Universitatea Ștefan cel Mare din Suceava

Facultatea de Istorie și Geografie

Specializare: Managementul Relațiilor Internaționale și cooperarii Transfrontaliere

Recenzie

Coordonator : Conf. univ. dr. Dumitru BOGHIAN

Student: Brînză Dorina

2019
Titlul: Drept umanitar
Aurotul: Nicolae Luplescu
Editura: C.H.Beck, București, 2009
Numărul de pagini: 278
Numărul de capitole:10
Nicolae Lupulescu este procuror militar la Secția militară din cadrul Pachetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, lector universitar la Universtitatea Națională de
Apărare „Carol I” din București, fost judecător la Tribunalui Militar Teritorial București,
consilier juridic la Compania Română de Aviație ROMAVIA S.A., procuror militar la
Parchetul Militar Teritorial și la Curtea Militară de Apel București. A absolvit Facultatea de
Drept a universității București(1989), studii postuniversitare de perfecționare, specializarea
Drept penal, la aceeași instituție de învățământ superior(1995), Doctorat la Facultatea de
Drept din cadrul Universității București(2000-2004), Colegiul Național de Apărare din
București(2006) și Colegiul de studii internaționale de securitate „George C.Marshall” din
Germania(2007). Este autor a zeci de articole în domeniile dreptului penal și procesual penal,
criminalistică și criminologie, publicate în reviste de specialitate: „Dreptul”, „Revista de drept
penal”, „Revista de Criminalistică”, autor al monografiei „Extrădarea”(2004), „Investigarea
accidentelor aviatice”(2005).
Subiectul cărții este ramura Dreptului Internațional- Dreptul umanitar, o tema destul de
importantă în cadrul disciplinei, deoarece se referă la principalul beneficiar al drepturilor,
adică omul și totdata și cel mai expus la urmări negative ale conflictelor. Scopul autorului și al
cărții a fost acela de a ne deschide o cale spre meditație în ceea ce privește pericolul în care
suntem puși în cazul unor conflicte militare, dar și de normele juridice care ne protejează în
acest caz, în dependență de funcția și rolul nostru în societate.
În capitolul I „Noțiunea de drept umanitar” autorul ne definește noțiunea de „drept
umanitar” ca fiind un ansamblu de norme juridice referitoare la conflictele armate și care
reglementează desfășurarea ostilităților militare cu scopul de a-i micșora urmările distructive
și de a asigura protecția drepturilor omului în caz de conflict armat, ne informează asupra
obiectului de studiu al dreptului umanitar,care sunt normele aplicabile războiului, înaintea, în
timpul și după încetarea lui. În acelși consens ne face o caracteristică a dreptului umanitar ca
parte a Dreptului Internațional Public, menționând asemănările dintre acestea: se naște din
acordul dintre state, este consensual, realizează un nivel de protecție juridică pentru diverse
categorii de victime ale războiului.
În capitolul II „Evoluția și izvoarele dreptului umanitar”, autorul ne descrie evoluția
dreptului umanitar de la apariția din 24 octombrie 1648, momentul încheierii tratatelor
wesphalice, Conferința de pace de la Paris(1856), Conferința de la Bruxelles(1874),
Convenția de la Haga(1899 și 1907), până la Convenția de la Geneva(1864, 1949). Autorul
ne enumeră și principalele izvoare ale dreptului umanitar: tratetele, cutumele, principiile
generale de drept și echitatea, actele adoptate în cadrul oraganizațiilor internaționale,
notificarea, declarația, protestul, recunoașterea, promisiunea.
În capitolul III „Principiile dreptului umanitar”, autorul ne enumeră cele 4 principii
fundamentale ale dreptului Umanitar și derivatele acestora: principiul dreptului
uman,principiul dreptului conflictelor armate,principiul dreptului de la Geneva,principiul
dreptului de la Haga. Ne sunt nominalizate situațiile si categoriile de indivizi care cad sub
incidența regulilor de bază ale Dreptului Umanitar, dreptul de intervenție umanitară și
atitudinea negativă a Dreptului Umanitar fată de terorism.
În capitolul IV „Starea de beligeranță”, autorul ne descrie situația dintre părți de la
declarația de război, până la semnarea tratatului de pace și efectele juridice pe care o are
starea re război în dependență de statutul statului: beligerant, nebeligerant, neutru. Efectele
juridice menționate presupune raporturile dintre state (ruperea sau suspendarea relațiilor
diplomatice și consulare, situația tratatelor în vigoare), relațiile dintre statul parte a
conflictului și proprietatea statului advers, care include si reguli de protecție a cetățenilor
adversarului, dar și reguli de raport între cetățenii statelor beligerante. Un rol aparte îl au
statutul combatanților legali și inegali (pionii, mercenarii) și necombatanților, deoarece
deosebirea dintre ei presupune și tratare diferită.tot ăn acest capitol, autorul ne informează
asupra spațiilor geografice (terestru, aerian, acvatic, marea liberă), unde se desfășoară teatrul
de război, deoarece in cazul unor spații geografice determinate (fluviile, canalele, strâmtorile,
zonele arctice) au regimuri juridice speciale în timp de conflict. Spre finalul capitolului,
autorul a menționat și prevederile Constituției României în privința declanșării stării de război
în România.
Capitolul V „Ius in bello” se referă la dreptul războiului propriu-zis, dreptul persoanei
să utilizeze în mod legal armamentul în dotare, concomitent cu respectarea anumitor metode
de luptă. Aici autorul ne numește armele și munițiile de război interzise: clasice (proiectilul cu
greutate mai mică de 400g, gloanțele care se lățesc sau turtesc în corpul omenesc, armele care
rănesc prin schije, minele, capcanele, armele incendiare, armele cu laser); neconvenționale
(armele nucleare, chimice, biologice sau bacteriologice); nesupuse vreunei reglementări
internașionale (armele de mic calibru, de fragmentație, radiologice, cu infrasunete, cu fulgere
luminoase, electronice). Urmează apoi metodele de război interzise , stabilite de Convenția de
la Haga (1899,1907,1954), Genova (1948) și protocoalele lor adiționale, dar și reguli ale
războiului pe mare (8 Convenții de la Haga) și aerian (Haga 1923). Un rol aparte îl au regulile
de protecție a mediului stabilite de Convenția de la Geneva (1977).
În capitolul VI „Ocupația militară și neutralitatea” se vorbește despre invadarea
militară, caracteristicile ocupației, regulile generale ale ocupației militare, drepturile și
îndatoririle pe care le are ocupantul asupra teritoriului ocupat, la care se adaugă și reguli de
bază privind protecția populației teritoriului ocupat. În ceea ce privește drepturile și obligațiile
de neutralitate(terestră, maritimă, aeriană) în timp de război, acestea rezultă dintr-un
compromis stabilit între interesele neutrilor și beligeranților. Autorul ține să ne reamintească
și despre modurile de a pune capăt unui conflict armat: armistițiul, declarații unilaterale,
debellatio, tratatul de pace și condițiile în care acestea se încheie.
În capitolul VII „Protecția umanitară în conflictele armate” autorul ne vorbește despre
prima categorie de persoane protejate (răniții, bolnavii, naufragiații) prin Convenția din 1864
și despre protecția, tratamentul și îngrijirea acestora. Dreptul Umanitar nu neglijează nici
problemele ridicate de dispăruți și decedați din cauza războiului, iar în ceea ce privește
prizonierii de război, adică cei căzuți în mâinile puterii adverse, ne sunt prezentate drepturile
și îndatoririle prizonierilor, condițiile captivității, eliberarea lor, pedepsele penale în cazul în
care aceștea au comis infracțiuni. Un rol aparte îl are protecția persoanelor civile și
categoriilor de persoane civile față de efectele războiului și împotriva abuzurilor, puterii de
ocupație. În cadrul protecției civile, copii, femeile (protejate contra oricărei atingeri a onoarei
de femeie), reîntregirea familiilor (separate din cauza sau în timpul războiului), refugiații,
apatrizii, ziariștii, personalul organismelor umanitare (personalul sanitar, religios)- se bucură
de o protecție specială în dependență de statutul lor. Protecția Civilă protejează populația
civilă și bunurile materiale împotriva efectelor catastrofale naturale și tehnologice la care sunt
supuse acestea. În cazul conflictelor interne, protecția umanitară a prevăzut norme și reguli
specifice pentru a minimaliza pierderile materiale și umane.
În capitolul VIII „Protecția bunurilor”,autorul ne accentuează ideea că necesitatea
protecției bunurilor constă în faptul că obiectivele atacurilor militare sunt bunuri materiale
utilizate în timp de conflict armat și care pot face obiectul distrugerilor, jafului, confiscării și
capturării. Obiectivele militare care intră în acest sens sunt: forțele armate, instaliațiile,
construcțiile cu caracter militar, depozitele de arme, rampele de lansare a rachetelor, căile și
mijloacele de comunicații, stațiile de radio și televiziune. În cazul bunurilor sanitare, unitățile
sanitare (răniții, bolnavii, naufragiații, spitalele militare, așezămintele militare organizate în
scopuri sanitare, centre de transfuzie, centre de aprovizionare, depozitele de material sanitar)
și transportul sanitar (vehicule sanitare, navele, ambarcațiile sanitare, aeronavele, mijloacele
aeriene de transport sanitar) au evoluat în legătură stânsă cu protecția răniților, bolnavilor,
naufragiaților. Bunurile culturale protejate au fost specificate de Convenția de la Haga din
1954, cu completări în Protocoalele de la Geneva din 1977 : bunuri mobile și imobile
(monumentele de arhitectură, manuscrisele, cărțile, colecțiile, arhivele); edificiile (muzee,
biblioteci, depozite de arhive); centre monumentale. Protecția drepturilor omului în caz de
conflict se realizează prin crearea unor zone speciale: zonele și localitățile sanitare, localitățile
neapărate, zonele demilitarizate, zonele de securitate, zonele neutralizate. Persoanele civile se
disting prin uniformă, iar obiectele militare poartă semne de identitate (drapele, simboluri,
insigne).
Capitolul IX „Aplicarea dreptului umanitar”, se referă la modul în care se aplică și se
respectă Dreptul Umanitar. Convențiile de drept umanitar trebuie aplicate de statele
contractate, iar valoarea acestora trebuie să asigure universalitatea respectării lor. Principiile
generale care presupune implimentarea normelor Dreptului Umanitar: egalitatea juridică a
beligeranților față de Dreptul Umanitar, respingerea clauzei, caracterul unilateral și
nereciproc al angajamentului asumat de state de a respecta și a face respectat Dreptul
Umanitar și clauza Martens, care impune respectarea legilor și obiceiurilor războiului în
situații neprevăzute de instrumentele juridice. Respectarea normelor de Drept Umanitar poate
fi controlată de puterile protectoare (state neutre sau nebeligerante, care vor urmări și vor
controla părțile în cursul desfășurării războiului); anchetele bilaterale (care sunt instrumente
ce vizează respectarea înțelegerilor dintre state și are ca obiect orice violare pretinsă a
Convenției urmată să fie utilizată în cazul unor pretinse violări al Protocolului); Comisia
Internațională de Stabilire a Faptelor (cea mai eficientă metodă de respectare a Dreptului
Umanitar și se referă la anchetarea oricărui fapt pretins a fi o încălcare a Convențiilor și
Protocolului și la facilitarea restabilirii unei atitudini de respectare a Convențiilor și
Protocolului).
În capitolul X „Infracțiunile internaționale și reprimarea lor”, autorul ne definește
infracțiunile internaționale ca fiind faptele penale prevăzute de normele dreptului
internațional, constând în acțiuni grave, săvârșite cu intenție de către state, unități statale,
organe ale statului, persoane particulare. Infracțiunile internaționale prevăzute de Dreptul
Umanitar sunt: crimele contra păcii (războiul de agresiune, complotul, amenințatea, pregătirea
pentru folosirea forței armate, bandele înarmate, activitățile teroriste, violarea tratatelor și a
legilor, propaganda de război); crimele de război în conflictele armate internaționale
(asasinarea, executarea, deportarea, jefuirea, omuciderea, tortura, constrângerea, mutilarea,
experiențele medicale, atacurile, folosirea de arme toxice, distrugerea nejustificată,
sechestrarea); crimele de război în conflictele armate fără fără caracter internațional (luare de
ostatici, condamnarea fără judecată, pedepsele colective, actele de terorism, atentatele,
sclavia, jaful, amenințarea); crimele contra umanității (asasinatul, exterminarea, supunerea la
sclavie, expulzarea, înteminițarea, tortura, persecuțiile, deportarea, privare de libertate,
violul); genocidul; crime cu caracter sexual (violul, sclavajul sexual, prostituția, graviditatea
forțată, sterilizarea forțată). „Convenția asupra imprescriptibilității , crimelor de război și a
crimelor împotriva umanității” semnată de Adunarea Generală a O.N.U. din 26 neiembrie
1968 a rezolvat problema imprescriptibilității și a stabilit următoarele crime ca fiind
imprescriptibile: crimele de război, crimele contra umanității, genocidul. În cazul violării
Dreptului Umanitar, statele au răspunderea persoanelor fizice, răspundere morală, politică,
materială. Dezastrele umanitare ce au însoțit conflagrațiile mondiale au determinat statele
învingătoare să i-a măsuri pentru tragerea la răspundere a celor vinovați și s-au înființat
instanțele internaționale penale: tribunalele militare internaționale de la Nurnberg, Tokyo,
Rasttat, Haga, Arusha, cu scopul de a institui o jurisdicție internațională penală. Curtea Penală
Internațională este principalul organ cu imperativul fundamental ale societății internaționale
de a instaura un drept al responsabilității penale internaționale permanent, fondat pe
principiile dreptului internațional penal. În competența ei intră: crimele de război, de genocid,
împotriva umanității, de agresiune. În cazul reprimării naționale, fiecare stat și-a creat propria
legislație cu privire la infracțiunile internaționale. Există diferențe între: lgislațiile penale,
cuantumul sancțiunilor aplicate, instanțele de judecată.
Această carte se adresează nouă, studenților, unde găsim informații utile cu privire la
drepturile noastre în condiții și împrejurili diferite. Am parcurs această carte cu un interes
deosebit din motivul ca oferă o amplă analiză și delimitare a Dreptului Umanitar în cadrul
relațiilor internaționale și al Dreptului Internațional. Mi-a placut dezvoltarea subiectelor,
limbajul corespunzător, datele exacte și explicațiile celor mai semnificative noțiuni și
concepte, exemplele oferite prin date din Convenșiile internaționale, apelul la prevederile
Constituției României pentru a ne facilita modul de înțelegere a subiectului și aplicare
aacestuia.
Concluzii: conflictele au fost o lungă perioadă de timp modalitatea cea mai frecventă de
soluționare a problemelor între națiuni și rezultatul lor era de cele mai multe ori oribil pentru
popoare, pentru cei care luptau, dar si pentru cei care nu aveau puterea de a se apăra. Deaceea
omenirea a încercat să îmbunătățească aceste aspecte ale urmărilor luptelor, să găsească
mijloace de apărare a unor categorii de persoane ce sunt vulnerabile în fața celor înarmați.
Dreptul umanitar realizaează un însemnat nivel de protecție juridică pentru diverse categorii
de victime ale războiului (militari,răniți,bolnavi,naufragiați,prizonieri,dar și populației civile),
indiferent din ce tabără fac parte. El reglementează statutul juridic al persoanelor protejate de
efectele activităților militare, care sunt, de obicei, cetățenii statului inamic. Dreptul umanitar
protejezează ființa umană indiferent de apartenența națională, socială,etnică, religioasă,
politică sau regională a persoanelor. Nouă nu ne rămâne decât să sperăm că ziua de mâine ne
va aduce mai multe realizări în acest sens, o mai largă sferă de aplicație a drepturilor și că
conflictele vor disparea de pe arena internațională pentru a lăsa să dominea pacea eternă.