CAPITOLUL 1.

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

1.1. Obiectul geodeziei și părțile componente. Legătura geodeziei cu alte științe

Geodezia este o ramură a matematicii aplicate și a științelor pământului care stabilește prin
observații și măsurători poziția exactă a punctelor, figurilor și ariilor unor porțiuni mari din suprafața
terestră, identifică forma și dimensiunile Pământului și variațiile gravitației terestre în spațiu
tridimensional și în timp. Numele vine din greaca veche: γεωδαισία (geôdaisía) și este un cuvânt
compus din γῆ (gễo) care înseamnă pământ și δαίω (daíô) care înseamnă a împărți, a diviza.

Omul a fost preocupat tot timpul să înțeleagă fenomenele naturale. Majoritatea acestor
fenomene erau analizate în legătură directă cu forma și dimensiunile Pământului. Secole de-a rândul,
singura modalitate de a studia geometria Pământului a constat în
observarea Soarelui, Lunii, planetelor și stelelor, adică prin metode astronomice. Acest lucru face
ca geodezia și astronomia să fie unele dintre cele mai vechi științe și cele mai vechi geoștiințe.

Geodezia a fost definită în anul 1880 de către geodezul german Friedrich Robert

Helmert (1843- 1917) ca fiind „știința măsurării și reprezentării suprafeței Pământului ”. Definiția
dată geodeziei de Helmert merită toată atenția nu numai pentru vechimea sa cât mai ales pentru
calitățile sale de generalizare și de exprimare simplă dar edificatoare a obiectului de studiu al
geodeziei.

Până în urmă cu câteva decenii, se considera că geodezia ocupă spațiul delimitat de prima
definiție dată de Helmert geodeziei. Apoi, cei implicați în acest gen de activități au început să înțeleagă
că această definiție nu reflectă în totalitate rolul pe care îl joacă geodezia contemporană și au început
să caute un nou cadru, asfel încât definiția lui Helmert a fost completată de „Institutul Național de
Cercetări Științifice” al Canadei: „Geodezia este disciplina care se ocupă cu măsurarea și
reprezentarea suprafeței Pământului și a celorlalte planete, precum și a câmpului gravitațional al
acestora, într-un spațiu tridimensional cu variație temporală”.

În accepțiune generală, geodezia are ca obiect determinarea formei și dimensiunilor globului

pământesc în ansamblul lui și pe porțiuni, inclusiv reprezentarea lui. În accepțiune restrânsă, de
geodezie țin acele lucrări ce se desfășoară pe suprafețe mari, care necesită luarea în considerare a
efectului curburii pământului – spre deosebire de topografie, care implică lucrări efectuate pe suprafețe
restrânse de teren, neținând cont de curbura pământului.

Atât geodezia cât și topografia, cartografia și fotogrammetria fac parte dintr-o sferă mult mai

complexă și anume cea a măsurătorilor terestre menite să furnizeze date și informații pentru o
multitudine de lucrări inginerești din diferite domenii de activitate. Geodezia este o disciplină care

1
descrie geometria suprafeței terestre ca bază pentru întocmirea hărților. Ea se ocupă de asemenea și cu
măsurarea și reprezentarea Pământului, a câmpului său gravitațional și fenomenele geodinamice cum
sunt, deplasarea polilor, mareea terestră și mișcările crustei în spațiul tridimensional, variabil în timp.

Geodezia este o ștință care se ocupă cu determinarea formei și dimensiunilor pământului, prin
crearea rețelelor geodezice, rețelelor de nivelment și gravimetrice.
Practic, geodezia cuprinde câteva părți componente:
 geodezia elipsoidală în cadrul căreia se studiază bazele matematice pentru luarea în
considerație a suprafeței elipsoidale a pământului;
 geodezia tridimensională sau spațială în cadrul căreia se studiază bazele matematice pentru
determinarea coordonatelor punctelor geodezice în spațiul tridimensional;
 geodezia fizică, care studiază câmpul gravitațional și forma pământului;
 gravimetria geodezică, care se ocupă cu studiul metodelor măsurătorilor accelerației forței de
gravitație;
 geodezia cu sateliți, adică geodezia spațială.

Reprezentarea precisă pe planuri și hărți topografice a suprafeței terestre reclamă efectuarea de

măsurători complexe de astronomie, geodezie, gravimetrie, fotogrammetrie, precum și metode de
trecere a acestora de pe o suprafață pe alta.

De asemenea, geodezia este strâns legată de alte știinte ale Pământului cum ar fi fizica Pământului
solid, hidrologia, științele atmosferei, oceanografie, glaciologie, geofizică, geologie și de aceea ajută la
înțelegerea modificărilor dinamice ale maselor solide lichide ale Pământului, a mișcărilor  plăcilor
tectonice sau a comportamentului oceanelor sau atmosferei. Ea utilizează unele dintre cele mai
avansate măsurători satelitare și tehnologii electronice sau informatice.

Geofizica oferă o imagine în interiorul reacţiei fizice a pământului la o varietate de forţe, în

distribuţia posibilă a densităţii în interiorul Pământului şi în efectele structurii interne a acestuia asupra
mişcării sale. Aceste informaţii sunt necesare când se proiectează diverse modele matematice pentru
scopuri geodezice.

Știinţele spaţiale au dezvoltat unele sisteme de poziţionare foarte puternice care utilizează sateliţii
artificiali ai Pământului pentru a completa tehnicile terestre existente. Analiza orbitelor apropiate
observate ale sateliţilor asigură cele mai bune date cu lungimi de undă mari asupra câmpului de
gravitaţie al Pământului, inclusiv valoarea aplatizării acestuia. Urmărirea sondelor trimise în spaţiu
furnizează, de asemenea cele mai bune estimări ale masei Pământului.

2
 Una din cele mai vechi ştiinţe existente - astronomia şi geodezia s-au dezvoltat în paralel o lungă
perioadă de timp. Deşi interdependenţa geodeziei şi astronomiei s-a diminuat în ultima perioadă,
astronomia vizual poziţională continuă să joace un anumit rol în geodezie. În plus, viitorul va fi
probabil martorul unei tot mai mari implicări a radioastronomiei poziţionale. O altă parte a
astronomiei, mecanica cerească, este de asemenea necesară în geodezie pentru studiul orbitelor
sateliţilor.

Informaţiile oceanografice de interes pentru geodezi includ dinamica suprafeţei mării şi deviaţiile
suprafeţei medii a mării de la o suprafaţă echipotenţială a câmpului de gravitaţie al pământului. Aceste
informaţii sunt necesare pentru stabilirea unei valori pentru înălţimi.

Ştiinţa studierii atmosferei. Geodezia are nevoie de modele realiste pentru refractivitatea atmosferică şi
de date meteorologice adecvate pentru a evalua refracţia atmosferică, care reprezintă una din
problemele serioase în multe măsurători geodezice.

Geologia. Geodezia necesită poziţii atât orizontale cât şi verticale pentru hărţile sale. Deci geologia
oferă geodezilor cunoştinţe de geomorfologie şi stabilitate locală a diferitelor formaţiuni geologice.
Informaţiile privind stabilitatea reprezintă o obligativitate pentru orice geodez care se ocupă de
selectarea locurilor adecvate nu numai pentru materializare dar şi pentru semnalizarea de diferite
tipuri.

Ultimul grup de discipline care trebuie menţionat este reprezentat de cele care asigură baza teoretică a
geodeziei. Reprezentând o bază standard pentru multe ştiinţe, acestea sunt: matematica, informatica şi
fizica.

1.2. Scurte date istorice ale geodeziei. Aplicațiile ei

Evoluția geodeziei a fost marcată printr-o serie de perioade care s-au succedat și s-au deosebit calitativ
între ele. Astfel, se pot caracteriza cele mai importante perioade, relativ distincte, de dezvoltare a
știiinței geodezice, în general:
 o primă perioadă ar fi cea de origine, care se întinde din antichitate, când se poate spune că a
apărut cunoașterea umană și până in secolul al IV-lea î.Hr.

Ceea ce numim astăzi geodezie nu avea pe atunci un obiect propriu de cercetare, ci era numai o parte
asociată sau aplicată a geometriei, care apăruse mai devreme. Metodele aplicative sau practice ale
geometriei care reprezentau fundamentul geodeziei au fost utilizate la măsurători în teren pentru
întocmirea de hărți ale unor zone limitate ale suprafeței terestre - care pe atunci era presupusă plană -
precum și pentru rezolvarea unor probleme științifice și inginerești.

3
 a doua perioadă, care se întinde de la Aristotel la Newton, se poate considera că începe din
secolul al IV-lea î.Hr. cu dezvoltarea geodeziei ca știință independentă sub acest nume și se
termină în secolele XVII - XVIII cu fundamentarea ideii de formă sferoidală a Pământului.

La începutul acestei perioade s-au conturat obiectul științific și principiile geometrice ale cercetării
sale. Problema principală a geodeziei în aceasă perioadă a fost determinarea razei terestre. De atunci
geodezia a rămas strâns corelată cu matematica și astronomia, dar și cu cartografia și geografia.

 a treia perioadă de dezvoltare a geodeziei se poate considera de la începutul secolului al

XVIII-lea până la sfârșitul celui de al treilea sfert de veac al secolului al XIX-lea, fiind
caracterizată de faptul că determinarea dimensiunilor elipsoidului (adică a razei ecuatoriale și a
turtirii polare) a însemnat obiectul și problema ei principală.

În această perioadă se situează începuturile gravimetriei și principiilor fizice pentru soluționarea

problemei ei științifice. Acastă perioadă s-a încheiat prin recunoașterea faptului că figura Pământului,
netezită la nivelul oceanului, nu este o formă geometrică simplă, apărând noțiunea de geoid. Asfel s-a
explicat că rezultatele determinării figurii Pâmântului sunt de mare importanță pentru cunoașterea
particularităților structurii lui interne, precum și faptul că problemele geodeziei sunt corelate cu
problemele geofizicii, știință care abia atunci începuse să se contureze.

 a patra perioadă ar putea fi considerată că începe cu ultimul pătrar al secolului al XIX-lea și se

încheie la începutul celei de a doua jumătăți a secolului al XX-lea.

În această perioadă geodezia s-a ocupat nu numai de măsurarea elipsoidului terestru, ci și de abaterile
acestuia de la geoid. Aceste probleme au fost soluționate cu ajutorul datelor gravimetrice și astronomo-
geodezice, adică folosind meodele fizice și geometrice de măsurare. Așa a luat ființă gravimetriea
geodezică, care este o importantă disciplină a geodeziei.

Perioada a patra a fost deschisă de lucrările fundamentale ale lui Mikhail Sergeevici Molodenski, care
au dovedit imposibilitatea determinării exacte a figurii geoidului prin măsurători pe suprafața terestră
și a elaborat teoria și metodele pentru determinarea suprafeței fizice a Pământului.

Cam la jumătatea acestei perioade au apărut aerofotografierea și fotogrammetria care, într-un timp

relativ scurt, au devenit cele mai importante metode de cercetare topografică și de reprezentare
cartografică a suprafeței Pământului. În a doua jumătate a acestei perioade, în corelație cu dezvoltarea
intensivă a industriei și a construcțiilor, au început să se folosească pe scară largă metodele aplicative
ale geodeziei, care a devenit astfel o știință tehnică ce rezolvă sarcini complexe.

4
 a cincea perioadă (perioada actuală) de dezvoltare a geodeziei a început de la mijlocul
secolului al XX-lea odată cu lansarea primilor sateliți artificiali ai Pământului.

Acești sateliți au extins conținutui geodeziei și au deschis noi posibilități pentru rezolvarea
problemelor ei științifice. În domeniul geodeziei a apărut o nouă disciplină, geodezia cosmică, care
este într-o strînsă corelație cu mecanica cerească, aerodinamica și cercetarea cosmosului. Noile
concepții și ipoteze geotectonice care au apărut la mijlocul secolului al XX-lea, precum și posibilitatea
soluționării problemei geodinamice actuale cu metodele geodezice au consolidat legăturile geodeziei
cu geofizica.

Astfel, obiectul geodeziei este completat în sensul că el nu se referă numai la determinarea figurii,

dimensiunilor și cîmpului gravitațional exterior ale Pământului, ci și la cercetarea schimbării posibile a
acestora în timp. De asemenea, a început să se aplice teoria și metodele geodeziei pentru determinarea
figurii, dimensiunilor și cîmpului gravitațional ale altor planete, apărînd o altă disciplină, „geodezia
planetară”.

Aplicațiile geodeziei

Se pot considera ca domenii în care sunt necesare informații geodezice, următoarele:

 Cartografie

Se înțelege că este nevoie de o rețea de puncte distribuite în mod corespunzător, de poziții orizontale și
verticale cunoscute pentru realizarea hărților de diferite scări.

 Administrație urbană

În mediul urban, amplasamentele creațiilor omului precum și rețelele edilitare subterane trebuie să fie
definite și documentate pentru referiri viitoare. Nevoia punctelor de control este indicată în mod clar în
literatura de specialitate.

 Proiecte inginerești

În timpul construcției marilor obiective precum baraje, poduri, uzine este necesar să se poziționeze

diverse componente ale acestor structuri în amplasamente prestabilite. În acest sens se utilizează
coordonate de un anume fel, astfel încât disponibilitatea punctelor de control este de un real folos. De
asemenea, este necesar să se cunoască mișcările nivelului solului și apei înainte, în timpul și după
construcție. În cazul barajelor, tunelelor de apă, proiectelor de irigații etc., trebuie să se cunoască
forma exactă a suprafețelor echipotențiale ale câmpului de gravitație. Determinarea mișcărilor și forma
suprafețelor echipotențiale sunt de asemenea probleme ce aparțin geodeziei.

5
 Marcarea granițelor

Definirea riguroasă a granițelor internaționale și intranaționale este de maximă importanță pentru orice

țară. Poziționarea și marcarea acestor granițe se realizează în mod economic prin legarea lor de o rețea
geodezică de puncte cu coordonate orizontale cunoscute.

 Ecologie

În ultimele decenii s-a înțeles că este necesar să se studieze efectele acțiunilor umane asupra mediului
înconjurător. Un astfel de efect este mișcarea solului datorată exploatării resurselor subterane sau
depozitării subterane a reziduurilor. Detecția și urmărirea acestor mișcări este de asemenea o problemă
geodezică.

 Administrația mediului

Înființarea băncilor de date legate de mediu pentru a servi ca sisteme integrate de informații pentru
transport, servicii comunitare de utilizare a pământului și sociale, extracte de pe titlurile imobiliare,
stabilirea datelor de impozit și statistica populației trebuie să se bazeze pe parcele de pământ ale căror
poziții sunt definite prin coordonatele unor puncte ce fac parte dintr-o rețea determinată prin metode
geodezice.

 Geografie

Toate informațiile poziționale necesare în geografie sunt furnizate de geodezie. Deși precizia acestora,
cât și a altor informații geometrice utilizate în geografie este în general mult mai mică decât cea
necesară în domeniile descrise mai sus, acestea au un caracter global pe care numai geodezia îl poate
satisface.

 Planetologie

Planetologia utilizează metode pentru studiul geometriei câmpurilor gravitaționale și deformărilor

planetelor care sunt identice cu metodele extraterestre utilizate în geodezie. Astfel, întreaga geodezie
este aplicată planetologiei. Datorită acestei afinități speciale între geodezie și planetologie, geodezii
consideră determinarea formei și mărimii planetelor și a câmpurilor lor de gravitație ca parte a
geodeziei.

 Hidrografie

Poate fi înțeleasă ca practică a poziționării pe mare, combinată cu măsurători de adâncime.

6
 CAPITOLUL 2. ELEMENTE DE GEODEZIE ELIPSOIDALĂ
Geodezia elipsoidală este acea parte din geodezie care se ocupă cu studiul suprafeţei
elipsoidale de rotaţie, de referinţă, a suprafeţei fizice a Pământului, precum şi cu determinarea
riguroasă a formei şi dimensiunilor suprafeţei matematice curbe a Pământului.

Pentru îndeplinirea obiectivelor sale, Geodezia elipsoidală are strânse legături cu Astronomia
geodezică şi cu Gravimetria geodezică. Pe baza prelucrării ştiinţifice a unor rezultate din măsurătorile
geodezice combinate cu măsurători astronomo-geodezice şi gravimetrice, se poate studia în mod
riguros şi detaliat forma matematică a suprafeţei curbe a Pământului.

Pentru suprafaţa curbă a globului terestru, Listing introduce în 1873 noţiunea de GEOID.

Din punct de vedere practic Geoidul este reprezentat de suprafaţa de echilibru a nivelului
mediu al oceanelor şi mărilor, prelungită pe sub uscat (continente, insule).

Toate măsurătorile geodezice efectuate pe suprafaţa fizică topografică a Pământului (care este
considerată ca fiind suprafaţa de contact între uscat şi atmosferă sau între uscat şi apă), trebuia să se
reducă la suprafaţa geoidului. În cazul măsurătorilor geodezice curente (trilateraţii, triangulaţii,
poligonometrie), geoidul se poate aproxima cu un elipsoid de rotaţie, turtit la poli, având semiaxa mare
(ecuatorială) de circa 6380 km. De asemenea pentru lucrări geodezice de precizie mai mică, suprafaţa
geoidului se va putea aproxima şi cu suprafaţa unei sfere de rază medie egală cu 6370 km.

Prin intermediul metodelor geodeziei elipsoidale se determină în mod precis, coordonatele unei
reţele de puncte de pe suprafaţa Pământului, puncte de bază ale Rețelei geodezice naționale de ordinul
0, cu ajutorul cărora se determină ulterior punctele de ordinul I și de ordinul II, necesare obţinerii
reprezentărilor grafice pe suprafeţe foarte mari.

2.1. Parametrii geometrici ai elipsoidului de rotație

Din punct de vedere geometric Geoidul reprezintă o suprafaţă de nivel, care este în fiecare
punct al său normală la direcţia verticalei locului, dată de vectorul forţei de greutate, indicată de firul
cu plumb.

Deoarece direcţiile verticalelor depind de atracţia maselor dispuse neregulat în interiorul

globului terestru, forma suprafeţei geometrice a Geoidului este foarte complicată. De aceea ea nu poate
fi considerată ca o suprafaţă matematică, pe care să se execute diferite calcule pentru rezolvarea
problemelor geodezice. Din această cauză a trebuit adoptată o altă suprafaţă matematică, mai simplă pe
care să se rezolve problemele geodezice şi anume suprafaţa elipsoidului de rotaţie, cu o turtire mică,
rezultat prin rotirea unei elipse în jurul axe mici.
7
 1-suprafața fizică a Pământului; VV´-verticala locului(direcția firului cu plumb);
2-geoidul; NN´-normala punctului;
3-elipsoidul; ε-unghi de deviaţie a verticalei.

Figura 2.1. Suprafețe de referințe

Pentru a putea fi folosită în prelucrarea măsurătorilor geodezice, suprafaţa elipsoidului de

rotaţie adoptat trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să se determine dimensiunile elipsoidului de rotaţie care este cel mai apropiat de Geoid;
- să se aşeze corect elipsoidul de rotaţie faţă de Geoid, adică să se orienteze corect elipsoidul de rotaţie.

Elipsoidul de rotaţie care îndeplineşte condiţiile arătate, a fost denumit elipsoid de referinţă, iar
toate măsurătorile geodezice se prelucrează şi se reprezintă în raport cu acest elipsoid. Abaterea
maximă între geoid și elipsoid de referința este de 100-150m. În prezent se utilizează elipsoidul
WGS84 care aproximează cel mai bine geoidul și este utilizat de toate țările care efectuează
determinări GNSS.

Pentru rezolvarea problemelor de geodezie şi cartografie, s-au folosit în decursul timpului, într-
o ţară sau în mai multe ţări o serie de elipsoizi de referinţă, parametrii cărora au fost determinaţi pe
baza prelucrării măsurătorilor geodezice, astronomice şi gravimetrice efectuate de către diverşi savanți
ai timpului (tabelul 2.1.).

Tabelul 2.1.
Valorile parametrilor a (semiaxa mare) şi f(turtirea elipsoidului) pentru diferiţi elipsoizi
de referinţă

Elipsoidului de Semiaxa mare Turtirea

Anul determinării
referinţă a [m] f (α)
BESSEL 1841 6 377 397,115 1 : 299,1528
CLARKE 1880 6 378 243,000 1 : 293,500
HAYFORD 1909 6 378 388,000 1 : 297,000
KRASOVSKI 1940 6 378 245,000 1 : 298,300
WGS 84 1984 6 378 137,000 1 : 298,257223563
GRS 80 1980 6 378 137,000 1 : 298,257222101

8
 În Republica Moldova s-a utilizat elipsoidul Krasovski în condițiile în care era componenta
fostei URSS, iar în prezent se utilizează elipsoizii WGS 84 și GRS 80.
Elipsoidul, ca figură geometrică de referinţă a globului Pământesc are o însemnătate deosebită.
Pe elipsoidul de referinţă se definesc poziţiile punctelor în sistemul internaţional și global de
coordonate. Elipsoidul de rotaţie poate fi bine definit prin minim doi parametri caracteristici, dintre
care unul trebuie să fie liniar.
Elipsoidul terestru este considerat ca un elipsoid de rotaţie, suprafaţa lui reprezentând din
rotaţia unei elipse meridiane în jurul axei sale mici, care se presupune că este comună cu axa de rotaţie
PP´ a Pămîntului. Se consideră elipsa meridiană, raportată la un sistem de axe de coordonate
carteziene XOZ, unde axa OX este situată în planul ecuatorului, iar axa OY ≡ OZ ≡PP´(fig. 2.2).

Figura 2.2. Elipsa meridiană

Ecuaţia elipsei meridiane, care generează suprafaţa elipsoidului de rotaţie, în sistemul de

coordonate carteziene XOY este dată de relaţia:

x2 y2 x2 y2
+ =1 + −1=0
a2 b2 sau a2 b2 (2-1)
în care (x,y) – coordonatele rectangulare ale unui punct A de pe elipsă, reduse la centrul acesteia;
a - semiaxa mare (ecuatorială) a elipsoidului;
b - semiaxa mică (polară) a elipsoidului;

În ecuaţia (2-1) care este o ecuaţie carteziană a elipsei meridiane terestre, parametrii care o
determină sunt cele două semiaxe a şi b.

Pentru definirea unei elipse meridiane, în afară de semiaxele a şi b, se folosesc şi următorii

parameti de bază:

 Turtirea geometrică sau elipticitatea (α) sau notată prin (f):

a−b
f=
a (2-2)
 2
Prima excentricitate a elipsei meridiane (e ):
a 2−b 2 b2
e 2= =1−
a2 a2 (2-3)

9
  A doua excentricitate a elipsei meridiane(e´2):
a 2−b 2 a2
e ¿= = 2 −1
b2 b (2-4)

 Raza de curbură polară(q) sau (c):

2
a
q=
b2 (2-5)

Parametrii a, b, α, e, e´, se consideră ca fiind parametrii de bază care determină elipsa meridiană,
iar din punct de vedere matematic, e necesar să se cunoască numai doi parametri, cu condiţia ca unul
din ei să fie o lungime(a sau b). De obicei, sunt date valorile numerice pentru semiaxa mare şi pentru
turtire (α sau f ). Între aceşti parametri de bază uzuali (a, b, α, e, e´) şi auxiliari (q) ai elipsei meridiane,
s-au stabilit următoarele relaţii de legătură:

 între semiaxele (a, b) şi turtirea (α sau f):

b=a(1−α ) (2-6)
 între semiaxele (a, b) şi e2:

b=a √ 1−e 2 (2-7)

2
 √
între e2 şi turtirea(α sau f): a(1−α )=a 1−e , care se rezolvă mai întâi în raport cu e2, iar
în urma neglijării lui α2, unde α este de ordinul 10-3, se obţine:
e 2≈2 α (2-8)

Dacă relaţia de mai sus: a(1−α )=a √ 1−e2 , se rezolvă în raport cu α, vom scrie:
1

 2
între e şi e´ :2
α=1− √ 1−e2 =1−
√ 1+ e ¿ (2-9)

a 2−b 2 a2 1
e 2= =
Din relaţia: a2 se determină b 1−e 2 ,
2

a 2−b 2 a2
e ¿= =1+e ¿
iar din relaţia: b2 se obţine b2
.
1
2
=1+e ¿
Se egalează cele două relaţii: 1−e , din care se deduce legătura între e2 şi e´2 :
2 e¿
e=
1+e ¿ (2-10)
e2
e ¿=
1−e2 (2-11)
 între raza de curbură polară (q) şi (a, α, e2):

10
 2
a a a
q= =
2 1−α
=
b √1−e 2 (2-12)

2.2. Sisteme de coordonate utilizate în geodezia elipsoidală

În geodezie şi cartografie se utilizează pentru elipsoidul de referinţă adoptat, atît sistemul de
coordonate rectangulare rectilinii, cît şi sistemul de coordonate geografice elipsoidale.

Sistemul de coordonate rectangulare rectilinii

Pentru elipsoidul terestru de rotaţie, se foloseşte un sistem general de coordonate carteziene
rectilinii rectangulare avînd originea O în centrul geometric al elipsoidului. Axele OX şi OY sunt
situate în planul ecuatorului, unde axa OX se găseşte şi în planul meridianului origine Greenwich P-
Gr-P´, iar axa OZ este dispusă după axa polilor PP´. Poziţia unui punct oarecare A, de pe suprafaţa
elipsoidului, este determinată prin cele trei coordonate X, Y, Z redate în figura 2.3.

Figura 2.3. Sistemul de coordonate carteziene, rectilinii rectangulare

Sistemul de coordonate geodezice elipsoidale

În sistemul geodezic de coordonate (denumit și elipsoidal) un punct oarecare P este poziționat
pe suprafața elipsoidului de referință prin următoarele coordonate geodezice elipsoidale (figura 2.4):
 latitudinea geodezică elipsoidală φ, nordică sau sudică, este unghiul format de planul
ecuatorului cu normala nn´(perpendiculara) la elipsoid în punctul dat;
 longitudinea geodezică elipsoidală λ, estică sau vestică, este unghiul diedru format între planul
meridianului de origine Greenwich, adoptat în anul 1884, cu planul meridianului punctului dat;
 altitudinea elipsoidală h, este segmentul de normală cuprins între poziția punctului pe suprafața
terestră și proiecția sa pe elipsoid.

11
 Figura 2.4 Coordonate geodezice elipsoidale

Latitudinile geodezice (φ) se măsoară de la Ecuator spre Polul Nord sau Sud, având valori între [-
90o; +90o]:

- [- 90°; 0°] – în emisfera sudică, fiind numite latitudini sudice sau negative;
- [0°; +90°] – în emisfera nordică, fiind numite latitudini nordice sau pozitive.

Pentru: φ = 0° avem puncte pe Ecuator;

φ = + 90° avem Polul Nord;
φ = - 90° avem Polul Sud.

Longitudinile geodezice (λ), se măsoară de la meridianul origine Greenwich (situat lângă

Londra) spre Est şi spre Vest, având valori de [-180o; +180o], la care meridianul de –180o coincide cu
meridianul de +180o:

- [-180°; 0°] – în emisfera vestică, fiind numite longitudini vestice sau negative;

- [0°; +180°] - în emisfera estică, fiind numite longitudini estice sau pozitive.

Punctele situate pe aceeaşi paralelă au aceeași latitudine, iar cele situate pe acelaşi meridian au
aceeaşi longitudine.

Teritoriul Republicii Moldovei este cuprins aproximativ între latitudinile nordice de 45°25´ la
sud şi 48°30´ la nord, având o latitudine medie φmed = 47°, şi respectiv, între longitudinile estice de
26°40´ la vest şi de 30°10´ la est, cu o longitudine medie λmed =28°30´.

2.3. Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de rotaţie

A. Ecuaţiile parametrice ale elipsei meridiane

Să considerăm elipsa meridiană ce trece printr-un punct B de pe suprafaţa elipsoidului terestru,
fiind raportată la un sistem de axe de coordonate carteziene XOY, unde axa de rotaţie a elipsei PP´ este
comună cu axa de rotaţie a Pămîntului(fig. 2.5).

12
 Figura 2.5 Legătura dintre coordonatele x,y şi latitudinea φ, în planul elipsei meridiane
Ecuaţia elipsei meridiane sub formă implicită în funcţie de parametrii (a,b), din cadrul
sistemului de axe menţionate este dată de relaţia:

2 2
x2 y2 x y
F( x , y )= 2 + 2 −1=0 F( x , y )= 2 + 2 −1=0
a b sau a a (1−e2 )

de unde se obţine:

2
y
F( x , y )=x 2 + 2
−a2=0
(1−e ) (2-13)

În continuare, se transformă ecuaţia carteziană a elipsei meridiane F(x,y)=0 în ecuaţii parametrice,

funcţie de latitudinea φ:

x=x (ϕ ) ; y= y (ϕ ) (2-
14)

Se exprimă coeficientul unghiular al tangentei în punctul B la elipsă, de forma:

0
tg(90 +ϕ)=−ctg ϕ=dy /dx (2-15)

Se calculează derivata dy/dx cu ajutorul formulei de derivare pentru cazul unei funcţii implicite
F(x,y)=0 şi se obţine:

dy F' ( x ) 2x x (1−e 2 )
=− ' =− =−
dx F ( y) 2 y /(1−e 2 ) y (2-16)

În urma egalării relaţiilor (2-15) şi (2-16), se deduce expresia lui y, de forma:

y=x (1−e2 )⋅tg ϕ (2-17)

13
 Se înlocuieşte expresia lui y din (2-17) în (2-13), de unde se obţine prima ecuaţie parametrică a
elipsei meridiane:

a⋅cosϕ
x=
√1−e 2 sin2 ϕ (2-18)

A doua ecuaţie parametrică se obţine în urma înlocuirii expresiei (2-18) în relaţia (2-17), de unde
rezultă:

2
a(1−e )⋅sin ϕ
y=
√1−e2 sin 2 ϕ (2-19)

Ecuaţiile (2-18) şi (2-19) reprezintă ecuaţiile parametrice, funcţie de latitudinea elipsoidală φ ale
elipsei meridiane.

B. Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de rotaţie

Ecuaţiile parametrice ale elipsoidului de rotaţie terestru, în funcţie de coordonatele geodezice
elipsoidale φ şi λ sunt de forma:

X =X (ϕ , λ )
Y =Y ( ϕ , λ )
Z =Z (ϕ ) (2-20)

Pentru stabilirea acestor ecuaţii, se consideră legătura ce există între coordonatele X,Y,Z de pe
elipsoid şi coordonatele x,y din ecuaţiile elipsei meridiane.

Figura 2.6 Legătura dintre coordonatele X,Y,Z şi coordonatele geodezice elipsoidale φ şi λ

Din figura 2.6, rezultă legătura dintre coordonatele X, Y, Z şi coordonatele geografice

elipsoidale φ şi λ, de următoarea formă:

14
 X =r cos λ
Y =r sin λ
Z=y (2-21)

unde r este raza paralelului care trece prin punctul B(φ,λ), fiind egală cu prima ecuaţie parametrică a
elipsei meridiane dată de formula (2-18):

a⋅cos ϕ
r=x=
√ 1−e2 sin2 ϕ (2-22)

În urma înlocuirii expresiei (2-22) în relaţiile (2-21), rezultă ecuaţiile parametrice ale elipsoidului
de rotaţie, funcţie de latitudine şi de longitudine:

a⋅cos ϕ
X= 2 2
cos λ
√1−e sin ϕ
a⋅cos ϕ
Y= 2 2
sin λ
√ 1−e sin ϕ
a(1−e2 )⋅sin ϕ
Z=
√1−e 2 sin2 ϕ (2-23)

Se observă că, Z-ul elipsoidului este egal cu y-ul elipsei meridiane.

2.4.Raze de curbură a elipsoidului

În calculele geodezice şi cartografice se utilizează frecvent următoarele raze de curbură:

- raza de curbură a elipsei meridiane (M);
- raza de curbură a primului vertical (N);
- raza de curbură a paralelului (r);
- raza medie de curbură a elipsoidului (Rm).
Fie un punct oarecare A de latitudine φ aflat pe suprafaţa elipsoidului şi un alt punct n, unde An
este o normală la suprafaţa elipsoidului, prin care se pot duce o infinitate de planuri toate fiind
perpendiculare pe planul tangent la suprafaţa elipsoidului în punctului A.

15
 Figura 2.7 Raza de curbură a primului vertical N şi raza paralelului r de latitudine φ
Curbele rezultate din intersecţia acestor planuri cu suprafaţa elipsoidului se numesc secţiuni
normale. Una dintre aceste secţiuni este chiar secţiunea meridiană sau elipsa meridiană PAE´P´, care
trece prin axa polilor PP´. A doua secţiune, ce prezintă interes, şi care este perpendiculară pe secţiunea
meridiană se numeşte secţiunea primului vertical QAJ(Fig.2.7). Acestea poartă denumirea de secţiuni
normale principale.

Raza de curbură a elipsei meridiane (M)

Secţiunea meridiană sau elipsa meridiană cu raza de curbură (M) rezultă din intersecţia planului
meridianului, care trece prin punctul considerat şi prin axa de rotaţie, cu suprafaţa elipsoidului terestru.

Pentru determinarea razei de curbură a elipsei meridiane (M), în funcţie de latitudinea geografică
elipsoidală φ, vom considera două puncte A1 şi A2 situate pe aceeaşi elipsă meridiană la o diferenţă de
latitudine ∆φ, ce determină un element de arc al elipsei ∆s (fig. 2.8).

16
 Figura 2.8. Raza de curbură a elipsei meridiane

Raza de curbură M a elipsei meridiane poate fi definită de relaţia:

Δs ds
M= lim =
Δϕ→0 Δϕ dϕ (2-24)

unde elementul de arc de elipsă ds se calculează după relaţia:

ds 2 =dx 2 +dy 2 ⇒ ds=√ dx 2 +dy 2 (2-25)

Se înlocuieşte relaţia (2-25) în (2-24) şi se obţine:

ds √ dx 2 +dy 2
M= =
dϕ dϕ (2-26)
Relaţia (2-26) mai poate fi scrisă şi sub următoarea formă:

dx 2 dy 2
M=
√( dϕ )( )
+
dϕ (2-27)
Pentru calculul derivatelor din expresia (2-27), se consideră cele două ecuaţii parametrice ale
elipsei meridiane, stabilite anterior:

a⋅cosϕ a(1−e2 )⋅sin ϕ

x= y=
√1−e 2 sin2 ϕ √1−e2 sin 2 ϕ (2-28)
În urma rezolvării celor două derivate se obţine:

dx a (1−e 2 )⋅sin ϕ 2
dy a(1−e )⋅cos ϕ
=− =
dϕ (1−e2 sin2 ϕ)3 /2 dϕ (1−e 2 sin2 ϕ)3/2 (2-29)
Se introduc expresiile derivatelor din (2-29) ridicate la pătrat în relaţia (2-27) şi se obţine expresia
razei de curbură a elipsei meridiane:
a(1−e 2 ) a(1−e2 )
M= =
√(1−e 2 sin2 ϕ )3 (1−e 2 sin2 ϕ )3/2 (2-30)
Se observă că raza de curbură a elipsei meridiane creşte odată cu variaţia latitudinii geografice φ,
de la ecuator spre pol:
a
2 M ϕ=900= =q
M ϕ=0 0=a (1−e ) 2 1/ 2
(1−e )
şi (2-31)
Mărimea razei de curbură a elipsei meridiane se poate calcula în funcţie de latitudinea geografică φ
a punctului dat şi de parametrii elipsoidului de referinţă.

Raza de curbură a primului vertical. Marea normală (N)

17
 Din fig. 2.7 se observă că, secţiunea primului vertical de rază N şi paralelul de rază (r=x) şi
latitudinea φ, care trece prin punctul A, au aceiaşi tangentă t. Deci, conform teoremei lui Meusnier,
raza de curbură a paralelului care trece prin punctul A este dată de relaţia:
r=N cos ϕ (2-32)
Din relaţia (2-32) se deduce expresia razei de curbură a primului vertical:
r
N=
cos ϕ , (2-33)
a⋅cos ϕ
r=x=
unde: √ 1−e2 sin2 ϕ şi se obţine:
a
N=
√ 1−e 2 sin2 ϕ (2-34)
Din punct de vedere geometric, raza de curbură N a primului vertical din punctul considerat, este
egală cu segmentul de normală An, denumită şi marea normală.
Raza de curbură a primului vertical creşte de la ecuator spre pol:
a
N ϕ=0 0=a N ϕ=900 = 2 1 /2
=q
şi (1−e ) (2-35)
Raza de curbură a primului vertical se determină prin calcul, funcţie de latitudinea geografică φ a
punctului dat şi de parametrii elipsoidului de referinţă.
Dacă vom determina raportul dintre razele de curbură a secţiunilor normale principale N/M vom
obţine:
a
2 2
N
=
√1−e2 sin2 ϕ =
1−e 2 sin2 ϕ 1−e ( 1−cos ϕ ) 1−e2 + e 2 cos2 ϕ
= =
M a( 1−e2 ) 1−e2 1−e2 1−e2
√(1−e 2 sin2 ϕ )3
N 1−e 2 e2 cos2 ϕ e2
= + =1+ cos 2 ϕ=1+ e¿ cos 2 ϕ
sau: M 1−e 2 1−e 2
1−e 2
(2-36)
¿ 2 2
Dacă se înlocuieşte e cos ϕ=η , se obţine: N/M=1+η2 (2-37)
Se observă că raportul N/M este mai mare decît unitatea, de unde rezultă:N ≥ M, ceea ce defineşte
raza de curbură a primului vertical, ca fiind marea normală. La poli, unde φ=± 90°, cele două raze de
curbură N şi M au valori egale.

Raza de curbură a paralelului (r)

Raza de curbură a paralelului r este dată de relaţia:

18
 a⋅cosϕ
r=x=
√ 1−e2 sin2 ϕ (2-38)
Această rază variază în funcţie de latitudinea φ de la ecuator spre pol:

r ϕ = =a rϕ = =0
00 şi 900 (2-39)

Raza medie de curbură a elipsoidului (Rm)

Definiţie: Raza medie de curbură Rm este egală cu media aritmetică a razelor de curbură a
secţiunilor normale ce trec printr-un punct situat pe elipsoid, atunci când numărul acestor secţiuni tinde
spre infinit:

a √ ( 1−e2 )
R= √ MN =
1−e 2 sin2 ϕ (2-40)

Raza medie de curbură (R) denumită şi raza de curbură medie a sferei Gauss, se foloseşte la
reprezentarea unor porţiuni nu prea mari de pe suprafaţa elipsoidului pe sfera Gauss, precum şi la
calculul excesului sferic al triunghiurilor geodezice.

Pentru punctul de latitudine medie a teritoriului Moldovei φ=47°00´00″, se foloseşte următoarea

valoare numerică ale razei medii Gauss: R= 6  379 595, 593m pentru elipsoidul WGS-84.

Raza de curbură RA, a unei secţiuni normale de azimut A, pe elipsoidul de rotaţie, se poate calcula
cu formula lui Euler:
2 2
1 cos A sin A
= +
RA M N (2-41)

Din această relaţie, rezultă formula de calcul pentru raza de curbură a unei secţiuni normale de
azimut oarecare A:

MN
RA=
M sin A+ N cos 2 A
2
(2-42)

Prin calculele, prezentate în tabelele care urmează, este arătat, influenţa latitudinii φ asupra
valorilor unor raze de curbură în zona Republicii Moldova, pentru elipsoidul WGS-84.

Raze de curbură pe elipsoidul WGS – 84

la latitudinile Republicii Moldova
Latit. M N R r
19
 φ m m m m
°´
45°20´ 6 367 755, 054 6 388 963, 120 6 378 350, 272 4 491 320, 050
45°40´ 6 368 128, 278 6 389 087, 940 6 378 599, 500 4 464 896, 166
46°00´ 6 368 501, 438 6 389 212, 733 6 378 848, 680 4 438 320, 106
46°20´ 6 368 874, 482 6 389 337, 483 6 379 097, 777 4 411 592, 750
46°40´ 6 369 274, 361 6 389 462, 173 6 379 346, 760 4 384 714, 987
47°00´ 6 369 620, 023 6 389 586, 786 6 379 595, 593 4 357 687, 709
47°10´ 6 369 806, 257 6 389 649, 058 6 379 719, 943 4 344 118, 284
47°20´ 6 370 992, 419 6 389 711, 304 6 379 844, 243 4 330 511, 816
47°40´ 6 370 364, 497 6 389 835, 712 6 380 092, 676 4 303 188, 211
48°00´ 6 370 736, 207 6 389 959, 992 6 380 340, 859 4 275 717, 804
48°20´ 6 371 107, 500 6 390 084, 127 6 380 588, 758 4 248 101, 508

2.5. Calculul lungimii arcului de meridian și paralel pe elipsoid

Lungimea arcului de meridian este o funcţie de parametrii elipsoidului şi de latitudinea

geografică a punctelor considerate la capetele arcului de meridian. În practică, se determină în general,
lungimea arcului de meridian dintre două puncte de latitudinea cunoscută, iar un caz particular este
lungimea arcului de meridian plecând de la ecuator.

Se consideră elementul de arc al elipsei meridiane (dsm), dintre punctul A1, de latitudine φ şi
punctul A2 infinit apropiat de latitudine φ+dφ (fig. 2.9).

Figura 2.9. Lungimea arcului de meridian dintre două puncte de latitudine φ şi φ+dφ

20
 Lungimea arcului de meridian dintre A1 şi A2 va rezulta din integrala funcţiei:

ds=Md ϕ (2-43)
în care se înlocuieşte expresia razei de curbură a elipsei meridiane:

a(1−e 2 )
M=
√(1−e 2 sin2 ϕ )3
şi se obţine:
ϕ2

( s m )1−2 =a ( 1−e )∫ ( 1−e 2 sin2 ϕ )−3/2 dϕ

2

ϕ1
(2-44)

În urma dezvoltării în serie a expresiei (1-e2sin2φ)-3/2 şi a integrării rezultatului obţinut, va rezulta

formula de calcul a lungimii arcului de meridian între cele două puncte de latitudine cunoscută:

B C
2
{ rad
( sm )1−2=a (1−e ) ¿ A (ϕ2−ϕ1) − 2 (sin2ϕ2−sin2ϕ1)+ 4 (sin 4ϕ2−sin 4ϕ1 )− ¿ ¿ {}¿ } (2-
45)

unde coeficienţii A, B, C, D, E, F se determină în funcţie de parametrii elipsoidului de referinţă:

3245417 6102584365910 32154 256 058726510 154 05620581039510 35 6 15 83185 10 315 83465 10
}}}}}
A =1 + e + e + e + e + . ¿ B = e + e + e + e + . . ¿ C = e + e + e + e + . . . ¿ D = e + e + e .+ . . . ¿ E= e + e + . . . . . ¿
4 6 256 1384 653 4 16 512 048 653 64 256 4096 1384 512 048 13072 16384 653
Expresia (2-45) asigură o precizie de ± 0,001m.
(2-46)

Pentru a calcula lungimea arcului de meridian, pornind de la ecuator până la punctul de latitudine φ
0
în relaţia (2-45) se înlocuieşte: ϕ1 =0 şi ϕ2 =ϕ :

B C D E F
{
2 rad
( sm ) 00−ϕ =a ( 1−e ) Aϕ − 2 sin 2ϕ+ 4 sin 4 ϕ− 6 sin 6 ϕ+ 8 sin 8 ϕ−10 sin10 ϕ+.. . } (2-47)
Pentru arce de meridian cu lungimea mai mică de 45 km se poate aplica formula simplificată:
21
 ″
( ϕ2−ϕ 1 )
(s m )1−2 =M med ''
ρ (2-48)
unde, raza de curbură a elipsei meridiane
M med se determină în funcţie de latitudinea medie (φ ):
med
ϕ1 + ϕ 2
ϕmed =
2 .
Observaţii:
 Lungimea arcului de meridian este o funcţie de parametrii elipsoidului de referinţă şi de
latitudinile geografice φ1 şi φ2 ale punctelor situate la capetele arcului;

 Valorile aproximative ale arcelor de meridian de 1°, 1´, 1″ pentru gradaţia sexagesimală şi
respectiv, de 1g, 1c, 1cc pentru gradaţia centezimală, ce se folosesc în unele calcule aproximative
sunt:

arc 1° =111km; arc 1g =100km

arc 1´ =1852m; arc 1c =1000m (2-49)
arc 1″ = 31m; arc 1cc = 10m
În continuare, vom prezenta valorile numerice ale lungimii arcului de meridian (sm)0-φ de la ecuator
pînă la latitudinile φ ce trec prin zona Republicii Moldova.

Arce de meridian de la ecuator până la latitudinea φ

Elipsoidul WGS 84
Zona Republicii Moldova (45020´ - 48020´) ∆φ=20´
φ° ´ (Sm)0,φ m
45°20´ 5 021 989, 389
40´ 5 059 036, 572
46°00´ 5 096 085, 926
20´ 5 133 137, 451
40´ 5 170 191, 146
47° 00´ 5 207 247, 009
20´ 5 244 305, 040
40´ 5 281 365, 236
48°00´ 5 318 427, 595
20´ 5 355 492, 117

Lungimea arcului de paralel pe elipsoid

Pentru determinarea lungimii arcului de paralel de pe elipsoidul de rotaţie terestru, se consideră
două puncte A1 şi A2 situate pe paralelul de rază r, de latitudine φ şi având longitudinile λ respectiv
λ+∆λ (fig. 2.10).

22
 Figura 2.10. Lungimea arcului de paralel dintre două puncte de longitudine λ şi λ+∆λ
situate pe paralelul de latitudine φ
Paralelul de latitudine φ de pe elipsoidul de rotaţie este un cerc, iar calculul lungimii arcului de
paralel se reduce la determinarea lungimii arcului de cerc (dsp), în funcţie de unghiul la centru (dλ),
care este egal cu diferenţa de longitudine a extremităţilor arcului considerat.

Deci, lungimea arcului de paralel dsp, la o latitudine φ, dintre cele două puncte situate la diferenţa
de longitudine dλ, se obţine cu relaţia:

ds p =rd λ (2-50)

Expresia (2-50) poate fi integrată deoarece r=constant pentru un paralel dat de latitudine φ şi se
obţine:

( λ2 −λ 1 )' ' ( λ2 −λ1 )' '

s p =r =N cos ϕ
ρ' ' ρ' ' (2-51)

unde ρ' ' =206265 - constanta de trecere la radiani.

Relaţia (2-51) asigură o precizie de ± 0,001m.

Arce de paralel de un minut(r arc 1´)

Elipsoidul WGS 84
Zona Republicii Moldova (45020´ - 48020´) ∆φ=20´
φ° ´ r arc 1´m
45°20´ 1 306, 472
40´ 1 298, 785
46°00´ 1 291, 054
20´ 1 283, 280
40´ 1 275, 461
23
 47° 00´ 1 267, 599
20´ 1 259, 694
40´ 1 251, 746
48°00´ 1 243, 755
20´ 1 235, 722

2.6. Suprafața trapezelor pe elipsoid

Să considerăm trapezul ABCD pe suprafaţa elipsoidului terestru, delimitat de două meridiane
cu longitudinile λ şi λ+∆λ şi respectiv, de două paralele cu latitudinile φ şi φ+∆φ (fig. 2.11).

Figura 2.11. Elementul de arie pe suprafaţa elipsoidului de rotaţie

Laturile trapezului infinit mic ABCD se determină cu elemente de arc de meridian (dsm) şi de
paralel (dsp), cu expresiile:
ds m=Md ϕ
ds p =rd λ=N cos ϕdλ (2-
52)

Aria dT a trapezului elementar ABCD, considerat dreptunghi, se obţine cu relaţia:

dT =ds m ds p =MN cos ϕ⋅dϕ⋅dλ (2-

53)

În urma integrării acestei relaţii, se obţine aria trapezului de dimensiuni finite, mărginit de

meridiane cu longitudinile λ1 şi λ2 şi paralelele cu latitudinile φ1 şi φ2:

″
2 2 ( λ2 −λ 1)
T =a ( 1−e ) ¿ { A ( sin ϕ 2−sin ϕ 1 ) −13 ( sin 3 ϕ2 −sin 3 ϕ1 ) +C ( sin 5 ϕ 2−sin 5ϕ1 )− ¿ } ¿ {}¿
ρ' ' (2-
54)
unde:

24
 2 2
e 3 4 5 6 35 8 e 3 4 3 6 35 8 3 4 1 6 5 8 1 6 5 8
}}}}
A =1 + e + e + e +. ¿ B = + e + e + e + . ¿ C = e + e + e + . . . ¿ D= e + e + . . . . ¿
2 8 16 128 6 16 16 192 80 16 64 12 256
55)
(2-

Dacă în relaţia (2-54) se aplică transformarea:

ϕ2 −ϕ1 ϕ1 + ϕ2
sin ϕ2 −sin ϕ1 =2 sin cos
2 2

ϕ1+ϕ2
şi se introduc notaţiile:
{Δϕ=ϕ2−ϕ1 ¿} ϕm=2{ } ¿ ¿{}
, atunci relaţia (2-54) va avea forma:
″
λ −λ Asin Δϕ cosϕ −Bsin 3 Δϕ cos3ϕ + ¿ ¿
2 ( 2 1)
T=2b ¿
ρ' '
m ( m
2 ¿ 2 )
¿ (2-
56)
″ ''
Dacă în (2-56) se va înlocui: ( λ 2− λ1 ) / ρ =2 π , obţinem formula ariei zonei (care înconjoară
întregul elipsoid) mărginită de paralelele cu latitudinile φ1 şi φ2:

Δϕ 3
{
Z=4πb2 ¿ A sin cosϕm−Bsin Δϕcos3ϕm + ¿ ¿ {}¿
2 2 } (2 -
57)
″
Dacă în relaţia (2-56) se înlocuieşte: ( λ 2− λ1 ) =2 π şi
ϕ1 =0 , ϕ2 =ϕ se obţine aria zonei
mărginită de ecuator şi paralelul de latitudine φ, pe care o notăm prin F:
2
F=2 πb ( A sin ϕ−B sin 3 ϕ+C sin 5 ϕ−Dsin 7 ϕ+ E sin 9 ϕ+. .. . ) (2-58)

25
 Figura 2.12. Reprezentarea suprafeţelor pentru anumite latitudini
″ ''
Dacă se înlocuieşte în relaţia (2-56): ( λ 2− λ1 ) / ρ =2 π şi
ϕ1 =0 , ϕ2 =90 0 obţinem
formula ariei jumătăţii suprafeţei elipsoidului împărţit de ecuator, dublând-o pe aceasta obţinem
formula ariei întregii suprafeţe a elipsoidului:

2 3 5
{
Σ=4 πb 2 1+ e2 + e 4 + e6 +. ..
3 5 7 } (2-59)

Pentru elipsoidul WGS-84 avem : Σ=510065642 , 9 km2

2.7. Secțiuni normale și linii geodezice pe suprafața elipsoidului de rotație

2.7.1. Secțiuni normale, directă și inversă
Se consideră pe suprafaţa elipsoidului de rotaţie două puncte A şi B, pe două meridiane diferite
şi având latitudinile φ1 și φ2 cu φ1 < φ2. . Ducând normalele la suprafaţa elipsoidului în cele două
puncte A şi B, acestea întâlnesc axa polilor PP' în punctele O1 şi O2, deoarece fiecare punct are
coordonate (φ,λ) diferite (figura 2.13).

26
 Figura 2.13. Secţiuni normale pe elipsoid

Normala AO1 la elipsoid şi punctul B, determină un plan normal în punctul A. Intersecţia acestui
plan normal în A, cu suprafaţa elipsoidului determină curba AaB, care poartă numele de secţiunea
normală directă de la punctul A la punctul B.
Considerând în mod analog planul determinat de normala BO2 la elipsoid în punctul B şi punctul
A, acest plan este normal la elipsoid în punctul B şi va intersecta suprafaţa elipsoidului după o curbă
BbA, care nu se confundă cu curba AaB. Dacă φA < φB, atunci curba BbA se va găsi deasupra curbei
AaB, când privim din A către B. Secţiunea normală BbA pe elipsoid, poartă numele de secţiune
inversă faţă de secţiunea AaB, pentru un observator aflat în A.
În concluzie putem spune că între două puncte A şi B, pe elipsoidul de rotaţie, trec două secţiuni
normale:
 secţiunea AaB este secţiune normală directă pentru observatorul din A şi secţiune normală
inversă pentru cel din B;
 secţiunea BbA este secţiune normală directă pentru observatorul din B şi inversă pentru
observatorul din A.
Cele două secţiuni normale, directă şi inversă, între două puncte pe elipsoid, formează grupul
celor două secţiuni normale reciproce.
Dacă în punctul A este pus în staţie un teodolit, axa lui principală (VV), coincide cu normala
AO1. Vizând către punctul B, planul vertical de vizare este determinat de normala AO1 şi punctul B,
deci se confundă cu planul secţiuni normale directe din A spre B şi intersecţia lui cu suprafaţa
elipsoidului ne va da chiar secţiunea normală directă AaB.
Atunci când observaţia cu teodolitul se face în punctul B, în mod analog planul vertical de viză
va intersecta suprafaţa elipsoidului după curba BbA.

2.7.2. Secțiuni normale, directă și inversă la un triunghi geodezic

Considerăm că pe suprafaţa elipsoidului de referinţă există trei puncte de latitudini şi longitudini
diferite şi din aceste puncte se fac observaţii de unghiuri orizontale cu teodolitul, în triunghiul
elipsoidic care se formează (figura 2.14).

27
 Figura 2.14. Triunghi geodezic pe elipsoid

Marcând în fiecare punct A, B, C, prin săgeţi, secţiunile normale directe, obţinem că unghiurile
orizontale măsurate în vârfurile triunghiului sunt BaAaC, AbBbC şi AcCcB, definite de secţiunile
normale directe.
Se observă în figură că din cauza existenţei secţiunilor normale reciproce, unghiurile orizontale
măsurate în cele trei puncte A, B, C, de pe elipsoidul de rotaţie nu se referă la un triunghi curbiliniu
bine definit. De aceea, este nevoie să se treacă de la secţiunile normale pe elipsoid la linii geodezice,
pe considerentul că între două puncte pe o suprafaţă există o singură linie geodezică şi numai astfel
pentru cele trei puncte triunghiul va fi bine definit.
Pentru lungimile obişnuite ale triunghiurilor geodezice (25÷30 km), secţiunile normale şi liniile
geodezice pe elipsoidul de rotaţie terestru diferă foarte puţin în sens unghiular azimutal şi se poate
trece de la unele la altele prin aplicarea unor mici corecţii, care se vor determina ulterior.

2.7.3. Linia geodezică pe elipsoidul terestru

Considerăm două puncte A (φ1, λ1 ) şi B (φ2, λ2) pe o suprafaţă generală S, prin care pot trece o
multitudine de curbe. Linia geodezică care trece prin cele două puncte este o curbă unică, de lungime
minimă. Pentru ca lungimea să fie minimă trebuie ca raza de curbură a liniei geodezice să fie maximă,
adică normala principală la linia geodezică într-un punct oarecare trebuie să coincidă cu normala la
suprafaţă.

28
 Figura 2.15. Linia geodezică

Înseamnă că linia geodezică între două puncte, pe o suprafaţă, se poate defini ca fiind linia curbă
dusă pe o suprafaţă S între cele două puncte, astfel încât în fiecare punct al său planul osculator la
curbă să fie normal la suprafaţă.
Pe suprafaţa elipsoidului de referinţă numai ecuatorul şi meridianele îndeplinesc condiţiile
definitorii ale liniei geodezice.
Atunci când suprafaţa de referinţă se consideră că este o sferă, liniile geodezice sunt reprezentate
de arcele de cerc mari, iar dacă pe anumite porţiuni, suprafaţa de referinţă se consideră plană, linia
geodezică este chiar linia dreaptă.
Poziţia liniei geodezice în raport cu secţiunile normale reciproce este bine definită. Linia
geodezică este mai apropiată de secţiunea normală directă şi mai depărtată de secţiunea normală
inversă.
În cadrul operaţiunilor geodezice de teren liniile geodezice nu au nici o semnificaţie, ele intervin
numai în procesul de calcul.
În triunghiurile geodezice ale reţelelor cu lungimea laturilor de până la 60 km, liniile geodezice
prezintă diferenţe faţă de secţiunile normale reciproce, atât ca lungime cât şi azimutal. Diferenţa de
lungime este foarte mică şi nu se ia în considerare, pe când diferenţa de azimut chiar dacă este mică,
trebuie luată în considerare printr-o corecţie corespunzătoare.

A fost stabilit că linia geodezică împarte unghiul dintre cele două secţiuni reciproce într-un
raport de 1 şi 2, fiind mai apropiată de secţiunea normală directă. Asta înseamnă că dacă în punctul A,
unghiul format de secţiunile normale reciproce este Δ atunci, unghiul format de linia geodezică faţă de
secţiunea normală directă va fi δ1= Δ/3, iar unghiul format de linia geodezică faţă de secţiunea normală
inversă va fi δ2= 2Δ/3. În cazul în care observaţiile se fac din punctul B către A, raţionamentul este
similar.

29
 Azimutul unei curbe pe suprafaţa terestră generală S, se notează cu A(α) şi este unghiul pe care-l
face elementul de arc ds al curbei cu direcţia pozitivă a liniei de coordonate λ=const , sau unghiul
format de curbă cu direcţia nord a meridianului.

2.7.4. Reducerea observațiilor azimutale la suprafața elipsoidului de referință

Toate măsurătorile şi observaţiile necesare în rezolvarea problemelor geodezice sunt efectuate

pe suprafaţa topografică terestră, dar calculele se execută în raport cu suprafaţa de referinţă, care este
suprafaţa elipsoidului.
De aceea înainte de a fi utilizate în calcule, mărimile măsurate, trebuie aduse (reduse) la nivelul
suprafeţei elipsoidului de referinţă.
Se vor trata în continuare doar observaţiile unghiulare, asupra cărora se vor aplica următoarele
corecţii:
- corecţia de reducere la linia geodezică;
- corecţia datorată înălţimii punctului vizat;
- corecţia datorată abaterii de la verticala locului.

Corecţia de reducere la linia geodezică

Se aplică pentru a face trecerea de la secţiunea normală directă, prin care se reprezintă linia de
observaţie pe suprafaţa elipsoidului, la linia geodezică. Considerând linia de observaţie AB pe
suprafaţa terestră (figura 2.16), aceasta se reprezintă pe elipsoid prin secţiunea normală AB, ce are
azimutul Am, obţinut din măsurători.

30
 Figura 2.16. Condiţia de reducere la linia geodezică

Azimutul liniei geodezice fiind Ac, se impune a fi corectat azimutul secţiunii normale directe cu
o corecţie C1, numită corecţie de reducere la linia geodezică:

C1= Am-Ac → Ac=Am-C1 (2-60)

Expresia valorii unghiulare a corecţiei C1 are următoarea formă:

e2 s2 ' '
C1 = 2
⋅ρ ⋅cos 2 ϕm⋅sin 2 A m
12 R m
(2-61)

în care:

e2 –prima excentricitate;

s - distanţa între punctele A şi B în kilometri;

Rm -raza medie pentru latitudinea medie φm.

Corecţia de reducere la linia geodezică trebuie luată în considerare la calcule efectuate pentru

triangulaţii când lungimile laturilor sunt între 20 ÷60 km.

Corecţia datorată înălțimii punctului vizat

Deoarece punctele situate pe suprafaţa topografică terestră au înălţimi diferite, liniile de
observaţie nu sunt conţinute de aceleaşi suprafeţe de nivel, considerând că punctul A este situat chiar
pe suprafaţa elipsoidului (suprafaţa de nivel zero), punctul B, către care se face observaţia, va fi pe o
suprafaţă de nivel oarecare şi va avea o înălţime H, faţă de punctul A (figura 2.17). Reprezentarea
punctului B pe suprafaţa elipsoidului se face după normala ce trece prin acest punct, în B1.

31
 Figura 2.17. Corecţia datorată înălţimii punctului vizat

Măsurând azimutul direcţiei AB, se va obţine unghiul pe care-l face secţiunea normală directă
AB2, cu meridianul punctului A. Deci având măsurat unghiul Am, trebuie determinat Ac, prin
aplicarea unei corecţii C2, numită corecţie datorată înălţimii punctului vizat.
Ac=Am+C2 (2-62)
2
e H 2
C2 = ⋅ρ ⋅cos 2 ϕ2⋅sin 2 A m
2M2 (2-63)
în care:
H=înălţimea punctului vizat;
M2 =raza mică de curbură în punctul B de latitudine φ2
Corecţia datorată înălţimi punctului vizat se ia în considerare numai dacă H ≥ 20 m.

Corecţia datorată abaterii de la verticală

Se datorează deviaţiei verticalei faţă de normala la elipsoidul de referinţă şi intervine rareori în
calcule.

32
 CAPITOLUL 3. REZOLVAREA PROBLEMELOR GEODEZICE PE
ELIPSOIDUL DE REFERINȚĂ

3.1 Generalități. Excesul sferic al unui triunghi geodezic

Triangulaţiile geodezice sunt constituite din triunghiuri elipsoidice, deoarece acestea sunt definite
pe suprafaţa elipsoidului de referinţă. Pentru reţele geodezice lungimea laturilor triunghiurilor variază
între limitele 30 ÷ 50 km şi rareori până la 60 km.
Deoarece pe suprafeţe relativ mici elipsoidul de referinţă se poate aproxima cu o sferă de rază
medie, rezolvarea triunghiurilor geodezice elipsoidice se poate reduce la rezolvarea unor triunghiuri
sferice. Această rezolvare constă în calculul lungimii laturilor triunghiurilor din reţeaua de triangulaţie,
plecând de la o bază (latură) cunoscută şi având determinate toate unghiurile în vârfurile triunghiului.
La rezolvarea triunghiurilor geodezice sferice nu este recomandat să se utilizeze formulele
cunoscute ale trigonometriei sferice, deoarece excesele sferice (plusurile peste 200 g ) sunt mici.
Se vor utiliza în acest scop metode speciale adecvate şi anume:
- metoda Soldner (metoda aditamentelor);
- metoda Legendre (metoda dezvoltărilor în serie).
Înainte de a prezenta metodele de rezolvare a triunghiurilor elipsoidice mici, trebuie determinat
excesul sferic.
Excesul sferic

Figura 3.1. Determinarea excesului sferic

Prin excesul sferic elipsoidic al unui triunghi geodezic mic ABC, pe sfera medie Gauss, se
înţelege plusul peste 200g (1800) al sumei unghiurilor triunghiului.

ε=A+B+C-200g (3-1)

33
 Se consideră triunghiul elipsoidic mic ABC (figura 3.1), adică un triunghi a cărui laturi nu
depăşesc 60 km, cu unghiurile neafectate de erori. Se pot calcula din figură suprafeţele fusurilor sferice
AA', BB' şi CC', ţinând cont de suprafaţa S a triunghiului sferic considerat.
(AA')=S+SA'BC

(BB')=S+SAB 'C (3-2)

(CC')=S+SABC'
Prin adunarea suprafeţelor celor trei fusuri, din punct de vedere geometric se va obţine suprafaţa
emisferei din faţa desenului, plus de două ori suprafaţa S a triunghiului sferic ABC.

(AA')+ (BB')+ (CC') =3S+2πR2-S=2S+2πR2 (3-3)

Suprafeţele fusurilor sferice AA', BB' şi CC', se obţin cu ajutorul relaţiilor în care intră mărimea
unghiurilor A, B, C:

(AA')=(Ag/400)∙4π R2; (BB')=(Bg/400)∙4π R2; (CC')=(Cg/400)∙4π R2 (3-4)

(AA')+ (BB')+ (CC') =(4π R2/400)∙(A+B+C)

Egalând cele două expresii rezultă:

(4π R2/400)∙(A+B+C)= 2πR2+2S → A+B+C=2002+(400g/2π)∙(S/R2) (3-5)

Excesul sferic va fi notat cu ε şi este dat de relaţia:

S
ε cc =ρcc⋅
R2 (3-6)
unde: ρcc=636620cc.
În cazurile triunghiurilor geodezice sferice mici, excesele sferice sunt în general de ordinul zecilor
de secunde, pentru că suprafaţa S a triunghiului este mică în raport cu R2 (raza medie Gauss).
Considerând un triunghi sferic aproximativ echilateral, de latură l=60 km, se poate determina
excesul sferic:
1 3 636620
ε cc = l 2⋅√ ⋅ ≃25cc
2 2 63702 (3-7)
În cele mai multe situaţii întâlnite în practica geodezică, suprafaţa S a triunghiului elipsoidic
(sferic) mic se poate înlocui cu suprafaţa S' a triunghiului plan.
Notând cu a',b',c', A', B', C' elementele triunghiului plan corespondent se por obţine următoarele
relaţii pentru determinarea excesului sferic:
S' ' '
cc a b sin { C
' ' '
cc a c sin { B
' ' '
cc b c sin { A
'
ε cc =ρcc⋅ = ρ =ρ ¿=ρ ¿¿
R2 2 R2 2 R2 2 R2 (3-8)
Factorul: ρcc/2R2 se notează de obicei prin f numit factorul excesului sferic.
34
 3.2 Rezolvarea triunghiurilor geodezice elipsoidice mici prin metoda
Legendre
Una din metodele cele mai folosite pentru rezolvarea triunghiurilor geodezice mici se bazează
pe utilizarea teoremei Legendre (sau metoda dezvoltărilor în serie), publicată de acesta în anul 1787:
“Un triunghi sferic mic se poate rezolva ca un triunghi plan, dacă se păstrează egalitatea
laturilor celor două triunghiuri, iar unghiurile triunghiului plan se obţin prin micşorarea fiecărui
unghi sferic cu câte o treime din excesul sferic.”
Pentru demonstrarea acestei teoreme se scrie formula cosinusului în triunghiul sferic ABC
(figura 3.2).

Figura 3.2. Teorema Legendre

a b c b c
cos =cos cos +sin sin cos α
R R R R R (3-
9)

care poate fi dezvoltată în serie folosind relaţii de forma:

x2 x4 x3
cos x=1− + +.. .. . ; sin x=x− +. . .. . ,
2 24 6 (3-10)

obţinându-se:
−a2 +b2 + c 2 a4 +b 4 +c 4 −2 a2 b2 −2 a2 c 2 −2 b2 c 2
cos α = +
2 bc 24 R2 bc (3-11)

În triunghiul plan A'B'C' , cu unghiurile α', β', γ' şi aceleaşi laturi a, b, c rezultă din teorema
Pitagora generalizată:
' b2 +c 2 −a2
cos { α = ¿
2 bc (3-12)
şi ca urmare:

35
 2 2 2 2 2 2 2 2 2
2 ' a + b + c −2 a b −2a c −2b c
2 '
sin α =1−cos α =−
4 b2 c2 (3-13)
Din ultimele trei relaţii rezultă:
' bc
sin 2 α ¿
'
cosα=cos { α − 2
6R (3-14)
' '
Din egalitatea: α =α +( α −α ) se obţine prin dezvoltare în serie:

cosα≈cos {α ' −(α−α ' )sin {α ¿' , ¿ (3-15)

adică:
bc sin { α ' 1 S' cc ε cc
(α −α ' )cc =ρcc = ρ ≈ ¿
6 R2 3 R2 3 (3-16)
'
Relaţii similare se pot obţine şi pentru diferenţele β−β ; γ−γ ' ; ceia ce constituie

demonstraţia teoremei Legendre.

Aproximaţiile generate de dezvoltările în serie (3-10), (3-15), (3-16), limitează domeniul de
aplicabilitate a rezolvărilor triunghiurilor geodezice cu teorema Legendre până la distanţe s < 60 km.
Deci, etapele care trebuie să fie urmărite pentru a putea rezolva un triunghi elipsoidic mic prin
metoda Legendre constau în:
 calculul excesului sferic;
 compensarea unghiurilor în triunghiul elipsoidic mic prin calcularea neînchiderii şi repartizarea
ei, în mod egal, celor trei unghiuri;
 calculul unghiurilor în triunghiul plan prin corectarea celor de pe elipsoid cu o treime din
excesul sferic;
 calculul celorlalte laturi în triunghiul plan care, conform teoremei, sunt egale cu cele din
triunghiul sferic.

3.3 Probleme geodezice fundamentale

În reţelele geodezice cu lungimea laturilor cuprinse între 30 ÷ 60 km, pentru diversele calcule
care se fac este nevoie de coordonatele punctelor pe suprafaţa elipsoidului de referinţă. Pentru a
determina aceste coordonate, în raport cu situaţia specifică, se pun două probleme fundamentale şi
anume:
 problema geodezică directă, apare atunci când se cunosc coordonatele geodezice ale unui
punct, lungimea liniei geodezice către alt punct şi azimutul acestei direcţii şi se cere

36
 determinarea coordonatelor geodezice ale celui de-al doilea punct, precum şi valoarea
azimutului invers;
 problema geodezică inversă, apare atunci când se cunosc coordonatele geodezice a două
puncte şi se cere determinarea lungimii liniei geodezice dintre cele două puncte şi a azimutelor
(direct şi invers).
Cu problema geodezică directă sunt calculate coordonatele geodezice ale punctelor geodezice,
iar cu problema geodezică inversă sunt calculate elementele geodezice iniţiale (distanţe şi azimute) şi
se verifică în acelaşi timp calculele efectuate la problema geodezică directă. Datorită scopului pe care-l
urmăreşte şi anume determinarea coordonatelor, problema geodezică directă se întâlneşte în literatura
de specialitate sub numele de problema transportului de coordonate.
Precizia de calcul urmăreşte ca valoarea erorilor de calcul să fie de circa 10 ori mai mică faţă de
erorile medii ale mărimilor măsurate.
La reţelele geodezice de ordin superior, este nevoie ca aproximaţia de calcul să meargă până la
următoarele valori:
 pentru coordonatele φ, λ o precizie de ±0,''0001;
 pentru azimute: ±0,''001;
 pentru distanțe: 0,001mm.

3.3.1 Problema geodezică directă

Se consideră două puncte S1 şi S2 pe elipsoidul de rotaţie. Se cunosc coordonatele φ1, λ1 ale
punctului S1, lungimea s a liniei geodezice dintre cele două puncte şi azimutul A1 al liniei geodezice.
(figura 3.3).

Figura 3.3. Metoda transportului de coordonate

37
 La această problemă diferenţele de latitudine (φ2-φ1), longitudine (λ2-λ1) şi azimut (A2-A1) ale
punctelor S1 şi S2 , depind de lungimea liniei geodezice, se acceptă următoarele dezvoltări în serie Mac
Laurin:
2 2 3 3
∂ϕ ∂ ϕ S ϑ ϕ S
ϕ2 =ϕ 1 + ⋅S+ ⋅ + ⋅ + .. ..
∂S ∂ S 2 2 ϑS3 6 (3-
17)

∂λ ∂2 λ S 2 ϑ 3 λ S 3
λ2 =λ 1 + ⋅S + 2⋅ + 3 ⋅ +.. . .
∂S ∂ S 2 ϑS 6 (3-18)

∂A ∂ 2 A S 2 ϑ 3 A S3
A 2 = A1 + ⋅S+ ⋅ + ⋅ +. . ..
∂S ∂ S2 2 ϑS 3 6 (3-19)

Termenii până la S3 inclusiv, din aceste dezvoltări au fost determinaţi de Legendre, de aceea
metoda se mai numeşte Metoda Legendre.
Pentru calculul derivatelor de ordinul I din relaţiile de mai sus, se va considera triunghiul
elipsoidic elementar S1S/S// (figura 3.3) în care:
3
'' ∂ϕ cos A1 V 1
S 1 S =ds cos A 1=M 1⋅dϕ ⇒ = = cos A 1
∂S M1 C (3-
20)
C 2
a
M 1= 2 C=
V 1 =√1−e ⋅cos ϕ
¿
V 31 b (3-21)
; ;

∂ λ sin A1
S ' S' ' =ds sin A 1=r⋅dλ=N 1 cos ϕ 1 dλ ⇒ =
∂ S N 1 cos ϕ 1 (3-22)

∂ λ V 1 sin A 1
= ⋅
∂S C cosϕ1 (3-23)
Plecând de la relaţia lui Clairaut:
dA=sin ϕdλ (3-24)

dA dλ dA dλ sin A sin A
=sin ϕ ⇒ ⋅ =sin ϕ⋅ =tg ϕ⋅
dλ ds dλ ds N cos ϕ N (3-25)
Dacă se notează tgφ=t, se poate scrie:
dA t V
= sin A=t⋅ sin A
dS N C (3-26)

38
 În continuare se vor determina derivatele de ordinul II, derivând în raport cu S expresiile de
mai sus se va obţine:
∂2 ϕ 1 dv dA
ds 2 C (
= 3 v 2⋅cos A −v 3 sin A
ds ds )
2
∂ λ 1 sin A dv dϕ v dA sin A dϕ
ds 2
=
( ⋅ ⋅ +
C cos ϕ dϕ ds cos ϕ
⋅sin A +V 2 ⋅sin ϕ
ds cos ϕ ds)
2
∂ A 1 dv dϕ v dϕ dA
= ( tgϕ sin A ⋅ + ⋅sin A +V⋅tgϕ cos A )
∂s C 2 dϕ ds cos ϕ ds ds2
(3-27)

Dacă se notează η=e' cos ϕ , prin derivarea funcţiei V şi prin înlocuirea lui MN=C2/V4 se va
obţine:
2
∂ ϕ −t
2
= ( 3 η21⋅cos 2 A 1 +sin2 A 1 )
∂ S M1 N1 (3-28)

Cu notaţiile: u=s∙cosA1∙10-5 și v=s∙sinA1∙10-5, în limitele aproximaţiilor făcute, se obţin

expresiile restrânse ale coordonatelor geodezice ale punctului S2 şi a azimutului invers:

ϕ2 =ϕ 1 +( b 10⋅u+b20⋅u 2 +b 02⋅v 2 +b 30 u3 +b12 uv 2 + b04 v 4 +b 22 u2 v 2 +. .. .)

λ2 =λ 1 +( l 01 v +l 11 uv+l 21 u2 v +l 03 v 3 + l31 u2 +l 13 uv 2 + .. .)
A 2 = A1 ±200 g +( a01 v+ a11 uv +a21 u2 v + a03 v 3 +a 31 u3 v+ a13 uv 3 +. . .)
(3-29)
în care:
1 3 1
b10 =+ ⋅105 b20=− ⋅t 1 η 2⋅1010 b02=− ⋅t ⋅1010
M1 2 M1 N1 1 2 M1N 2 1
1
; ; ;
1
b30=− ⋅η ( 1−t 2 +η 2−5 η 2 t 2 )⋅1015
2 M 1 N 2 12 1 1 1 1
1
;

1
b12=− ( 1+3 t 2 +η 2 −9 η 2 t 2 )⋅1015
6 M1 N 2 1 1 1 1
1
;
1
b22=− t 1 ( 4+ 6t 2 −13 η 2−9 η 2 t 2 )⋅1020
12 M 1 N 1 1 1 1
13
;

1
b04 =+ t 1 ( 1+3 t 2 + η 2 −9 η 2 t 2 )⋅10 20
24 M 1 N 1 1 1 1
13
;

39
 1 t1 t1
l 01 =+ ⋅105 l 11 =+
N 2 cos ϕ1
⋅1010 l 21 =+
3N
( 1+3 t 21 +η21 )⋅1015
N 1 cos ϕ1 1 3 cos ϕ1
1
; ; ;
t t1
12
l 03=− ⋅1015 l 31 =+ ( 2+ 3 t 21 + η21 )⋅1020
3 N 3 cos ϕ1 3 N 4 cos ϕ1
1 1
; ;

t1
l 13=− ( 1+3 t 12 +η21 )⋅1020
3N 4 cos ϕ1
1

t1 1
a01 =+ ⋅105 a11 =+ ( 1+2 t 21 +η21 )⋅1010
N1 2N 2
1
; ;

t1
a21 =+ ⋅( 5+6 t 21 +η21 −4 η31 )⋅1015
6N
13
;
t1 1
a03 =− ( 1+ 2t 21 + η21 )⋅1015 a31 =+ ( 5+28 t 21 +24 t 41 )⋅10 20
6N 24 N
13 14
;

1
a13=− ( 1+20 t 21 +24 t 41 )⋅1020
24 N t 1 =tg ϕ1 '
η1 =e cos ϕ1
14
; ; .

Precizia rezultatelor depinde de numărul termenilor luaţi în considerare la dezvoltarea în serie,

cu cât intră mai mulţi termeni în calcul cu atât precizia este mai bună.

3.3.2 Problema geodezică inversă

Se consideră cunoscute două puncte S1 şi S2 , de coordonate (φ1, λ1) și (φ2, λ2). Rezolvarea
problemei geodezice inverse constă în determinarea lungimii S dintre cele două puncte şi a azimutelor
A1 şi A2 , ale liniei geodezice. Se va aplica metoda înlocuirii suprafeţei elipsoidului cu sfera Gauss.
40
 Figura 3.4. Rezolvarea problemei geodezice inverse pe sfera de rază medie

Prin identificarea triunghiurilor S1PS2 cu CAB, rezultă următoarele egalităţi de unghiuri şi de

laturi:
A= Δλ=λ2 −λ 1 a=S
;
B=180 0 −A 2 b=900 −ϕ 1
;
(3-30)
C=A 1 c=90 0 −ϕ2
;
În triunghiul sferic se pot scrie relaţiile pentru 3 elemente alăturate:
a B−C b+c A
sin cos =sin sin
2 2 2 2
a B−C b−c A
sin sin =sin cos
2 2 2 2
a B+C b+ c A
cos cos =cos sin
2 2 2 2
a B+C b−c A
cos sin =sin cos
2 2 2 2
(3-31)
sau se poate scrie:
S A +A ϕ +ϕ Δλ
sin sin 1 2 =cos 1 2 sin
2 2 2 2
S A +A ϕ −ϕ Δλ
sin cos 1 2 =sin 2 1 cos
2 2 2 2
S A − A1 ϕ +ϕ Δλ
cos sin 2 =sin 1 2 sin
2 2 2 2
S A − A1 ϕ −ϕ Δλ
cos cos 2 =cos 2 1 cos
2 2 2 2
(3-32)

Împărţind primele doua egalităţi din (3-32) și ultimele două egalități din (3-32) se va obține:
41
 ϕ 1 +ϕ 2
A + A2 cos
Δλ 2
tg 1 =tg ⋅
2 2 ϕ2 −ϕ 1
sin
2
ϕ 1 +ϕ 2
A 2− A 1 sin
Δλ 2
tg =tg ⋅
2 2 ϕ −ϕ1
cos 2
2
(3-33)
Din rezolvarea acestui sistem se vor obține valorile lui A1 și A2.
Împărțind prima relație din (3-32) cu a treia relație și corespunzător a doua relație cu a patra din

(3-32), se vor putea determina cu două relaţii valorile pentru lungimea liniei geodezice S.
A2 − A 1
sin ϕ +ϕ
S 2
tg = ⋅ctg 1 2
2 A + A2 2
sin 1
2
A − A1
cos 2 ϕ −ϕ1
S 2
tg = ⋅ctg 2
2 A +A 2 2
cos 1
2
(3-34)
Din aceste egalităţi rezultă distanţa S în unităţi de arc.

3.3.3 Etapele de rezolvare a unei rețele geodezice pe elipsoid

Considerăm o reţea geodezică, formată din punctele A,B,C,D,E, în care elementele cunoscute
sunt coordonatele punctului A(φA, λA) şi azimutul primei laturi AAB şi lungimea laturii AB(figura 3.5).

Figura 3.5. Reţea geodezică

Elemente măsurate:
 unghiurile: α, β, γ;
 latura AB, prima latura.
Coordonatele punctului A şi azimutul primei laturi s-au determinat prin observaţii astronomice.

42
 Pentru determinarea coordonatelor geografice a punctelor B,C,D,E se parcurg următoarele
etape:
a) calculul provizoriu al coordonatelor punctelor geodezice;
b) calculul suprafeţei triunghiurilor sferice;
c) calculul excesului sferic;
d) compensarea unghiurilor în reţea;
e) calculul laturilor definitive;
f) calculul coordonatelor.
a) Calculul provizoriu al coordonatelor.
Constă în a determina coordonate provizorii de tip x,y similar ca la topografie, folosind
elementele măsurate pe suprafaţa elipsoidului. În acest sens se consideră un sistem arbitrar cu
originea în punctul A, şi faţă de acesta se determină coordonatele celorlalte puncte. Distanţa s AC
se determină utilizând Teorema sinusurilor:

În mod similar se vor determina şi elementele care intră în calcul pentru celelalte puncte.
b) Calculul suprafeţei triunghiurilor sferice.
Valoarea suprafeţei triunghiului sferic intră în relaţia de calcul a excesului sferic. Suprafaţa se
calculează în funcţie de punctele de capăt ale triunghiului sferic.
c) Calculul excesului sferic
Se determină în secunde împărţind suprafaţa triunghiului la pătratul razei medii dupa relația cunoscută.

d) Compensarea unghiurilor în reţea.

Trebuie făcută deoarece aceste unghiuri au fost măsurate cu aparate care au introdus erori:

e) Determinarea laturilor definitive

Se utilizează teoreme sinusurilor, în egalităţi intrând de această dată valorile compensate ale
unghiurilor:

43
 g) Pe baza elementelor măsurate şi compensate şi a celorlalte elemente determinate mai
sus, se vor calcula coordonatele geografice din aproape în aproape aplicând Problema
geodezică directă, iar verificările se vor face cu Problema geodezică inversă.
CAPITOLUL 4. PROIECTAREA ȘI MATERIALIZAREA PE TEREN A REȚELELOR
GEODEZICE

Toate operaţiile care au ca scop ridicarea unei suprafeţe topografice, necesită: măsurători de
distanţe, unghiuri orizontale şi verticale, care duc la determinarea poziţiei unui număr de puncte
necesare la definirea liniilor care delimitează suprafeţele ce trebuie ridicate.
În ridicările planimetrice va trebui să se ţină seama de următoarele principii de bază:
a) toate punctele care servesc pentru determinarea ulterioară a altor puncte, trebuie să fie marcate în
prealabil în teren;
b) toate distanţele de care avem nevoie se pot măsura în mod direct sau indirect;
c) toate unghiurile orizontale şi verticale se măsoară în mod direct;
d) în ceea ce priveşte succesiunea lucrărilor există principiul ca determinarea punctelor de detaliu să se
facă pe baza unei reţele de puncte determinate anterior, numită reţea de sprijin sau osatură.
Pornind de la ultimul principiu enunţat mai sus, rezultă că orice ridicare topografică trebuie să
fie legată de o reţea de sprijin, etapa care să premeargă operaţiilor de ridicare propriu - zise, punctele
reţelei fiind determinate cu maximum de precizie şi o densitate potrivită cu natura terenului şi cu
precizia urmărită.
Reţeaua geodezică este privită ca mulţimea punctelor de pe suprafaţa terestră pentru care se
cunosc coordonatele într-un sistem unitar de referinţă.
Exemple de reţele:
 reţea de triangulaţie - trilaterație;
 reţea de nivelment;
 reţea poligonometrică;
 reţea gravimetrică.

Reţea de triangulaţie - trilaterație

Rețeaua de triangulație – trilaterație (RTT-ul) reprezintă totalitatea punctelor situate pe o
anumita suprafața, încadrate în rețele geometrice compacte în care s-au efectuat determinări
astronomice și/sau direcții azimutale, distante zenitale sau lungimi de laturi, pe baza cărora s-au
calculat coordonatele punctelor în sistem unitar de referința.

Reţea de nivelment
Reţeaua de nivelment constituie baza altimetrică a tuturor determinărilor geodezice,
fotogrammetrice, cartografice şi cadastrale. Punctele reţelei de nivelment nu coincid cu punctele reţele
de triangulaţie - trilaterație, acestea fiind proiectate şi realizate separat.
44
 În reţelele de triangulaţie - trilaterație, de exemplu, altitudinile punctelor au o precizie mai mică de
determinare decât coordonatele plane, iar într-o reţea de nivelment se urmăreşte precizia maximă în
determinarea cotelor, urmând ca X şi Y să fie folosite doar pentru o posibilă identificare a punctelor.

Reţea poligonometrică
Reţeaua poligonometrică constituie un ansamblu de reţele care au la bază cea mai simplă formă
geometrică (triunghiul), în care se fac măsurători complete unghiulare, cât şi o bază de pornire şi una
de închidere.

Reţea gravimetrică
Reţeaua gravimetrică este constituită din puncte la care se determină şi mărimea acceleraţiei
gravitaţionale g. Pentru acest scop se foloseşte aparatură specifică (gravimetrul), care funcţionează pe
principiul unei „sonde în miniatură” şi care prelevează probe prin forări la nivelul scoarţei terestre în
punctele caracteristice.

4.1 Rețeaua geodezică națională RGN

Reţeaua geodezică națională este constituită din puncte de triangulaţie geodezică şi din puncte de
poligonometrie.
Reţeaua geodezică naţională este destinată pentru soluţionarea următoarelor probleme principale în
interesul economiei naţionale, ştiinţei şi apărării ţării:
 stabilirea sistemului unic de coordonate pe teritoriul ţării şi menţinerea lui la nivelul cerinţelor
actuale;
 asigurarea geodezică a cartografierii teritoriului ţării;
 asigurarea geodezică a studierii surselor naturale şi administrării cadastrelor de stat;
 asigurării cu date geodezice ale navigaţiei terestre şi aeronavigaţiei, monitoringului mediului
înconjurător;
 depistarea deformaţiilor scoarţei Pămîntului;
 proiectarea şi supravegherea construcţiilor inginereşti;
 asigurarea metrologică a metodelor tehnice de precizie de poziţionare şi orientare.
Reţeaua geodezică națională a Republicii Moldova, conform regulamentului aprobat prin hotărârea
Guvernului Republicii Moldova Nr.48 din 29 ianuarie 2001 are trei ordine.
Punctele reţelei geodezice naţionale de ordinul zero (RGN-0), amplasate la distanţa de 80-150 km
unul de altul pe teritoriul ţării, se determină prin metodele geodeziei satelitare utilizînd măsurătorile
GPS în staţiile permanente EUREF şi punctele reţelelor geodezice naţionale ale ţărilor învecinate.

45
 Figura 4.1 Conexiunea RGN-0 la Sistemul European de Referinţă EUREF

Coordonatele punctelor RGN-0 se determină prin metode ale geodeziei satelitare, care asigură
precizia determinărilor poziţiilor reciproce ale punctelor învecinate de 3-6 mm pentru coordonate plane
şi 10-20 mm pentru altitudini geodezice.
Reţeaua geodezică naţională de ordinul 1 (RGN-1) (aproximativ 80 puncte) reprezintă o reţea
geodezică spaţială compusă din puncte geodezice uniform staţionate la distanţa 25-35 km unul de altul,
legate cu punctele RGN-0.

Figura 4.2 Reţeaua naţională geodezica

Coordonatele punctelor RGN-1 se determină prin metode ale geodeziei satelitare, care asigură
precizia determinărilor a poziţiilor reciproce ale punctelor învecinate de 10-20 mm pentru coordonate
plane şi 20-40 mm pentru altitudini geodezice.

46
 RGN-1 constituie baza geodezică pentru realizarea reţelei geodezice naţionale de ordinul 2
(RGN-2), reţelelor geodezice de îndesire şi reţelelor geodezice pentru ridicări topografice.
RGN-2 (aproximativ 400 puncte) reprezintă o reţea geodezică spaţială compusă din puncte
geodezice uniform amplasate la distanţa 10-15 km unul de altul, legate cu punctele RGN-0, RGN-1.
Coordonatele punctelor RGN-2 se determină prin metode ale geodeziei satelitare, care asigură precizia
determinărilor poziţiilor reciproce ale punctelor învecinate de 20-30 mm pentru coordonate plane şi
40-60 mm pentru altitudini geodezice.
Reţelele geodezice de îndesire (RGÎ), sprijinite pe punctele RGN-1, RGN-2, se dezvoltă cu
scopul îndesirii numărului punctelor geodezice până la densitatea suficientă pentru crearea bazei
ridicărilor topografice şi cadastrale. Punctele RGÎ pot fi determinate prin metode ale geodeziei
satelitare, precum şi prin metode geodezice tradiţionale cu precizia stabilită de actele normative în
vigoare.
Materialele privind măsurătorile şi rezultatele compensării reţelelor geodezice, coordonatele
punctelor RGN, alte caracteristice ale RGN, date privind caracteristicile semnalelor şi bornelor
punctelor se păstrează în baza de date geodezice a Agenţiei de Stat, Relații Funciare şi Cadastru şi baza
de date geodezice a Ministerului Apărării.

4.2 Rețeaua nivelmentului de stat (național)

Odată cu crearea reţelei geodezice naţionale s-a creat și reţeaua naţională de nivelment a cărui
puncte nu coincid cu punctele RGN, acestea fiind proiectate şi realizate separat. Reţeaua naţională de
nivelment (RNN) reprezintă totalitatea reperelor de nivelment materializate în teren cu borne care
constituie baza altimetrică prin care se stabileşte sistemul unic de cote pe întreg teritoriul Republicii
Moldova. RNN este de patru ordine, iar toate determinările altimetrice se raportează la suprafaţa de
nivel zero Marea Baltică 1977 (figura 4.3).

Figura 4.3 Reţeaua naţională de nivelment

47
 Reţeaua naţională de nivelment formată din trasee poligonale închise de nivelment geometric
geodezic diferă între ele în ceia ce priveşte nivelul preciziei de determinare. În afară de aceste patru
ordine de nivelment mai există: nivelment de ordinul V (tehnic) care se sprijină pe punctele reţelei de
nivelment naţional şi se execută în scopul asigurării densităţii de puncte cotate necesare lucrărilor
topografice. Toleranţa admisă pentru acest nivelment este de ±30mm√L.

Toleranțe admisibile la determinarea rețelei naționale de nivelment

Ordinul Perimetrul Eroarea Toleranţe pentru

reţelei de poligoanelor medie diferenţele de nivel
nivelment (km) pătratică determinate “dus” şi
(mm/km) “întors” (mm)
I 500-600 0.8 3ÖL
II 300-500 2.0 5ÖL
III 100-200 5.0 10ÖL
IV 10-50 10.0 20ÖL

Integrarea rețelei de nivelment într‐o singură rețea de referință, și anume Rețeaua Europeană de

nivelment, va urmări sporirea randamentului şi a preciziei măsurătorilor. În acest scop țara noastră a
început reconstruirea RNN din anul 2007 și este în proces de dezvoltare și integrare în Rețeaua de
Nivelment al Uniunii Europene UELN (United European Levelling Network) (figura 4.4). Finalizarea
și implementarea acestei rețele va permite, de asemenea, interoperabilitatea și interconectarea datelor
spațiale din Republica Moldova cu cele din Uniunea Europeană.

Figura 4.4 Integrarea reţelei naţionale de nivelment RNN în rețeaua UELN

4.3 Rețeaua gravimetrică

48
 Reţeaua gravimetrică națională constituie baza pentru stabilirea sistemului gravimetric unic pe
teritoriul ţării, efectuarea cercetărilor gravimetrice, precum şi soluţionarea problemelor în interesul
economiei naţionale, ştiinţei şi apărării ţării, inclusiv şi asigurarea metrologică a ridicărilor
gravimetrice.
Reţeaua gravimetrică este compusă din punctele reţelei gravimetrice fundamentale (RGF) şi
punctele reţelei gravimetrice de sprijin (RGS). RGF reprezintă elementul superior al reţelei
gravimetrice naţionale şi este destinată pentru stabilirea sistemului gravimetric al ţării şi legăturilor cu
sistemul gravimetric mondial, precum şi asigurarea metrologică a creării reţelelor gravimetrice de
sprijin şi ridicărilor gravimetrice a teritoriului ţări.
Crearea RGS se execută pe etape. La prima etapă de la punctele RGF se determină punctele
reţelei gravimetrice de sprijin de ordinul 1 (RGS-1) cu densitatea 1 punct la 1500 - 2000 km2, la o
distanță de 25-40 km unul de altul, apoi RGF şi RGS-1 sânt de bază pentru crearea reţelei gravimetrice
de sprijin de ordinul 2 (RGS-2), etc. În fiecare punct RGF se execută măsurători absolute şi relative a
acceleraţiei forţei de gravitate, determinări a altitudinilor şi coordonatelor punctelor, precum şi analiza
regimului hidro-geologic conform datelor organizaţilor specializate.
Un eveniment foarte important privind crearea reţelei gravimetrice fundamentale RGF şi
reţelei gravimetrice de sprijin de ordinul 1 RGS-1 a fost executată în mai – iulie 2006 de către Agenţia
de Stat, Relaţii Funciare şi Cadastru în cooperare cu Agenţia Cercetări Geospaţiale a Statelor Unite ale
Americii NGA (National Geospatial - Intelligence Agency of United States of America).
RGF conţine 3 puncte gravimetrice absolute amplasate în staţiile seismice din Chişinău (figura
4.5), Giurgiuleşti şi oficiul cadastral teritorial din Briceni. Aceste puncte au fost amplasate în zonele
Centru, Sud şi Nord a țării pentru dezvoltare ulterioară a RGS-1 şi asigurarea metrologică a
măsurătorilor gravimetrice relative. Determinările absolute au fost executate cu ajutorul gravimetrului
absolut FG 5, iar colectarea şi procesarea măsurătorilor gravimetrice absolute s-a efectuat cu software-
ul Micro-g, precizia finală fiind de ± 0.005 mGal.
Reţeaua gravimetrică a fost proiectată sub formă de poligoane astfel, încât fiecare punct să fie
ocupat cel puţin de două ori.
RGS-1 este compusă din 17 staţii amplasate în staţiile seismice, pe scările catedralelor, pe
fundamentele memorialelor şi combinate cu staţiile punctelor geodezice naţionale RGN-0.

49
 Figura 4.5. Dezvoltarea reţelei gravimetrice naţionale

Îndesirea reţelei gravimetrice cu puncte de ordinul 2 şi 3 cu densitatea de 1 punct la 15-20 km2

s-a efectuat în perioada 2007-2009, iar cele de ordinul 4 în perioada 2010-2012 (figura 4.5). RGS-2
este compusă din 112 staţii, RGS-3 din 271 stații, iar RGS-4 din 1511 stații situate la 4x4 km. Precizia
determinărilor relative a punctelor gravimetrice a RGS-1 nu depăşesc 0.010 mGal, iar a celorlalte
ordine corespunzător nu depăşesc 0.020 mGal, 0.040 mGal și 0.060 mGal. Aceste precizii corespund
cerinţelor pentru aplicaţii geofizice, nivelment de înaltă precizie şi modelare a cvasigeoidului local cu
rezoluţie înaltă. Pe viitor se planifică integrarea datelor gravimetrice în programele IGFS şi
EUREF.

4.4 Rețele de sprijin și de îndesire

Prin punctele reţelei geodezice de stat şi din triangulaţiile locale (poligon cu punct central,
patrulater cu diagonale măsurate, lanț de triunghiuri), se ajunge la o densitate a acestora mult prea mică
pentru a constitui o reţea de sprijin pentru ridicarea detaliilor în vederea întocmirii de planuri la scări
mari (1:5000, 1:2000, 1:1000, 1:500). De asemenea, prin reţelele locale de triangulaţie se ajunge la
puncte situate la o distanţă de 0,5 - 3 km, mult prea îndepărtate între ele pentru a putea face ridicarea
detaliilor. Pentru a ridica punctele de detaliu, trebuie să creăm în teren puncte de sprijin situate la o
distanţă de 100 - 250 m. Mărirea numărului de puncte prin metoda triangulaţiei nu este potrivită,
deoarece s-ar produce cheltuieli şi muncă inutilă pe de o parte, iar pe de altă parte, în majoritatea

50
cazurilor, nici natura terenului nu ar permite acest lucru datorită acoperirii cu diferite detalii şi a
reliefului acestuia.
În acest caz sunt create rețele de sprijin sau de îndesire denumite și reţea de ridicare, deci este
reţeaua creată în scopul asigurării numărului de puncte necesare ridicărilor topografice; ea este
alcătuită din puncte de: intersecţie înainte, înapoi, combinată şi drumuire care se sprijină în
determinarea lor pe puncte din reţelele determinate anterior. Densitatea reţelei de ridicare se stabileşte
în raport cu scopul lucrărilor şi scara de redactare a planurilor topografice, conform instrucţiunilor
tehnice de lucru.
Intersecție înainte sau directă, când se staţionează în cel puţin trei puncte vechi (de coordonate
cunoscute şi materializate pe teren) şi se vizează spre punctul nou.

Figura 4.6. Intersecție înainte

Intersecţia înapoi, când se staţionează în punctul nou şi se vizează spre cel puţin trei puncte vechi;

Figura 4.6. Intersecție înapoi

Intersecţia combinată(laterală), când se staţionează şi în puncte vechi vizând punctul nou, şi în

punctul nou vizând puncte vechi, adică este o combinaţie între intersecţia înainte şi intersecţia înapoi.

51
 4.5 Proiectarea rețelelor geodezice. Principii de elaborare

La proiectarea reţelelor geodezice prin măsurători GPS se ia în vedere cea mai adecvată metodă
de poziţionare, a instrumentaţiei necesare, precum şi planificarea propriu zisă a observaţiilor. Cu toate
că măsurătorile cu sistemele GPS pot fi executate practic pe orice vreme şi la orice oră din zi și nu
trebuie să existe vizibilitate între punctele reţelei, se pretinde doar un orizont liber spre cer de la o
elevaţie de 15° în sus.
La planificarea observaţiilor trebuie ţinut cont de mai mulţi factori:
 configuraţia sateliţilor;
 numărul şi tipul receptoarelor avute la dispoziţie;
 aspecte economice.
Configuraţia reţelei joacă un rol mai mic în acest gen de măsurători, ea trebuind să fie luată în
seamă doar când reţeaua trebuie legată la reţeaua naţională. La fel nivelul superior al măsurătorilor
GPS, în realizarea rețelelor de sprijin, s-a demonstrat a fi de o importanță mare față
de metodele clasice, oferind oportunități multiple în toate etapele realizării rețelei de sprijin.
Pentru staţionarea cu instrumentația GPS la alegerea punctelor trebuie respectate următoarele
criterii:
 să nu existe obstacole din punct de vedere al vizibilităţii peste elevaţia de 15°-20°care ar
diminua numărul sateliţilor disponibili;
 să nu existe suprafeţe reflectorizante în apropierea antenelor, deoarece pot duce la erori de
multipath;
 să nu existe instalaţii electrice de putere mare în apropierea staţiilor, putând interfera cu
semnalul recepţionat;
 să fie accesibile și ferite de distrugeri;
Paralel cu acesta se realizează verificări pentru a fi siguri de faptul că nici o eroare grosolană
nu a intervenit în măsurători.
În urma măsurătorilor şi prelucrărilor observaţiilor satelitare dispunem de următoarele date:
 coordonate elipsoidale (φ, λ, h);
 coordonate carteziene geocentrice (X, Y, Z);
Poziţia unui anumit punct geodezic depinde în primul rând de poziţia punctelor de acelaşi ordin şi
de ordin superior cu care este în legătură directă. În acelaşi timp amplasarea fiecărui punct trebuie să
permită o dezvoltare fără prea mari dificultăţi a reţelei de ordin inferior, deoarece reţeaua geodezică nu
trebuie privită ca un scop în sine, ci ca un mijloc important de construire a unei vaste reţele de puncte
geodezice - topografice - fotogrametrice, bine conformată în ansamblul său.

52
 În reţeaua de nivelment de stat densitatea se referă la depărtarea maximă admisibilă între reperele
de nivelment de anumite tipuri. În ceea ce priveşte reţeaua gravimetrică se poate menţiona faptul că
aceasta nu a fost proiectată şi realizată numai pentru scopuri geodezice. Ca urmare, în situaţii specifice,
cum au fost lucrările gravimetrice pentru reţeaua de nivelment de ordin superior, determinările
gravimetrice s-au executat cu o densitate mai mare.
Reţelele geodezice trebuie astfel proiectate încât să asigure un volum cât mai mic de cheltuieli,
concomitent cu respectarea preciziei necesare în poziţionarea punctelor reţelei. De exemplu, liniile de
nivelment se amplasează în lungul căilor de comunicaţii, astfel încât să rezulte pante mici între
reperele de nivelment şi acces simplu, atât la determinarea propriu-zisă, cât şi ulterior în exploatare.

4.6 Piesele componente ale proiectului rețelelor geodezice

Elaborarea proiectului de construcţie a unei reţele geodezice este dependentă de natura, destinaţia şi
caracteristicile semnificative structurale ale reţelei geodezice considerate.
Pentru proiectarea oricărei reţele de triangulaţie, se desfăşoară la început o documentare, pe baza
căreia se strâng informaţiile, datele şi materialele necesare proiectării cum ar fi:
- hărţi editate la orice scară;
- descrieri topografice şi date existente cu privire la reţelele geodezice executate anterior
(triangulaţie, poligonometrie, nivelment, baze şi determinări astronomice), dări de seamă asupra
acestor lucrări, scheme, cataloage de coordonate existente, descrieri ale mărcilor şi reperelor de
nivelment, date şi informaţii privind bornarea punctelor existente, carnete de observaţii, etc.;
 date informative asupra condiţiilor fizico - geografice din regiunea de lucru ca: relief, reţeaua
hidrografică, păduri şi esenţa lor, date meteorologice (lunile cele mai ploioase, cantitatea de apă medie
pe m2, când încep ninsorile, situaţia anuală a vânturilor şi intensitatea lor, ceaţa, temperaturile care se
înregistrează în decursul anului) etc. ;
 date de natură economică: localităţi, posibilităţi de angajare a forţei de muncă şi a mijloacelor
de transport, reţeaua de căi de comunicaţii, legături telefonice, posibilităţi de aprovizionare cu hrană,
materiale de construcţii, de cazare etc. ;
Înainte de întocmirea proiectului este necesar să se execute o recunoaştere prealabilă a zonei în
scopul culegerii unor informaţii suplimentare şi a confirmării celor existente.
La fel sunt necesare și piese scrise ce intră în alcătuirea oricărui proiect şi cuprind toate elementele
descriptive, devizul estimativ, note de calcul şi de interpretare necesare elaborării şi finalizării lucrării
respective.
La fel sunt necesare și piese desenate: schița cu rețeaua geodezică diferite, schiţe de detaliu privind
amplasarea punctelor geodezice, profile pe direcţia vizelor proiectate, utile pentru studiul vizibilităţii şi
calculul înălţimilor semnalelor geodezic etc..
53
 4.7 Determinarea vizibilității între punctele rețelei de triangulație
La proiectarea reţelelor de triangulaţie intervine necesitatea studierii vizibilităţii între punctele
geodezice, astfel încât să se poată afirma că situaţia concretă din teren condiţionează respectarea
prescripţiilor de proiectare, cu privire la conformaţia optimă a figurilor geometrice folosite în reţelele
de triangulaţie.
Vizibilitatea între punctele de triangulaţie este condiţionată de sfericitatea Pământului, refracţia
atmosferică şi obstacolele aflate pe traseul razei vizuale (relief, vegetaţie, construcţii, etc.), asemenea
obstacole pot avea o influenţă defavorabilă asupra măsurătorilor unghiulare, creând fenomene de
refracţie.
În figura 4.7 s-au considerat două puncte de triangulaţie P1 şi P2 între care este necesar să se asigure,
prin proiect, vizibilitatea reciprocă.

Figura 4.7. Calculul vizibilităţii între punctele P1 şi P2

Se consideră cunoscute (eventual de pe hartă) cotele acestor puncte notate H1 şi respectiv H2,
precum şi cota Hp a unui punct intermediar P, considerat ca obstacol pe traseu. Cota obstacolului
trebuie calculată prin luarea în consideraţie a înălţimii vegetaţiei, construcţiilor, etc.. În cazul în care în
punctele P1 şi P2 sunt construite semnale geodezice, în H1 şi H2 se includ şi înălţimile acestora. De
asemenea se presupun cunoscute distanţele D1 şi D2.
Cu ζ0 s-a notat unghiul zenital în punctul P1. Datorită refracţiei atmosferice, raza de vizare va avea
o anumită curbură de care se ţine seama la calculul diferenţei de nivel între punctele situate la capetele
ei. Cu R s-a notat raza sferei medii, putându-se considera în calculele referitoare la stabilirea
vizibilităţii între punctele geodezice, R≈6.378 km.

54
 În cadrul nivelmentului trigonometric geodezic este demonstrat că formula aproximativă de calcul
a diferenţei de nivel între punctele P1 şi P2 este:

(4-1)
Coeficientul de refracţie k are, în general, o valoare variabilă: pentru calculul vizibilităţii se
acceptă însă o valoare constantă, k = 0,14.
Dacă în termenul doi din membrul drept al relaţiei se exprimă distanţele D1 şi D2 în km, se obţine
o valoare constantă (1-k)/2R*10-6 ≈ 0,0683 folosită în calculele ulterioare.
Altitudinea calculată Hcp a unui punct P′ situat pe raza vizuală, deasupra punctului P, se poate
obţine prin particularizarea formulei 4.1 pentru D2= 0:

(4-2)
Din formula 4.1 se deduce:

(4-3)
astfel încât expresia 4.2 devine:

(4-4)
Condiţia de vizibilitate între punctele P1 şi P2, cu considerarea obstacolului P, este :

Hcp - Hp ≥ ε (4-5)
unde ε este înălţimea minimă totală dată de instrucţiunile în vigoare.
În cazul nerespectării condiţiei 4.5 trebuie construite semnale geodezice de înălţimi
corespunzătoare. Atunci când condiţiile de vizibilitate nu se pot asigura decât cu semnale geodezice
mai înalte de 35 – 40 m (care sunt instabile şi costisitoare), se va căuta o altă variantă de proiectare.
În cazul în care pe traseul considerat există mai multe obstacole se va studia vizibilitatea pentru
fiecare caz în parte, adoptându-se ca soluţii definitive valorile maxime ale înălţimilor semnalelor
geodezice necesare.

55
 CAPITOLUL 5. SISTEME DE REFERINȚĂ ȘI DE COORDONATE

De-a lungul timpului, în topografie şi geodezie, numeroase sisteme de coordonate și de

referință au fost folosite pentru a defini poziția unui punct de pe suprafața terestră sau din apropierea
acesteia. De obicei în poziționare, se folosesc coordonate carteziene, coordonate elipsoidale sau
coordonate plane exprimate într-un sistem de proiecție, toate aceste seturi de coordonate furnizează
informațiile necesare poziționării în sistemul de coordonate ales.

5.1 Sisteme de poziționare și navigare prin sateliți

Un salt tehnologic în procesul de poziționare s-a produs odată cu apariția sistemelor de

poziționare și navigare bazate pe sateliți. Primii sateliți artificiali ai Pământului au fost lansați de către
Rusia (Sputnic I) și SUA (Explorer I). La baza acestor sisteme se afla dezvoltarea tehnologică a anilor
60, creând propriile programe spațiale.
Datorită rezultatelor obținute cu o precizie ridicată de poziționare, în perioada anilor 70 au fost
elaborate noi sisteme de poziționare, mult mai performante. De aceia, Rusia pune bazele sistemului
GLONASS, iar SUA a sistemului NAVSTAR GPS. La sfârșitul anilor 90, Uniunea Europeană şi
Agenţia Spaţială Europeană doresc realizarea unui sistem de navigație global GALILEO, deja este în
desfășurare, China începe construcția sistemului COMPASS. Pe lângă aceste sisteme cu acoperire
globală, unele state construiesc propriile sisteme de navigație cu acoperire regională.
Un sistem global de poziţionare utilizează caracteristicile transmisiilor radio pentru a determina
poziţia. Spre deosebire de sistemele anterioare de navigat care utilizau transmisii de tipul sol-sol,
localizarea prin intermediul sateliţilor au loc transmisii de date între sateliţi şi obiecte (instrumente) de
pe suprafața terestră, făcând posibilă determinarea poziţiei oriunde pe Pământ cu o precizie ridicată în
raport cu vechile tehnologii.
Principiul de determinare a poziţiei constă în următoarele:
- Sateliţii transmit informaţii necesare sincronizării, informaţii care se referă la poziţia şi starea lor
de funcţionare. Termenul tehnic pentru sateliţii care aparţin sistemului constituie Segment
Spaţial;
- Utilizatorul trebuie să dispună de un receptor radio special, denumit receptor GPS, pentru a
recepţiona datele transmise de sateliţi. Aceste receptoare GPS conţin un calculator specializat
care poate calcula poziţia pe baza semnalelor transmise de sateliţi. Utilizatorii împreună cu
receptoarele lor constituie așa numitul Segment Utilizator;
- Sateliţii sânt monitorizaţi şi controlaţi prin intermediul unor staţii situate pe suprafaţa terestră
care alcătuiesc aşa numitul Segment de Control. Comenzile de întreţinere, parametrii orbitei şi
corecţiile de sincronizare (de timp) sânt preluate periodic de la aceste staţii de control.

56
 Atât sistemul NAVSTAR cât şi sistemul GLONASS furnizează două tipuri de semnale de
poziţionare. Sistemul care furnizează informaţii ce permit o poziţionare foarte precisă este rezervat
utilizatorilor militari din fiecare ţară, în timp ce sistemul pentru precizie scăzută este liber de a fi utilizat
(până la proba contrară) de utilizatorii civili din întreaga lume.
În prezent se utilizează pe larg Sistemul GNSS (Global Navigation Satellite System) este un
sistem de poziţionare tridimensională bazat pe măsurători cu ajutorul semnalelor radio transmise de
sateliţii unor sisteme de poziţionare globală: NAVSTAR-GPS (SUA), GLONASS (Rusia), GALILEO.
În urma prelucrării observaţiilor GNSS rezultă poziţia staţiei în coordonate carteziene (X,Y,Z) sau
elipsoidale (latitudine, longitudine şi cotă elipsoidală).

5.2 Sisteme de coordonate rectangulare și sferice

Poziţia unui punct P în spaţiu poate fi exprimată prin coordonate rectangulare într-un sistem O-
XYZ ( figura 4.8). În acelaşi timp poziţia punctului P poate fi exprimată şi prin coordonate polare
sferice (r, φ, λ).

Figura 4.8. Coordonate rectangulare și coordonate sferice polare

Legătura dintre aceste două sisteme de coordonate este dată de relațiile:

X rcos ϕ cos λ

[][
Y = r cosϕ sin λ
Z r sin ϕ ] , (4-6)
unde: r – distanţa radială de la origine la punctul P,

r= √ X 2 +Y 2 + Z 2 , (4-7)
φ – latitudine; λ – longitudine.
În caz contrar, dacă se cunosc coordonatele X, Y și Z se pot determina coordonatele geodezice
elipsoidale:

57
 Z
ϕ=arctg
√ X 2 +Y 2
Y
λ=arctg
X . (4-
8)

5.3. Sisteme de coordonate geocentrice și topocentrice

Cel mai utilizat sistem de coordonate în geodezie este sistemul de coordonate terestru global
geocentric, definit astfel (figura 4.9):
 originea este situată în centrul de masă al Pământului (geocentru);
 axa Z este orientată de-a lungul direcţiei către Polul Nord;
 axa X este în planul ecuatorului elipsoidal și intersectează meridianul Greenwich al elipsoidului
respectiv;
 axa Y este aleasă astfel încât să se formeze un sistem cartezian cu orientarea spre dreapta.
Aceste definiri sânt influențate de următorii factori:
 Poziţia geocentrului este afectată de variaţiile ce au loc în distribuţia masei Pământului;
 Polul Nord nu este fix, deoarece poziţia acestuia depinde de mişcarea polară a Pământului;
 Direcţia axei de rotaţie a Pământului se schimbă în spaţiu, datorită fenomenelor de precesie şi
nutaţie;
 Activitatea tectonică, mişcările regionale ale scoarţei terestre, efectul post-glacial dar şi atracţia
Soarelui, a Lunii sau a altor planete, afectează în timp poziţia punctelor de pe suprafaţa terestră.

Figura 4.9. Coordonate rectangulare geocentrice și topocentrice

Coordonatele topocentrice pot fi definite ca fiind un set de coordonate rectangulare cu originea
considerată în punctul P. Deci, sistemul de coordonate local topocentric (P – NEU) se poate defini
astfel (figura 4.9):
 originea sistemului este localizată în punctul de stație P;

58
  axa U este de-a lungul normalei la elipsoid prin punctul P;
 axa N, orientată către nord;
 axa E orientată către est.
Poziția unui punct în sistemul de coordonate topocentric (N,E,U) este definit prin azimutul A,
distanța zenitală Z , distanța înclinată s a acestuia până la punctul de stație, precum și distanța redusă d
pe planul NE. Relațiile de determinare fiind:

N d cos A cos A sin Z

[ ][ ] [
E = d sin A =s⋅ sin A sin Z
U s cosZ cos Z ] (4-9)
Pentru determinarea inversă (N,E,U)→(A,Z,s) se utilizează următoarele relații:
E
A=arctg
N
U
Z =arctg
d
s= √ N + E2 +U 2
2

d= √ N 2 + E2 (4-10)
Iar între coordonatele rectangulare geocentrice X, Y, Z și cele geodezice elipsoidale φ, λ, h
există următoarele relații:

X ( N +h )cos ϕ cos λ

[][
Y = ( N +h )r cos ϕ sin λ
Z [ N (1−e 2)+ h ] sin ϕ ] , (4-11)
unde: N - raza de curbură a primului vertical, e – prima excentricitate a elipsoidului.
Pentru aplicațiile GPS este mai util transformarea inversă, deoarece se dau coordonatele
rectangulare și trebuie de determinat pe cele elipsoidale. Dacă punctul este situat pe suprafața
elipsoidului (h=0) atunci relațiile de calcul sînt:
Z
[
ϕ=arctg ( 1−e )
2

√ X 2 +Y 2 ]
Y
λ=arctg .
X . (4-12)
În caz când punctul nu se află pe suprafața elipsoidului (h#0), problema se rezolvă iterativ:

Z
ϕn =arctg
[
Y
p(1−e 2
N n−1
N n−1 +hn−1
) ]
λ=arctg
X , (4-13)

59
unde: n = 1,2,3..., numărul de iterații; p=√ X 2 +Y 2 ; h - înălțimea elipsoidală calculată la fel

p N n=
a
hn = −N n
iterativ cos ϕn ; N – raza de curbură a primului vertical √1−e sin2 ϕn .
2

În unele cazuri pentru calculul aproximativ cu precizie suficientă pentru punctele situate pe
suprafaţa terestră sânt utilizate următoarele relații:

a⋅e 2

ϕn =arctg

Y
[ Z+
√1−e
2
p−a⋅e cos θ
2
sin3 θ
3 ]
λ=arctg
X
p
h= −N
cosϕ , (4-14)
unde:
Z
θ=arctg( )
p √1−e2 . (4-15)

5.4. Sisteme de altitudini

Sistemul de altitudini este definit prin altitudinea punctelor referite la suprafața geoidului, fiind
deduse în raport cu un reper, zero fundamental, situat la nivelul mării. Deci altitudinile, respectiv
poziția în înălțime Z a punctelor, se dau față de geoid, ca suprafață de referință (de nivel zero)
specifică, diferită de elipsoid. Altitudinile punctelor față de anumită suprafață de referință se pot
exprima în sistemul cotelor normale, dinamice sau ortometrice, în funcție de valoarea gravitației luată
în considerare.
În cele mai multe cazuri, suprafaţa mărilor sau oceanelor s-a considerat ca suprafaţă de
referinţă, iar altitudinea corespunzătoare a fost denumită altitudine ortometrică H. Aceasta se defineşte
ca fiind lungimea de la geoid până la punctul P, de-a lungul verticalei la geoid în punctul considerat
(direcţia firului cu plumb).
Dacă drept suprafaţă de referinţă este ales elipsoidul, atunci altitudinea se numeşte elipsoidală
h, aceasta reprezentând una din cele trei componente a setului de coordonate geodezice, ceea ce diferă
de altitudinea ortometrică H. În condiţiile în care se neglijează diferenţele între normala la elipsoid şi
verticala la geoid, relaţia dintre aceste două mărimi poate fi scrisă sub formă simplificată (figura 4.10):
h=H + N , (4-16)
unde N reprezintă ondulația geoidului.

60
 Din cauza dificultăţilor reale pe care le prezintă utilizarea altitudinilor ortometrice (de exemplu
cunoaşterea gravitaţiei medii în lungul liniei de forţă), Molodenski (1960) a propus ca în locul
gravitaţiei sa se utilizeze cîmpul gravitaţiei normale de-a lungul normalei la elipsoid. Pe baza acestei
ipoteze este introdusă noţiunea de altitudine normală (figura 4.10) pentru care suprafaţa de referinţă
este cvasigeoidul.

Figura 4.10. Sistemul de altitudini normale și ortometrice (Ghiţău, D. 1983)

Pe suprafeţe acvatice întinse cvasigeoidul coincide cu geoidul, sub continente existând

diferenţe datorate structurii interne a Pământului.
Deoarece cvasigeoidul nu poate fi definit fizic, aşa cum este definit geoidul, el este totuşi
utilizat de multe ţări ca suprafaţă de referinţă pentru altitudini. Sistemul de altitudini care utilizează
această suprafaţă de referinţă este sistemul de altitudini normale, sistem utilizat oficial în ţara noastră.

5.5. Sisteme geodezice de referință

Un sistem de referință stabilește legătura dintre sistemul de coordonate și Pământ, astfel încât
fiecare punct sau obiect, situate pe suprafața terestră, în aer sau pe ape, este poziționat în mod unic prin
coordonatele sale.
Corectitudinea de reprezentare și analiză a datelor geografice depinde foarte mult de definirea
exactă a sistemului de coordonate în care se lucrează, cum ar fi tipul de elipsoid, datum, sistemul de
proiecție și unitatea de măsură a coordonatelor.
Datumul geodezic, definește un set de parametri, ce sânt utilizați ca o referinţă sau o bază de
calcul a altor parametri. El defineşte poziţia originii, orientarea axelor sistemului de coordonate şi
scara (Nistor, Gh. 2006).
Există două tipuri de datum geodezic:
 datumul geodezic local/regional, cînd elipsoidul se alege tangent la geoid, în vederea
aproximării unei regiuni în jurul unui punct fundamental;

61
  datumul geodezic global/geocentric, unde centrul geometric al elipsoidului este fixat în centrul
de gravitație al Pămîntului.
Datumul geodezic local/regional, s-a creat pentru a reprezenta cât mai corect suprafața terestră
pe un teritoriu limitat, de mărimea unei provincii sau a unei țări. Republica Moldova a folosit un datum
geodezic local/regional în perioada aflării sale în componența Uniunii Sovietice, definit de elipsoidul
Krasovski 1942, care este un datum local, orientat în punctul fundamental Observatorul Astronomic
Central al Academiei Ruse de Ştiinţe de la Pulkovo, lîngă Sankt Petersburg: 59° 46' 18.55" N, 30°19'
42.09" E.
Spre deosebire de datumul geodezic local, datumul global/geocentric, este caracterizat de un
elipsoid de referinţă, ales astfel încât, să aproximeze cât mai bine întreaga suprafață a geoidului.
Datumul geocentric este modelul geodezic al Pământului, sub numele de WGS 84, utilizat în
poziționarea GPS. Originea sistemului de axe este considerată în centrul de masă al Pământului, axa Z
este orientată pe direcția polului nord, axa X paralelă cu meridianul zero (Greenwich), iar elipsoidul de
referință definit atât prin parametri geometrici, cât și fizici (viteza unghiulară a Pământului și doi
coeficienți gravitaționali). Deci, poziția pe elipsoidul WGS 84 poate fi exprimată prin coordonate
rectangulare X, Y, Z sau prin latitudine, longitudine și altitudine elipsoidală.
Deoarece centrul de masă al Pământului este unul din focarele eliptice a tuturor sateliților,
atunci sistemul WGS 84 este foarte bine de utilizat în poziționare. Cu alte cuvinte observând un satelit
putem spune, aproximativ, unde este centrul Pământului. Sistemul geodezic geocentric/global WGS 84
a fost aprobat și de țara noastră prin Hotărârea Guvernului Republicii Moldova Nr.48 din 29 ianuarie
2001 cu următorii parametri:
 elipsoidul: WGS 84;

 semiaxa mare a elipsoidului: а = 6 378 137,0 m;

 turtirea elipsoidului: f = 1:298,257 223 563;

 constanta gravitaţională geocentrică: GM = 3 986 004,418108 m3 s-2;

 coeficientul armonic zonal normalizat de gradul doi al geopotenţialului:

С2,0 = -0,484 166 774 985  10-3;

 viteza unghiulară de rotaţie a Pământului:  = 7 292 115  10-11 rad s-1.

În scopul activităților geodezice, Europa a avut un rol important în cooperare internaţională, din
acest motiv subcomisia EUREF (Reţeaua Europeană de Referinţă), a determinat Sistemul de Referinţă
Terestru European (ETRS 89) la momentul 1989.0, sistem ce a fost pus în aplicare printr-un set de
puncte, având coordonatele acceptate și cunoscute în acel moment, drept referință. Comisia europeană

62
a adoptat la Florența în 1990 noul sistem de referință ETRS 89 pe care l-a recomandat spre a fi utilizat
de către toate statele europene.
Acest sistem de referinţă şi coordonate este descris în prezent de către EUREF conform
standardului ISO 19111 (Spatial Referencing by Coordinates – Referenţierea Spaţială prin
Coordonate). ETRS 89 este alcătuit din datumul geodezic ETRS 89, bazat pe elipsoidul GRS 80
(Geodetic Reference System 1980 – Sistem de Referinţă Geodezic 1980) şi sistemul de coordonate
geodezice elipsoidale.
Sistemul geodezic de referință european ETRS 89 a fost aprobat și de țara noastră ca suport de
bază pentru sistemul de referinţă naţional MOLDREF99, prin Hotărârea Guvernului Republicii
Moldova Nr.48 din 29 ianuarie 2001 cu următorii parametri:
 elipsoidul: GRS 80;
 semiaxa mare a elipsoidului: а = 6 378 137.0 m;
 turtirea elipsoidului: f = 1:298.257 222 101;
 constanta gravitaţională geocentrică: GM = 3 986 005  108 m3s-2;
 coeficientul armonic zonal de gradul doi al geopotenţialului:
J2 = 108 263  10-8;
 viteza unghiulară de rotaţie a Pământului:  = 7 292 115  10-11 rad s-1.
Necesitatea furnizării către utilizatori a unor servicii informatice spaţiale integrate, duce la o
contribuire esenţială în conformitate cu specificările programului de Infrastructură a datelor spaţiale în
Europa INSPIRE (Infrastrure for Spatial Information in Europe). De aceea, una din preocupările ţărilor
membre ale Uniunii Europene (UE) este de a crea și adopta un Sistem de Referință și Coordonate
(SRC) unitar şi realizarea de produse cartografice pan‐europene. Deoarece sistemul ETRS 89 nu este
identic cu WGS 84, se poate de adus ușor, cu precizie la WGS 84 pentru că mișcarea plăcilor tectonice
este foarte liniștită. Coordonatele oricărui punct din ETRS 89 pot fi transformate fără dificultate în
coordonate WGS 84 printr-o simplă transformare.
Sistemele de referință pentru altitudini pentru întreg teritoriul țării, au fost la noi diferite în
timp, Marea Neagră în perioada dintre primul şi al doilea război mondial (aflându-ne în componenţa
României), Marea Baltică 1 și 2 după cel de-al doilea război mondial, în comun cu toate țările foste
comuniste și Marea Baltică 1977 cu reper de nivel zero Kronstadt până în prezent.

63