Despre împărtăşirea în ziua de Paşti şi în

Săptămâna Luminată
  © IEROMONAH PETRU PRUTEANU   03/05/2013   CATEHIZARE ŞI MISIUNE   12 COMENTARII

De mai multe ori mi s-a adresat următoarea întrebare:

Părinte, putem să ne împărtăşim de Paşti? Dar în Săptămâna

Luminată? Pentru a ne împărtăşi este nevoie să continuăm postul?
Întrebarea e bună, dar trădează o neînţelegere clară a lucrurilor. De Paşti nu pur şi
simplu se poate, ci chiar trebuie să ne împărtăşim, iar în sprijinul acestei afirmaţii
vreau să sintetizez câteva idei:

1.   În primele veacuri ale Bisericii, aşa cum vedem în Sfintele Canoane şi la Sfinţii
Părinţi, participarea la Liturghie fără împărtăşirea cu Sfintele Taine era un lucru de
neconceput. (Despre aceasta vă îndemn să citiţi studiul: "Când şi cum să ne
împărtăşim".) Cu timpul însă, mai ales în spaţiul românesc, evlavia şi înţelegerea
creştinilor a scăzut, iar rigorile pentru pregătirea de împărtăşanie au crescut pe alocuri
exagerat (inclusiv prin dublul standard de pregătire a clericilor şi a mirenilor). Dar chiar şi
aşa, împărtăşirea cu Sfintele Taine la Paşti era o practică generală şi a rămas şi astăzi în
toate ţările ortodoxe, unii amânând împărtăşirea abia pentru noaptea de Înviere, de parcă
cineva i-ar împiedica să se împărtăşească în fiecare duminică a Postului şi a întregului an,
iar de Paşti cu atât mai mult. Deci, ideal ar fi să ne împărtăşim la fiecare Liturghie, dar mai
ales în Joia Mare, la Paşti şi la Cincizecime – când s-au instituit şi s-au
constituit Euharistia şi Biserica. 

2.   Există preoţi-duhovnici care, în cazul persoanelor oprite de la împărtăşanie

pentru anumite păcate grave, le permit acestora să se împărtăşească (doar) la Paşti,
hotărându-le să continue canonul/epitimia încă o perioadă de timp după aceea. Acest
obicei, deşi nu este şi nici nu trebuie să devină unul general, se practica şi în vechime, cu
scopul de a-i întări duhovniceşte pe penitenţi şi de a-i face şi pe ei părtaşi bucuriei
praznicale. Pe de altă parte, împărtăşania dată penitenţilor la Paşti arată faptul că simpla
trecere a timpului şi chiar efortul personal al penitentului nu sunt suficiente pentru a-l
scăpa pe om de păcat şi de moarte, ci este nevoie ca Însuşi Hristos cel Înviat să aducă
lumină şi întărire în sufletul celui care se pocăieşte (aşa cum şi Sf. Maria Egipteanca, care a
fost desfrânată până în ultima zi a vieţii sale în lume, nu şi-a început pocăinţa în pustie
decât după ce s-a împărtăşit cu Hristos). De aici a apărut, pe alocuri, ideea greşită precum
că la Paşti s-ar împărtăşi doar tâlharii şi curvarii. Dar oare Biserica are împărtăşanie
specială pentru tâlhari şi curvari, şi alta pentru cei care duc viaţă creştină? Nu este acelaşi
Hristos la fiecare Liturghie din an şi cu El se împărtăşesc şi preoţii, şi împăraţii, şi
cerşetorii, şi tâlharii şi copiii? Apropo, şi Cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur (de sfârşitul
Utreniei pascale) ne cheamă pe toţi fără osebire la împărtăşirea cu Hristos. Îndemnul lui
de a se apropia şi cei care au postit şi care nu au postit pentru că viţelul este gras, iar
Stăpânul este darnic, se referă clar la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi este de mirare că
unii citesc/ascultă acest Cuvânt fără să înţeleagă că nu la mese cu carne suntem chemaţi, ci
la împărtăşirea cu Hristos. 

3.   Este foarte important şi aspectul dogmatic al problemei. Lumea se înghesuie să

cumpere şi să mănânce la Paşti carne de miel – aceasta fiind singura "poruncă biblică" pe
care o respectă unii în viaţă (pentru că restul poruncilor nu le convin!). Cartea Ieşirii însă,
atunci când vorbeşte despre junghierea unui miel de Paşti, se referă la Paştele iudaic, unde
mielul era o profeţie a Mielului–Hristos care S-a jertfit pentru noi. Deci a mânca de Paşti
carne de miel fără a te împărtăşi cu Hristos, înseamnă o întoarcere în Vechiul Testament şi
nerecunoaşterea lui Hristos ca „Mielul lui Dumnezeu cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan
1:29). De asemenea, lumea coace diferiţi cozonaci sau alte copturi pe care le numesc
„pască” sau, cu alte cuvinte, „paşti”, doar oare nu ştim că „Paştele nostru este Hristos” (I
Corinteni 5:7)? Deci toate aceste bucate alimentare specifice zilei şi perioadei de Paşti ar
trebui să fie o continuare, dar nu un substitut al împărtăşirii cu Sfintele Taine. Despre
aceasta nu se prea vorbeşte prin Biserici, dar noi toţi trebuie să ştim că ziua de Paşti este
centrată anume pe participarea la Liturghie şi împărtăşirea cu Hristos cel
înviat.

4.   Unii mai spun că nu te poţi împărtăşi cu Sfintele Taine în ziua de Paşti pentru că
după aceea mănânci de dulce/frupt, dar oare preotul nu face la fel? Pentru ce se mai
slujeşte Liturghia la Paşti, iar imediat după ea se binecuvântează lactatele şi cărnurile?
Oare nu-i clar că după împărtăşire se pot mânca de toate? Sau poate cineva priveşte
Liturghia ca un teatru şi nu ca pe o chemare la împărtăşirea cu Hristos? Dacă ar fi fost
incompatibile mâncarea de dulce/frupt cu împărtăşirea, atunci de Paşti şi Crăciun ori nu s-
ar face Liturghie, ori nu s-ar dezlega la mâncare de dulce. Şi asta-i valabil pe parcursul
întregului an bisericesc.

5.    Iar acum despre împărtăşirea în Săptămâna Luminată. Canonul 66 Trulan

(anul 691) cere ca creştinii „să se îndestuleze cu Sfintele Taine" pe parcursul întregii
Săptămâni Luminate, chiar dacă în această săptămână specială nu se posteşte nici măcar
miercurea şi vinerea. Deci e clar că împărtăşirea se face fără post, căci ori nu se punea
Liturghie, ori se continua postul. Ideea de a lega postul de împărtăşire se referă în primul
rând la ajunarea înainte de primirea Sfintelor Taine, adică la primirea împărtăşaniei după
cel puţin 6 sau chiar 9 ore de nemâncare (nu ca romano-catolicii, care se împărtăşesc la o
oră după masă). Iar dacă e să ne referim la postul de durată, atunci este suficient postul de
7 săptămâni pe care l-am ţinut şi nu-i nevoie, ba chiar este interzis să-l continuăm; vom
posti în zilele de miercuri şi vineri, şi în celelalte trei Posturi de peste an. La urma urmei,
preoţii nu postesc în Săptămâna Luminată pentru a se împărtăşi, şi nu-i clar de unde s-a
luat ideea că mirenii ar trebui?! Cu toate acestea, consider că au dezlegare la împărtăşire în
zilele Săptămânii Luminate doar cei care au ţinut întregul post, duc o viaţă creştină
echilibrată şi-L doresc întotdeauna pe Hristos (nu doar în posturi), pentru că nu percep
împărtăşirea ca o răsplată pentru nevoinţa lor, ci ca un medicament pentru bolile
sufleteşti.

 Deci fiecare creştin este chemat să se pregătească de împărtăşanie şi să o ceară de la

preot mai ales în ziua de Paşti, iar dacă preotul i-o refuză fără temei, adică fără ca omul să
aibă păcate opritoare, ci inventând tot felul de pretexte, consider că persoana în cauză ar
trebui să meargă la o altă biserică şi la un alt preot (dar numai dacă dacă motivul plecării
într-o altă parohie este unul binecuvântat, şi nu unul viclean). Situaţia aceasta, care este pe
larg răspândită mai ales în Republica Moldova, trebuie să dispară cât mai curând, mai ales
că şi ierarhia superioară a Bisericii Ortodoxe Ruse a dat directive clare preoţilor de a nu
limita accesul credincioşilor la potirul euharistic fără motive canonice evidente (a se vedea
Hotărârile Soboarelor Arhiereşti din 2011 şi 2013). Deci, să căutăm duhovnici înţelepţi,
iar dacă i-am aflat, să ascultăm de ei şi, sub îndrumarea lor, să ne împărtăşim cât mai des
cu Sfintele Taine. Să nu ne dăm sufletul pe mâna oricui.

Sunt cazuri când unii creştini s-au apropiat la Paşti să se împărtăşească, iar preotul i-
a făcut de râs în faţa întregii Biserici spunându-i: „…şapte săptămâni nu ţi-au de ajuns să te
împărtăşeşti? De ce strici obiceiurile satului?”. Eu însă l-aş întreba pe un astfel de preot:
"patru ani de studenţie la teologie nu ţi-au fost de ajuns să te hotărăşti: ori devii preot
serios, ori te duci să paşti vacile, căci "iconomii Tainelor lui Dumnezeu" (I Corinteni 4:1)
nu pot să spună aşa prostii…". Şi astfel de replici nu trebuie spuse în bătaie de joc, ci cu
durere pentru Biserica lui Hristos, care a ajuns să fie slujită de astfel de oameni
incompetenţi. Un preot adevărat nu numai că nu opreşte oamenii de la împărtăşire, ci îi
cheamă şi-i învaţă să trăiască în aşa fel încât să se poate împărtăşi la fiecare Liturghie. Şi
atunci însuşi preotul se bucură de o cu totul altă viaţă a creştinilor din parohia sa. "Cine are
urechi de auzit, să audă!". 

Deci „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să ne apropiem” de Hristos,

ca să înţelegem mai bine ce înseamnă „Hristos a înviat!” şi „Adevărat că a înviat!”, pentru
că chiar El spune: „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului
şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea
sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan 6:53-54).