la Conferința de Pace de la Paris, a declarat că Anglia și Franța au ignorat interesele
celorlalți și au împărțit lumea după bunul plac. El a subliniat că Liga Națiunilor nu a putut
face nimic pentru ca să le schimbe aranjamentele, deoarece Liga nu putea acționa
decât prin consensul unanim al membrilor ei, inclusiv al Angliei și Franței. [6]. Anglia și
Franța au reușit pe de-o parte să acapareze teritorii care au aparținut Imperiului
German și Imperiului Otoman prin sistemul mandatelor Ligii, iar pe de altă parte au
putut să revendice reparații de război, fără ca suma acestora să fie diminuată de
ocuparea fostelor colonii sau teritorii ale inamicilor lor [7].
Articolul 243 al Tratatului de Pace a cerut Comisiei reparațiilor de război ca regiunile
Saar și Alsacia și Lorena să fie fie considerate ca parte a reparațiilor de război pe care
să le plătească Germania[8].
Legalitatea prevederilor[modificare | modificare sursă]
Congresul SUA era împuternicit, în conformitate cu prevederile constituției americane,
să modifice sau să definească Legea Națiunilor în cazul în care termenii acesteia erau
vagi sau nu existau. Senatul SUA a refuzat să ratifice Convenția Ligii Națiunilor.
Impunerea cu forța a voinței puterilor învingătoare și blocarea dreptului la
autodeterminare prin sistemul mandatelor au fost principalele motive invocate de
senatori pentru neacordarea votului lor [9][10][11]. Ca urmare, guvernul american a trecut la
semnarea de tratate individuale pentru asigurarea drepturilor cetățenilor săi, pentru
apărarea drepturilor de proprietate și a intereselor de afaceri în teritoriile sub mandat și
pentru ca să împiedice puterile mandatare să modifice termenii mandatelor fără
aprobarea SUA[12].
Statele Unite ale Americii au protestat în mod oficial față de preambulul mandatelor, în
care se preciza că aceste acte au fost aprobate de principalii Aliați și Puteri Asociate, în
condițiile în care acest lucru nu corespundea realității [13].
Monitoru Oficial al Ligii Națiunilor pe luna iunie 1922 conține o declarație a
lordului Balfour în care explică faptul că autoritatea Ligii a fost puternic limitată. În articol
se afirma că „Mandatele nu au fost creația Ligii și ele nu au putut fi modificate în esență
de ligă. Îndatoririle Ligii au fost limitate la observarea faptului ca termenii specifici și
detaliați ai mandatului să fie în concordanță deciziile luate de Aliați și de Puterile
Asociate și a faptului că, în ducerea la îndeplinire a acestor mandate, puterile
mandatare să fie supervizate – nu controlate – de Ligă” [14].

Tipuri de mandate[modificare | modificare sursă]

Nivelul controlului exercitat de puterea mandatară a fost decis în mod individual de
către Liga Națiunilor. Ca o prevedere general valabilă, puterile mandatare nu au avut
dreptul să construiască fortificații sau să recruteze militari pentru forțele lor armate pe
teritoriul mandatului și au avut obligația să prezinte un raport anual cu privire
administrarea teritoriului în fața Ligii Națiunilor.
În ciuda unor asemenea prevederi, teritoriile sub mandat au fost considerate în epocă
colonii „de facto” ale națiunilor victorioase.
Mandatele au fost împărțite în trei categorii distincte pe baza nivelului de dezvoltare al
fiecărui teritoriu.
Mandate de clasa A[modificare | modificare sursă]
Prima categorie, „Mandatele de clasa A” a fost formată de comunitățile controlate în
trecut de Imperiul Otoman. Mandatele de clasa A au fost:

 Mesopotamia (Regatul Unit), 10 august 1920–3 octombrie 1932, care avea să devină

regatul independent al Irakului
 Palestina (Regatul Unit), 25 aprilie 1920 (efectiv de pe 29 septembrie 1923) –15 mai
1948. În aprilie l 1921, 'Transirdania' a fost devenit o regiune autonomă a mandatului (prin
aplicarea principiului Uti possidetis)[15][16]. Transiordania avea să devină regatul independent
al Iordaniei în martie 1946. În urma încetării mandatului în ceea ce rămăsese din teritoriul
Palestinei, în cea mai mare parte a teritoriului a fost proclamat statul Israel. Alte regiuni au
făcut parte până în 1967 din Iordania (Cisiordania), Egipt (Fâșia Gaza) și Siria (fâșii de
terenen la est și sud de Marea Galileii).
 Siria și Liban (Franța), 29 septembrie 1923–1 ianuarie 1944; Hatay (un fost sankjak
otoman) s-a desprins din mandat și a devenit protectorat francez, după care a fost
cedat Turciei. După terminarea mandatului francez, au apărut două state
independente, Libanul și Siria.
Mandate de clasa B