Iarăşi despre “necurăţia femeilor” şi nu

numai…
  © IEROMONAH PETRU PRUTEANU   14/01/2014   CATEHIZARE ŞI MISIUNE   96 DE COMENTARII

Am observat un interes sporit pentru subiectul despre locul femeii în Biserică în perioada

ciclului menstrual. Era şi firesc să se întâmple aceasta, din moment ce sute de episcopi şi
mii de preoţi din lumea ortodoxă (inclusiv din BOR) niciodată n-au fost de acord cu
interdicţia de intrare a femeilor în biserică în perioada ciclului lunar.

După cum am arătat şi în articolul precedent, o astfel de abordare poate fi considerată una
„liberală” faţă de Vechiul Testament, dar, în acelaşi timp, este una tradiţională şi autentică
pentru Biserica Noului Testament.

Ca de obicei, n-au lipsit nici criticile şi acuzaţiile de erezie sau, cel puţin, sminteală. Şi dacă
peste acuzaţiile şi atacurile la persoană pot trece uşor, fiind vaccinat împotriva prostiei,
atunci când e vorba despre erezie sau sminteală cred că trebuie să-mi argumentez poziţia,
căci chiar nu vreau să semăn neînţelegere, tulburare şi sminteală în rândul clericilor sau
credincioşilor. Totodată, vreau să-mi cer iertare dacă am supărat sau smintit pe cineva în
cadrul acelor dezbateri virtuale, mai ales că nu am făcut-o intenţionat şi nici măcar din
dorinţa de a mă apăra pe mine, ci mai degrabă din necesitatea de a pune la punct pe diferiţi
amatori cărora le adresez acest răspuns…

Deci voi veni cu câteva argumente prin care-mi voi reconfirma poziţia exprimată anterior.
Dacă toată lumea ar fi citit cu atenţie studiul maicii prof. dr. Vassa Larina şi textul din
Constituţiile Apostolice (redat în articolul precedent), poate că nici nu era nevoie de aceste
lămuriri. Acum însă, când deja s-au scris sute de comentarii la subiect, sunt nevoit să
completez cu următoarele afirmații: 

I.   De fiecare dată când apare câte un articol care generează „brainstorming teologic”,
chiar dacă el nu are nimic eretic sau smintitor în el însuşi, dintr-odată ies la iveală şi
„legionarii ortodocşi” care, fără nici o cultură a dialogului, nemaivorbind de pregătirea
teologică, încep să acuze şi să facă diferite comparaţii nepotrivite de genul: „cine eşti tu ca
să-l contrazici pe părintele Cleopa?”. E ca şi cum ai întreba: „Cine este mai mare: Mihai
Eminescu, Albert Einstein sau Alexandru Macedon?” Bineînţeles, fiecare a fost mare în
domeniul său şi comparaţia lor este pur şi simplu imposibilă. Aşa se întâmplă şi în mediul
bisericesc, unde practic există 3 tipuri de autorităţi, care la modul ideal ar fi bine să fie
una singura, dar în realitate aceasta se întâmplă destul de rar şi de cele mai multe ori,
oameni cu harisme diferite, au colaborat fructuos spre binele Bisericii, fără să se
desconsidere reciproc (cf. I Corinteni, cap. 12). Este vorba despre autoritatea
canonică (sinoadele şi ierarhii), autoritatea teologico-ştiinţifică şi autoritatea
duhovnicească. Cum am mai spus, au existat puţine persoane în istoria Bisericii care au
reuşit să se impună sub toate aceste trei aspecte (poate doar: Atanasie cel Mare, Vasile cel
Mare, Grigore Teologul, Grigore de Nyssa, Ioan Gură de Aur, Grigore Palama şi poate alţi
câţiva – dar nici aceştia nu au excelat în toate), iar părintele Cleopa, după părerea mea, nu
poate fi numărat printre ei pe simplul motiv că nu a fost ierarh al Bisericii, iar din punct de
vedere teologic a fost un foarte bun autodidact, dar nu mai mult. Nu este cazul să-i enumer
scăpările teologice, mai ales că acestea nu-i ştirbesc cu nimic autoritatea duhovnicească şi
nici şansa de a se număra printre sfinţi! Până la urmă, Biserica niciodată nu a considerat că
sfinţii ar fi infailibili, ci numai Sinoadele Ecumenice ale Bisericii! De aici rezultă foarte clar
că nici eu nu pretind la infailibilitate, iar dacă cineva vede în mine o autoritate, cu
siguranţă este mai îndreptăţit să vadă una teologico-ştiinţifică, decât una duhovnicească,
ceea ce nu înseamnă că un teolog (în sensul ştiinţific al cuvântului) este din start un om
fără preocupări duhovniceşti, mai ales dacă acesta este şi monah. Şi cred că acelaşi lucru
este valabil şi în cazul maicii Vassa Larina, o fecioară poliglotă şi foarte erudită, care a scris
numeroase studii ştiinţifice de liturgică şi nu numai, în care nu face altceva decât să
prezinte vechile izvoare, dar nu selectiv, cum o fac unii, ci exhaustiv şi studiate în paralel.
De aceea am şi spus că studiul dânsei la subiectul despre „necurăţia rituală” este unul
foarte bun.

Deci, revenind la subiectul despre femeile în perioada ciclului menstrual, eu ştiu foarte
bine că părintele Cleopa a avut o altă părere decât cea expusă de mine. Ei şi ce? Avem noi o
oficializare a părerii sfinţiei sale la nivel panortodox? Sau măcar duhovnicii români au fost
cu toţii exact de aceeaşi părere? Nu! Atunci de ce să nu luăm în calcul şi celelalte autorităţi:
canonică şi teologico-ştiinţifică sau chiar opiniile altor personalităţi duhovniceşti? Iată, de
exemplu, patriarhul Pavle al Serbiei (citat de Vassa Larina), care fără îndoială a fost nu
doar un mare ierarh al Bisericii, ci şi un bun teolog, şi un om foarte duhovnicesc, consideră
că femeile post să intre în biserică în perioada ciclului menstrual şi chiar să ia anafură şi
agheasmă. Ce facem în acest caz cu părintele Cleopa? Îl ignorăm sau îl anatemizăm?
Bineînţeles că nu! S-ar putea ca unii începători să aibă nevoie anume de poziţia părintelui
Cleopa, dar asta nu înseamnă că ea este singura şi automat devine normativă pentru toţi.
Nicidecum! Şi iată de ce…

II. Unii „legionari ortodocşi” au sărit cu învinuirea că cei ce permit femeilor intrarea în

biserică în perioada ciclului menstrual încalcă şi desfiinţează textul biblic de la Levitic
15, care vorbeşte foarte clar despre interdicţiile în cazul lor. Împotriva acestei acuzaţii,
bazate pe un singur text biblic, eu vin cu alte 5 împotrivă.

1. Sinodul Apostolic a anulat prescripţiile levitice, stabilind ca creştinii să se ferească doar

de idoli, de desfrânare, să nu mănânce animale sugrumate şi să nu bea sânge  (Fapte
15:20, 29). Dacă Vechiul Testament a rămas în vigoare în toate aspectele lui, atunci
„legionarii ortodocşi” ar trebui nu numai să se taie împrejur, ci conform aceleeaşi cărţi a
Leviticului (cap. 11) să nu mănânce carne de porc sau de iepure, iar Paştile şi alte sărbători
să le sărbătorească ca evreii.
2.  Atunci când o femeie cu scurgere de sânge s-a atins de Hristos, Domnul nu a certat-o
(aşa cum s-ar fi cuvenit după cartea Levitic, 15), ci i-a lăudat credinţa (vezi Matei 9:20-22).
Poate cineva să se considere un mai bun împlinitor al Legii decât Însuşi Dătătorul Legii?

3.  În alt loc din Evanghelie (Matei 15:17-20) Mântuitorul arată foarte clar că nu cele
exterioare spurcă pe om, ci cele ce ies din inimă: gândurile rele, uciderile, adulterele,
desfrânările, furtul, mărturiile mincinoase, hulele etc. – acestea sunt cele care spurcă pe
om. Deci nici menstruaţia nu spurcă femeia, căci altfel Hristos n-ar fi lăudat femeia
respectivă care s-a atins de El şi s-a vindecat. 

4. În Epistola către Evrei (cap. 7-10) Sf. Ap. Pavel arată caracterul simbolic şi alegoric ale
multor prescripţii levitice, în special cele legate de Templu şi Jertfe. Tot aşa, mai mulţi
părinţi şi scriitori bisericeşti în epoca primară a Bisericii au înţeles prescripţiile despre
„necurăţia rituală” ca o alegorie la necurăţia păcatelor. 

5. Multe din prescripţiile Legii Vechi, cum sunt de exemplu cele despre lepră (expuse la
Levitic 14, imediat înaintea prescripţiilor despre menstruaţie), nu au avut nici o valoare
teologică, ci una strict igienică şi cultural-civilizaţională. Poporul evreu trebuia să crească
şi să se înmulţească, ca să facă faţă nu doar atacurilor armate, ci şi civilizaţiei celorlalte
popoare din jur, cu care deseori intrau în contact şi erau tentaţi să-şi lase şi credinţa de
dragul civilizaţiei lor. Tocmai de aceea, spre mirarea tuturor, Moise porunceşte evreilor să
poarte o lopată cu ei, ca atunci când îşi vor realiza necesităţile fiziologice, să-şi îngroape
fecalele (Deuteronom 23:13), pentru că acestea puteau fi focar de infecţie. Dar n-am văzut
pe nici un "împlinitor al Bibliei" să umble cu lopata după el. Numai să nu spuneţi că regula
nu mai este actuală, căci exact acest lucru îl spuneam eu şi despre prescripţiile privind
menstruaţia, în contextul în care, toată lumea civilizată poartă chiloţi (ceea ce nu se
întâmpla nici măcar la început sec. XX), iar mai nou, s-au inventat şi absorbantele pentru
femei.

III. Un alt argument al „legionarilor” îl reprezintă Canoanele Sf. Dionisie şi Timotei ai

Alexandriei. Trecând peste faptul că nu oricui îi este dat să înţeleagă şi să tâlcuiască
Canoanele, vreau să amintesc că împotriva acestor prescripţii canonice există şi altele,
contrarii lor: 

1. Aşa cum scrie şi în studiul maicii Vassa Larina, este vorba de Didascalia (Antiohia, sec.
III), „Constituţiile Apostolice” (Antiohia, sec. IV – care conţin nu doar capitolul despre
„necurăţiile rituale”, ci şi cele 85 de „Canoane Apostolice”), precum şi de învăţăturile Sf.
Grigore Dialogul, papă al Romei. Deosebit de relevant este şi Canonul 1 al Sf. Atanasie
cel Mare, care compară scurgerile femeilor şi bărbaţilor cu curgerea nasului sau
scuipatul; şi tot Sf. Atanasie precizează că aceste scurgeri fireşti nu sunt păcat sau
necurăţie, iar cei ce afirmă aceasta, mai degrabă ei sunt "necuraţi la minte". Deci,
toate aceste izvoare contrazic părerile Sf. Dionisie şi Timotei. Iar noi, dacă nu ne putem
lămuri în această contradicţie, atunci, cel puţin, să ştim că problema „necurăţiei rituale” nu
a avut o abordare unilaterală, ci chiar Sfinţii Părinţi au avut păreri diferite în această
privinţă.

2.  S-a mai invocat şi Canonul 28 al Sf. Ioan Postitorul în legătură cu care vreau de
asemenea să fac unele precizări. În primul rând, aceste Canoane nu aparţin Sf. Ioan
Postitorul, patriarhul Constantinopolului (sec. VI), ci ierodiaconului Ioan Postitorul din
Constantinopol (sec. IX). Orice profesor serios de Drept Canonic vă va confirma acest
lucru, dar şi faptul că, după Sinodul VII Ecumenic, disciplina canonică a Bisericii a fost
puternic influenţată de anumite curente monahale exagerate şi de o revenire la unele
prescripţii levitice, care după acelea au fost aplicate selectiv. De exemplu, din aceeaşi
perioadă avem Canonul 38 al Sf. Nichifor Mărturisitorul (†828), care spune
următoarele: „De va naşte femeia şi pruncul este în primejdie de moarte, după trei sau
cinci zile să se boteze acel prunc, dar se cuvine ca altă femeie botezată şi curata sa-l
alăpteze; iar mama lui nici să nu intre în dormitorul unde este pruncul şi în general nici
să nu se atingă de el, până ce nu se va curaţi deplin după 40 de zile şi nu va primi de la
preot rugăciunea.” Nu se ştie în ce măsură acest Canon a fost respectat vreodată, dar este
clar că în majoritatea cazurilor, creştinii de atunci pur şi simplu nu aveau case atât de
spaţioase ca să-şi permită să aibă dormitor special pentru copil în care mama să nu poată
intra, nemaivorbind de dificultatea de a găsi şi, probabil şi de a plăti, o doică. Nu mai spun
de faptul că autorul acestui Canon n-avea nici habar de fiziologia femeii şi că ea putea
pierde laptele pentru totdeauna, ca urmare a unei astfel de interdicţii. De aceea, pe bună
dreptate, unii consideră această prevedere a Sf. Nichifor drept una misogină şi inumană.
Canoanele anterioare, 2 al Sf. Dionisie al Alexandriei (†264) şi 7 al Sf. Timotei al
Alexandriei (†385), vorbesc doar despre oprirea de la împărtăşire a femeilor în perioada
necurăţiei lunare (similară cu cea post-natală), nu şi despre neatingerea lor de altcineva.
Aici însă totul s-a dus la extrem, iar în perioada imediat următoare, în Molitfelnic apar
rugăciuni care vorbesc despre necurăţia femeii ce a născut – texte care în Molitfelnicul pre-
iconoclast (Barberini 336 gr.) nu se întâlnesc. 

3. Observăm că în Canoanele lui Dionisie şi Timotei nu sunt prevăzute epitimii pentru

femeile care „încalcă regula” în această perioadă, pe când Ioan Postitorul le opreşte pentru
40 de zile de la împărtăşire dacă numai au îndrăznit să se atingă de cele sfinte. Mai mult
decât atât, acelaşi Ioan Postitorul practic "falsifică" vechile Canoane, căci Sf. Dionisie nici
nu aminteşte despre termenul zilelor de necurăţie, iar Timotei al Alexandriei spune „Nu se
cuvine a se apropia de Taine până ce se va curăţi”. Însă Ioan Postitorul spune: „Canonul
al 2-lea al Sfântului Dionisie şi al 7-lea al lui Timotei poruncesc ca femeile care sunt în
curăţirea(!) lunară să nu se atingă de nimic din cele Sfinte până la a şaptea zi. Şi Legea
Veche porunceşte aceasta…” – deci automat termenul de şapte zile devine obligatoriu
chiar şi pentru femeile cu 2-3 zile de menstruaţie. Şi dacă Dionisie şi Timotei interzic în
special împărtăşirea cu Sfintele Taine, la Ioan Postitorul regula s-a extins şi asupra
atingerii de cele sfinte. Și tot el, deja face trimitere şi la Vechiul Testament, deşi Părinţii
anteriori nu făceau trimiteri la cartea Levitic.  

4. Însumând toate acestea, ne dăm seama că disciplina canonică a Bisericii nu este doar
complexă, ci şi foarte variată. Tocmai de aceea, în anumite Biserici Ortodoxe Locale,
femeilor în perioada menstruaţiei li se permite nu doar să intre în biserică şi să ia anafură
şi agheasmă, ci chiar să se împărtăşească. În această privinţă eu am mers pe o cale de
mijloc. Iar dacă vreun episcop sau preot permite femeilor să se împărtăşească în timpul
ciclului (şi cunosc mulţi care merg pe această linie, inclusiv în BOR), consider că aceştia au
suficiente argumente teologice şi explicaţii fiziologice pentru a proceda astfel. Eu însă,
urmând duhovnicilor mei, am încă anumite rezerve în acest sens şi permit împărtăşirea
doar în cazul hemoragiilor patologice, nu şi a menstruaţiilor obişnuite. 

***

Sper că după aceste explicaţii suplimentare spiritele se vor mai potoli, iar doritorii de a
continua o discuţie constructivă şi civilizată pot să conteze pe deschiderea mea în acest
sens. De asemenea, sper ca ierarhii să aducă această problemă şi în Sfântul Sinod, pentru a
înzestra argumentele noastre teologico-științifice şi cu o autoritate canonică incontestabilă.
Iar părinţii cu autoritate duhovnicească să se roage pentru noi ca Domnul să ne ferească de
greşeli şi să ne îndrume cum să scăpăm de patimi…

Ce este “(ne)curăţia femeii” şi cum se

raportează Biserica la ea. Drepturile
femeilor creştine în perioada ciclului
menstrual
  © IEROMONAH PETRU PRUTEANU   11/01/2014   CATEHIZARE ŞI MISIUNE   22 DE COMENTARII

Motto: Dacă femeia moare la naştere, noi o considerăm sfântă, 

ca una ce şi-a dat viaţa pentru a aduce un om nou în lume,
dar dacă ea rămâne în viaţă, noi îndrăznim să
o numim „necurată” timp de 40 de zile.
Săraca femeie! Oare ce-i mai bine pentru ea?

     
De multe ori am fost întrebat despre drepturile şi îndatoririle femeilor în „perioada necurăţ
iei lunare” şi, acumulând anumite materiale, am hotărât să formulez un răspuns. 

I.    Aşa-numita „necurăţie lunară” (menstruaţia), precum şi „necurăţia femeii lăuze” sunt

noţiuni incompatibile cu creştinismul, mai ales că e vorba despre nişte procese fiziologice
inevitabile, fără de care o femeie nu ar putea deveni mamă! Scurgerea de sânge din corpul
femeii nu este o necurăţie, ci din contra, o curăţire a organismului ei şi care nu afectează
starea duhovnicească a femeii, ci este exact ca şi curgerea mucoasei nazale sau vărsarea
lacrimilor, care de asemenea sunt procese de curăţire. Faptul că o astfel de curăţire
presupune scurgeri de sânge, nu schimbă prea mult datele problemei, mai ales în prezent,
când măsurile de igienă împiedică orice vărsare de sânge în spaţiile publice sau private.

II.   Despre implicaţiile teologice ale aşa-numitei „necurăţii rituale” există un studiu foarte
bun al maicii Vassa Larina (tradus acum şi în româneşte). Am observat că în acel studiu
lipseşte un citat important la acest subiect, şi anume capitolul 27 din cartea a VI-a a
Constituţiilor Apostolice – text pe care-l vom reda mai jos.

III.   În acord cu cele două surse de mai sus putem formula următoarele concluzii:

1)      În orice perioadă a lunii, inclusiv în perioada ciclului lunar, femeia poate intra în
biserică şi participa la toate slujbele. Vechile interdicţii de a intra în biserică erau legate de
faptul că în trecut, în general, nu se permitea prezenţa la Liturghie a celor care nu se
împărtăşesc, dar şi pentru că, din lipsa unor măsuri adecvate de igienă, sângele menstrual
putea curge chiar în biserică. Deja de peste o mie de ani Biserica admite prezenţa la
Liturghie şi a celor care nu se împărtăşesc. Pe de altă parte, de câteva decenii bune s-au
inventat măsuri igienice care practic exclud pătarea bisericii de sânge.  

2)     Botezul şi Împărtăşirea euharistică sunt interzise în această

perioadă (pentru că Sângele lui Hristos sfinţeşte şi sângele nostru şi aruncarea lui trebuie
evitată), dar nu şi sărutarea icoanelor, citirea Bibliei, aprinderea
lumânărilor/candelei şi chiar consumarea anafurei şi aghesmei. În foarte multe
mănăstiri de maici, în special din Grecia, monahiile în perioada ciclului menstrual iau
anafură şi beau agheasmă – practică mai greu acceptată în mediile parohiale şi, culmea, nu
de preoţi, ci de însăşi femeile. Trebuie însă să fie clar că anafura (numită mai corect
„antidor”) se dă anume celor care nu se pot împărtăşi, iar agheasma se sfinţeşte şi se
foloseşte anume pentru înlăturarea oricărei necurăţii. Din moment ce Molitfelnicul
prevede rânduieli de stropire cu agheasmă a animalelor, cu atât mai mult o femeie (care e
după chipul lui Dumnezeu) poate lua agheasmă chiar şi în perioada firească legată de
maternitatea ei. E bine ca în această privinţă să se ţină cont şi de sfatul duhovnicului
(nădăjduind că şi duhovnicul este cu dreaptă socoteală). Consider că săvârşirea Cununiei şi
Maslului în această perioadă trebuie să se facă tot cu binecuvântarea duhovnicului (mai
ales că şi aceste Taine ar trebui să fie legate de împărtăşirea euharistică). 

3)    Imediat după terminarea ciclului menstrual, fără a aştepta un anumit număr de zile
(decât poate una, pentru siguranţă), femeia se va împărtăşi iarăşi. Iar în cazul unor
hemoragii de lungă durată, care nu sunt rezultatul unor menstruaţii obişnuite, ci mai
degrabă o boală, femeia poate fi împărtăşită chiar şi cu aceste scurgeri de sânge (aşa cum
se împărtăşesc şi alţi oameni răniţi în spitale). Se cunosc multiple cazuri când femeile s-au
vindecat de hemoragie anume datorită împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului.
Acestea sunt cazuri excepţionale, care nu trebuie să devină regulă, dar existenţa lor nu
trebuie totuşi exclusă.

4)    În perioada de după naştere, femeia are un fel de „concediu liturgic”, având dreptul să
lipsească de la slujbe pentru a se reface fizic. De regulă, la 40 de zile după naştere, femeia
vine la biserică pentru a i se citi rugăciunile de reintrare în biserică. Şi dacă botezul
copilului are loc după citirea acestor rugăciuni, mama copilului poate asista la botezul
propriului copil fără nici o problemă. Dacă femeia este sănătoasă şi i s-a oprit orice fel de
scurgere, ea se poate adresa după rugăciunea de reintrare în biserică şi înainte de 40 de
zile. Dar şi în această privinţă nu trebuie îngăduite exagerările.
Iată mai jos textul din Constituţiile Apostolice (despre care am amintit la punctul II):

Dacă păzesc obiceiurile iudaice privitoare la scurgeri de sămânţă, scurgeri în vis şi rel
aţiile trupeşti potrivit Legii (Levitic 12; 15;
22), să ne spună dacă în ceasurile şi zilele în care suferă ceva din acestea se feresc să 
se roage, să se împărtăşească din Euharistie sau să atingă Cartea; şi dacă spun că da, 
este evident că sunt goi de Duhul Sfânt Care rămâne pururea în cei credincioşi, căci de
spre cei cuvioşi spune Solomon ca fiecare să fie gata că: „Atunci când doarme, să-
l păzească, şi când se scoală, să vorbească cu el”
(Proverbe 6:22). Căci dacă socoteşti, femeie, că atunci când eşti în cele şapte zile ale sc
urgerii tale
(Levitic 15:12), eşti goală de Duhul, şi atunci, dacă mori pe neaşteptate goală de Duhul
, vei pleca la Dumnezeu fără îndrăznirea nădejdii. Întrucât ai însă negreşit pe Duhul î
n chip inseparabil, fiindcă El nu este într-
un loc, atunci ai nevoie de rugăciune şi de cercetarea Duhului Sfânt, întrucât în aceast
ă stare n-ai făcut nici o fărădelege. Fiindcă nici împreunările legitime, nici lehuzia, nic
i curgerea sângelui, nici scurgerile în vis nu
pot întina firea omului sau să o separe de Duhul Sfânt, ci numai necredinţa, impietate
a şi fapta contrară legii. Pentru că Duhul Sfânt rămâne mereu în cei care L-
au dobândit, cât timp vor fi vrednici, iar pe cei de care
se separă îi face pustii şi predaţi duhului rău. Dar orice om e plin fie de Duhul Sfânt,
fie de [duhul] cel necurat şi îi este cu neputinţă să scape
de fiecare din aceştia, dacă nu suferă ceva contrar lor; căci Mângâietorul urăşte orice 
minciună (Fapte 5:3), iar diavolul urăşte orice adevăr (Ioan 8:44).
Dar oricine a fost botezat cu adevărat e separat de duhul diavolesc şi e în Duhul Sfânt, 
iar în cel ce face binele rămâne Duhul Sfânt umplându-l de înţelepciune şi pricepere şi 
duhul rău nu se poate apropia de
el, pentru că observă atacurile lui. Deci tu femeie, dacă, aşa cum spui, în zilele scurger
ii tale eşti goală de Duhul Sfânt, atunci eşti plină de cel necurat; căci nerugându-te, ni
ci citind, îl chemi fără voie, fiindcă el îi iubeşte pe cei nerecunoscători, leneşi, nepăsăto
ri, somnoroşi, deoarece şi el, întrucât a fost bolnav de nerecunoştinţă,
a fost dezbrăcat de către Dumnezeu de demnitatea sa, fiindcă a
ales să fie diavol în loc de arhanghel. De aceea, abţine-te, femeie, de
la cuvinte zădarnice, adu-ţi aminte întotdeauna de Dumnezeu Care te-a creat şi roagă-
te Lui, fiindcă este Domn şi al tău şi a toate, şi meditează la Legile Lui, nerespectând n
imic din practicile care
ţine sau de curăţirea naturală sau de împreunarea legiuită sau de naştere ori lepădar
e, sau de întinarea trupului, căci astfel de practici sunt invenţiile zădarnice ale unor o
ameni nebuni şi n-au nici un sens. În chip asemănător nici îngroparea unui om, nici o
asele unui mort, nici mormântul, nici oricare mâncare, nici scurgerea în vis nu
pot întina sufletul omului, ci numai necredinţa în Dumnezeu, fărădelegea şi nedreptate
a faţă de aproapele, adică răpirea, violenţa sau altceva contrar dreptăţii, adulterul sa
u desfrânarea.
[Am citat după: Constituţiile Apostolice, cartea VI, cap.
27, în „Canonul Ortodoxiei” (diac. Ioan Ică Jr.), vol. 1, Ed. Deisis 2008, pp. 707-708.]

P.S. Nu exclud că acest subiect ar putea genera discuţii contradictorii, dar cred că era
important să se prezinte şi acest punct de vedere, în general uitat, chiar dacă acesta e mai j
ustificat din perspectiva Evangheliei şi a numeroaselor izvoare canonice şi patristice vechi.

Dacă cineva vrea să rămână la regulile mai noi (!), aflate încă în uz pe la noi,
care exclud femeile de la orice participare liturgică în perioada ciclului menstrual, nu
are decât să o facă, dar fără a judeca pe cei care au
o conştiinţă mai tare şi sunt în măsură să depăşească rămăşiţele iudaice şi păgâne din viaţa 
lor creştină.