13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Data: 13 iunie 2010

Text: Apocalipsa 13 – 14
Titlu: „666” – Numărul fiarei sau numărul numelui ei
Vorbitor: Beniamin Fărăgău

I. Introducere
Nu ştiu dacă este unul dintre noi măcar, care citind Apocalipsa să nu aibă curiozitatea să afle ce este
cu – “666”. Să fiu cinstit cu dumneavoastră, ce va fi cu el nu ştiu, dar nici nu am de gând să stau să
scormonesc ce se întâmplă în jurul meu şi să dau vina pe unul sau altul din lucrurile pe care le văd, ci
mai degrabă mă întorc în Scriptură şi mă las învăţat de ea. Şi Ioan îmi spune că toată cartea
Apocalipsa este o proorocie.

Proorocul este un om al vremii lui; el vorbeşte pentru cei vii din jurul lui, nu vorbeşte pentru o
posteritate nedefinită. Iar dacă mă gândesc atent, cei prezenţi în jurul lui Ioan, chiar dacă erau
despărţiţi de situaţia în care el se afla – el era pe insula Patmos – au primit scrisoarea de sub pana lui,
scrisă de mâna lui, au fost cele şapte biserici ale Apocalipsei. Şi toată cartea Apocalipsa într-un fel
este scrisă pentru ele.

Deci, dacă cele şapte biserici – Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodicea – nu au
înţeles ce-i cu numărul “666”, vreau să vă spun că nu este mare nădejde să înţelegem nici noi. Dar
Scriptura fiind scrisă ca să fie pricepută, cred că oamenii de atunci au înţeles mai multe decât
înţelegem noi astăzi, buimaci de toate teoriile din jurul nostru. Ce ar fi de pildă dacă aş înlocui cele
şapte biserici cu noi? Şi aş zice: pentru că Dumnezeu este relevant şi normativ pentru toată istoria,
cred că ceea ce ni se spune în profeţiile Lui, trebuie să aibă o valabilitate şi pentru noi. Deci şi noi
astăzi trebuie să luăm aminte cum au luat ei aminte atunci la acest “666”.

Ca profeţia să fie valabilă şi pentru ei acum două mii de ani, şi pentru noi după două mii de ani, nu
cred că putem discuta despre forme, ci trebuie să discutăm despre acel principiu universal valabil,
acel adevăr comunicat de Scriptură, care a călătorit de-a lungul întregii istorii. De-a lungul istoriei
acelaşi adevăr a îmbrăcat diverse forme, nu întotdeauna aceleaşi. Un singur lucru a rămas constant:
semnificaţia acestui “666” nu s-a schimbat de-a lungul întregii istorii.

Şi de aceea în dimineaţa aceasta nu am să vorbesc despre forme, vă las pe dumneavoastră să

speculaţi, în literatura de astăzi găsiţi tot felul de speculaţii, ci aş încerca să identificăm împreună
funcţia, respectiv adevărul, principiul acela universal valabil, ca atunci când veţi vedea principiul
acela îngemănându-se cu o formă, oricare ar fi ea, să ştiţi de ce să vă feriţi, sau de ce să ne ferim.

II. Legătura dintre „666” şi facerea unui nume

Înainte de Apocalipsa am studiat cartea Genesa, şi am văzut că din Genesa pleacă istoria facerii unui
nume. Şi întreaga istorie este o zbatere legată de conceptul acesta al numelui; şi încă pe primele
pagini am văzut că ţi-l poţi face singur, sau Îl poţi lăsa pe Dumnezeu să ţi-l facă. De pildă, Nimrod
împreună cu ai lui sub Turnul Babel au zis: Haidem! să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să
atingă cerul, şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului.

În timp ce Dumnezeu i-a lăsat la jumătate de drum, le-a încurcat limbile, Dumnezeu îl cheamă pe
Avram şi-i spune: Ieşi din ţara ta, din rudenia ta, şi din casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o
voi arăta. Voi face din tine un neam mare, şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o
binecuvântare. Dacă ne gândim – ce contează ce nume porţi – în primul rând, când îţi faci tu un
nume, vei fi un blestem pentru tine însuţi şi pentru alţii, pentru că vei deveni o gaură neagră care

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
1
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

aşteaptă ca toată lumea să se închine înaintea lui. Când Îl laşi pe Dumnezeu să-ţi facă un nume, vei
deveni un soare, o stea, care vei binecuvânta pe alţii, pentru că eşti tu însuţi binecuvântat de
Dumnezeu.

Ţineţi minte ce spuneam legat de numele după care toţi tânjim într-un fel, şi dăm din coate să
ajungem să ne facem un nume în lumea aceasta, este o nevoie reală în noi – nevoia de semnificaţie,
care ţine de chipul lui Dumnezeu în noi, şi de aceea ne dorim un nume. El ne dă identitate, valoare,
dar ceea ce puţini dintre noi ţin în minte, este faptul că ne hotărăşte şi destinul. Cu alte cuvinte, nu
este totuna ce nume porţi.

Călătorind prin istorie, ajungem în Apocalipsa, şi în Apocalipsa lucrurile se aleg pentru că este
vremea sfârşitului. Vei vedea oameni purtând numele fiarei, şi vei vedea oameni purtând Numele lui
Dumnezeu. Să nu cumva să credeţi că lucrul acesta va fi adevărat doar peste cinci ani, zece ani, sau
douăzeci de ani; lucrul acesta a fost adevărat din grădina Eden de-a lungul întregii istorii, doar
formele au fost diferite. Principiul acela universal valabil a fost mereu acolo.

Şi acum aş vrea să citesc din cap.13 începând cu v.15, dar mai întâi să vă reamintesc contextul: în
cap. 12 balaurul a fost aruncat pe pământ împreună cu îngerii lui, şi el s-a năpustit împotriva femeii.
Dumnezeu a luat-o din calea lui, iar el s-a năpustit împotriva rămăşiţei seminţei femeii, a celor care
păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos. Şi Ioan stă şi vede ridicându-se din
mare fiara întâia. Balaurul îi dă scaunul lui de domnie şi puterea lui nespus de mare. Fiara întâia este
puterea politică; puterea politică a oricăror vremuri din orice epocă istorică. Atunci, în vremea lui
Ioan, era Imperiul Roman; scaunul de domnie al Satanei era la Pergam, acolo unde era şi procuratorul
roman.

Pe urmă se ridică de pe pământ fiara a doua. Fiara a doua lucra cu puterea fiarei întâi. Avea două
coarne ca de miel, dar avea glasul ca de balaur. Identitatea fiarei a doua o vezi în glasul ei, nu în
corniţele ei care te-ar putea înşela. Şi v.15 spune: I s-a dat putere să dea suflare icoanei fiarei, ca
icoana fiarei să vorbească şi să facă să fie omorâţi toţi cei ce nu se vor închina icoanei fiarei. Şi a
făcut ca toţi: mari şi mici, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un semn pe mână sau pe
frunte, şi nimeni să nu poată cumpăra sau vinde fără să aibă semnul acesta, adică numele fiarei sau
numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere, să socotească numărul fiarei. Căci
este un număr de om. Şi numărul ei este: şase sute şasezeci şi sase.

Versetul imediat următor, 14:1: M-am uitat şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului, şi împreună
cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele
Tatălui Său. Apoi apar trei îngeri cu trei mesaje; primul vesteşte o Evanghelie, al doilea anunţă
căderea Babilonului, şi al treilea vine şi vorbeşte despre pericolul de a primi numărul fiarei pe frunte
şi pe mână.

Apoi a urmat un alt înger, al treilea, şi a zis cu glas tare: „Dacă se închină cineva fiarei şi icoanei
ei, şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână, va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat
neamestecat în paharul mâniei Lui; şi va fi chinuit în foc şi pucioasă înaintea sfinţilor îngeri şi
înaintea Mielului. Şi fumul chinului lor se suie în sus în vecii vecilor. Nici ziua, nici noaptea, nu au
odihnă cei ce se închină fiarei şi icoanei ei, şi oricine primeşte semnul numelui ei! Aici este răbdarea
sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus.

Aş începe printr-o explicaţie, şi v-aş duce în Romani la un verset pe care-l cunoaşteţi. Pavel după ce
expune toată doctrina mântuirii în toată frumuseţea ei, şi termină cu doxologia de la sfârşitul
capitolului 11, ne îndeamnă apoi să ne aducem trupurile ca o jertfă vie, sfântă, plăcută, pe altarul
zidirii trupului lui Hristos. Şi în v.2 ne spune: Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă
prefaceţi prin înnoirea minţii voastre, ca să deosebiţi bine voia lui Dumnezeu, cea bună, plăcută şi
desăvârşită.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
2
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Dacă mă uit, am doi termeni puşi în contrast prin acea conjuncţie adversativă – nu aşa, ci aşa. Când ai
astfel de realităţi în Biblie, una se defineşte în oglindă cu cealaltă. Dacă nu înţelegi ceva dintr-un
termen, citeşte-l atent pe al doilea. Ce nu înţeleg din această comparaţie sau contrast pe care-l face
Pavel, nu înţeleg ce este aceea – chipul veacului acestuia? Nu are rost să-mi scormonesc mintea şi să
încerc eu să înşir lucruri acolo, pot să citesc partea a doua din contrastul nostru.

Cine sunt cei care se potrivesc chipului veacului acestuia? Cei cărora nu le pasă de voia lui
Dumnezeu, sunt complet dezinteresaţi de ea. Nu-i interesează ce spune Dumnezeu, nu ascultă, şi nu
trăiesc ce spune El, indiferent despre ce ar fi vorba: despre îmbrăcăminte, despre mâncare, despre
gânduri, despre fapte, despre orice în lumea aceasta. Când te rupi din mijlocul veacului acestuia,
dintr-o dată voia lui Dumnezeu devine determinantă în viaţa ta. Doar dacă L-ai proclamat pe Hristos
ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. Dar a-L crede
Domn înseamnă a trăi în ascultare de El.

Cu alte cuvinte, dacă nu am înţeles ce este chipul veacului acestuia, al doilea termen mi-l explică.
Exact la fel este şi în Apocalipsa. În Apocalipsa am două realităţi puse în contrast care duc la două
destine complet opuse unul celuilalt: a primi numele fiarei sau a primi Numele lui Dumnezeu. Dacă
nu înţeleg ce înseamnă a primi numele fiarei, trebuie să mă uit la ce înseamnă a primi Numele lui
Dumnezeu. A primi numele fiarei nu poate fi decât opusul acestui lucru; mi se pare simplu şi clar. Şi
nu trebuie să inventez eu răspunsul la întrebare mea. Duhul lui Dumnezeu i-a dat destulă înţelepciune
lui Ioan ca să o facă.

Deci, dacă aş compara Romani 12:2 cu toată problema noastră din Apocalipsa, primeşte semnul fiarei
acela care se închină fiarei şi icoanei ei. Primeşte Numele lui Dumnezeu cel ce păzeşte poruncile Lui
şi credinţa lui Isus Hristos. Observaţi, în a doua parte am: păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa
lui Isus. Acuma, ce nu înţeleg eu din textul acesta: nu înţeleg foarte clar ce înseamnă a te închina
fiarei şi icoanei ei? Cum spuneam însă, trebuie să fie exact opusul din contrastul pe care Scriptura
mi-l creează. Şi contrastul îl aveţi acolo în versetele din cap.14: versetul 11 şi v.12 sunt puse în
contrast. Dacă aş da o definiţie aş spune: oricine nu păzeşte poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui
Isus Hristos, a primit pe mână semnul fiarei şi pe frunte. Oare aşa să fie?

III. Cum se primeşte numele fiarei

Mă duc înapoi la începutul istoriei şi vă pun o întrebare: Când a primit Eva pe frunte şi pe mână
semnul fiarei? Dar pentru a răspunde la aceasta, mă întreb: cine o fi balaurul? Ioan îmi spune –
şarpele cel vechi, Satana şi Diavolul. Cu alte cuvinte, balaurul este în spatele fiarei, balaurul a dat
scaunul de domnie fiarei şi o putere mare. Balaurul stă în spatele scenei întregii istorii; el este
dumnezeul veacului acestuia, stăpânitorul lumii acesteia. Practic, noi suntem chemaţi ca Domnul Isus
să ne închinăm lui. Sistemele politice şi strucuturile din jurul nostru sunt doar o faţadă. Nu ne spune
Pavel: cei ce aduc şi se închină idolilor, practic se închină dracilor? Există o lume spirituală în spatele
scenei.

Dar ascultaţi ce spune Dumnezeu: Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din
pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri
negreşit. Era oare valabil şi atunci: ...oricine păzeşte poruncile lui Dumnezeu? Sigur că era valabil.
Dar a venit o altă şoaptă, şi cealaltă şoaptă a spus: hotărât nu vei muri. Dar Dumnezeu ştie că în ziua
în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul.

Ştiţi cum au început lucrurile? Au început la nivel cognitiv, la nivelul gândirii. Eva a stat şi s-a
gândit: Cine să aibă dreptate? Să aibă Dumnezeu dreptate, care mi-a interzis să nu mănânc, sau să
aibă şarpele dreptate, care îmi spune: e o plăcere să mănânci şi de folos să mănânci? Şi la un moment
dat dând crezare, a păzit porunca şarpelui şi credinţa în şarpe. Dând crezare şarpelui a început să
gândească rău despre Dumnezeu, şi în clipa aceea pe fruntea ei s-a scris numele fiarei.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
3
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

După care, nu s-a mulţumit cu atâta, a întins mâna, a rupt şi a dat şi bărbatului ei, şi a primit semnul
şi pe frunte şi pe mână. Rezultatul: izgonirea din prezenţa lui Dumnezeu. Harul lui Dumnezeu a făcut
să rămână în locul lor sângele jertfei, să le dea vreme de pocăinţă, dar în ultimă instanţă, când se
termină istoria, acest har nu va mai fi. Atunci oile vor fi despărţite de capre, şi oile vor fi invitate în
prezenţa Tatălui şi a Mielului, şi caprele vor fi aruncate în focul cel veşnic pregătit pentru Diavolul şi
îngerii lui.

Cum primesc pe frunte şi pe mână semnul fiarei? Ascultând de fiară şi trăind în baza sistemului ei de
valori. Cum primesc pe frunte şi pe mână numele lui Dumnezeu? Gândind în sistemul Lui de valori,
şi păzind poruncile Lui, trăind în baza Cuvântului Lui. Nu doar cu gura Îl fac pe Hristos Domn, ci cu
toată viaţa mea îl fac pe Hristos Domn. Cel mai important verset este acesta; dacă nimic altceva nu
reţineţi din Apocalipsa, duceţi-vă măcar cu el acasă: Aici este răbdarea sfinţilor... Când presiunea
creşte – Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos.

De ce este important – şi credinţa în Isus Hristos? Este unul în sală care s-a întâmplat să nu
păcătuiască în ultimii zece ani, în ultimele zece ceasuri, în ultimele zece minute? Ce faci cu păcatele
tale dacă nu crezi în Isus ca jertfă şi în Isus ca Mare Preot? Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc
poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus Hristos.

Cu alte cuvinte, provocarea este să biruim. Cele şapte biserici au ştiut foarte clar ce înseamnă să iei
pe mână un nume sau altul. Cel care nu s-a pocăit, a rămas cu numele fiarei pe mână. Cel care s-a
pocăit la chemarea Duhului Sfânt prin vorbirea lui Hristos, a primit promisiunile unui nume nou.
Celui ce va birui îi voi da o piatră albă, şi pe piatra aceasta este scris un nume nou pe care nu-l ştie
nimeni decât cel ce-l primeşte. Sau cap.3:5, biserica aceea căreia îi mergea numele că trăieşte dar era
moartă: Celui ce va birui ... nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii, şi-i voi mărturisi
numele înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui. Sau bisericii din Filadelfia, acolo unde era
sinagoga Satanei: Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai
ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu, numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul
Ierusalim care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou.

La sfârşitul istoriei, dar nu numai atunci, ci şi acuma, există doar două categorii de oameni: biruiţi şi
biruitori. Cei biruiţi poartă pe frunte numele fiarei. Biruitorii poartă pe frunte Numele lui Dumnezeu.
Daţi-mi voie să vă duc la sfârşitul cărţii, cap.21: Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou, pentru
că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Şi eu am văzut coborându-se din
cer, de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă, împodobită pentru bărbatul
ei. Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu
oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul
lor. El le va şterge orice lacrimă din ochii lor. Moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici
ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.”

Cel ce şedea pe scaunul de domnie a zis: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi”. Şi a adăugat: „Scrie,
pentru că cuvintele acestea sunt vrednice de crezut şi adevărate”. Apoi mi-a zis: „S-a isprăvit! Eu
sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul. Celui ce-i este sete îi voi da să bea fără plată din izvorul
apei vieţii. Cel ce va birui – leit-motivul scrisorilor – va moşteni aceste lucruri. Eu voi fi Dumnezeul
lui, şi el va fi fiul Meu. Dar cel ce nu va birui?

„Cât despre fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli, şi toţi
mincinoşii, partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua”. Observaţi,
biruitorii vor intra în cetate, vor beneficia de prezenţa lui Dumnezeu, vor mânca din pomul vieţii. Cei
biruiţi vor fi afară. Cei care vor fi înăuntru, vor avea Numele lui Dumnezeu pe frunte; cei care vor fi
afară, vor avea numele fiarei pe frunte. Uitaţi-vă puţin mai atent la ei şi veţi vedea în ce constă
numele fiarei: fricoşi, necredincioşi, scârboşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinători la idoli, toţi

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
4
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

mincinoşii. Partea lor este iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua. Numele fiarei
te va lăsa afară; Numele lui Dumnezeu te va duce pe porţi în cetate.

Cap.22, ultimul din carte: Iată, Eu vin curând şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după
– cum gândeşti, aşa trăieşti – după faptele lui. Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă,
Începutul şi Sfârşitul. Ferice de cei ce-şi spală hainele ca să aibă drept la pomul vieţii şi să intre pe
porţi în cetate. Afară sunt – cei cu numărul fiarei, adică: câinii, vrăjitorii, curvarii, ucigaşii,
închinătorii la idoli, şi oricine iubeşte minciuna şi trăieşte în minciună!

Ce i-a ţinut pe oamenii aceştia afară? În mod evident nepăzirea poruncilor lui Dumnezeu şi
necredinţa în Isus Hristos. Dar, dacă v-aţi uita la ei, sunt oameni religioşi. Sunt oameni religioşi dar
cu inima împărţită, şi de aceea cred că principiul care străbate istoria şi îmbracă diverse forme este
unul simplu: compromisul. Cum verificăm o astfel de concluzie? Cum verific o astfel de afirmaţie?
Recitesc textul. Şi fiara a făcut ca toţi: mici şi mari, bogaţi şi săraci, slobozi şi robi, să primească un
semn pe mâna dreaptă şi pe frunte, şi nimeni să nu poată nici cumpăra, nici vinde, fără să aibă
semnul acesta, adică numele fiarei sau numărul numelui ei. Aici este înţelepciunea. Cine are
pricepere să socotească numărul fiarei, căci este un număr de om; şi numărul este şase sute şasezeci
şi şase.

IV. Ce este numărul „666”?

Aş vrea să extrag elementele din text pe care să pot construi, să pot să-mi verific într-un fel
concluzia. Cu orice concluzie aş veni, trebuie să se potrivească ca o mănuşă pe textul nostru. Şi sunt
cel puţin patru lucruri în text pe care nu le pot exclude, trebuie să le includ în tălmăcirea mea. Odată,
este un număr de om, este vorba despre o persoană, care a trăit în carne şi oase în istorie, deci este un
număr de om. Al doilea, de numărul acesta de om trebuie să fie legată cifra „666”; omul şi cifra, este
un număr de om, legate împreună. Al treilea lucru, este un context de vânzare şi cumpărare. Şi în
contextul vânzării şi cumpărării eşti dus de val şi te pomeneşti un închinător al fiarei pentru că ai
acceptat compromisul în viaţa ta.

Spuneţi-mi când în lumea aceasta nu s-a vândut şi nu s-a cumpărat? Şi în vremea lui Cain şi Abel,
Cain ar fi trebuit să meargă la Abel să cumpere un miel, sau să-i ceară un miel, să-i dea ceapă în
schimb, dar a fost prea mândru s-o facă. De când e lumea contextul acesta există. Deci, indiferent
unde l-aş găsi, trebuie să fie un om, nu cinci oameni, un om; trebuie să fie de numele lui legat „666”;
să fie în contextul vănzărilor şi cumpărărilor, şi să ducă la despărţire de Dumnezeu şi închinare
idolatră.

De când am început Apocalipsa am spus că acest cod pe care trebuie să-l descifrăm al Apocalipsei îşi
are dezlegarea în Vechiul Testament. Şi atunci când Ioan te trimite în Vechiul Testament eşti câştigat
dacă te duci şi sapi puţin. Nu este totdeauna uşor, pentru că nu este suficient să găseşti versetul la
care te trimite el, de multe ori trebuie să înţelegi teologia întregii cărţi. Şi vreau să vă spun că biserica
secolului I cunoştea de o sută de ori mai bine Vechiul Testament decât îl cunoaştem noi. Ei nu aveau
Noul Testament; ei pe aceasta îşi apărau viaţa şi pe aceasta îşi dădeau viaţa – pe înţelegerea lui
Hristos din Vechiul Testament.

Omul de care se leagă cifra „666” în contextul vânzărilor şi cumpărărilor care duc la închinare în faţa
fiarei, observaţi toate cele patru elemente sunt acolo, este Solomon. A, nu se poate! Este epoca de aur
a lui Israel. Aşa pare când te uiţi la suprafaţă. Cartea Cronici, la care ne vom referi, nu este o carte de
istorie. Traducătorii Septuagintei au inclus-o lângă Împăraţi şi Samuel. În toate canoanele liturgige
ale evreilor este fie prima, fie ultima dintre ele; este teologia prin care Dumnezeu analizează întreaga
istorie.

Cartea începe cu Adam şi se termină cu robia babiloniană şi cu edictul lui Cir ca să spună istoriei că
Dumnezeu va continua să lucreze. Dar pe Solomon îl ştim cel mai bine din edificiul pe care l-a făcut:

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
5
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Templul pe care l-a zidit la Ierusalim; şi noi toţi îl numim Templul lui Solomon, n-a fost nimic la fel
de falnic ca şi Templul lui Solomon. Dar din perspectiva mea el a fost un simplu diriginte de şantier.
Cel care a visat Templul, cel care a proiectat Templul, cel care a primit până şi desenele furculiţelor a
fost tatăl lui. El a dat toate războaiele, a adunat toate materialele, până când toţi au zis: Destul! Nu
mai este nevoie, avem destul. David a trăit pentru Templu. Solomon a pus doar în mişcare toate
lucrurile, dar inima lui era la cu totul altceva. Nici nu a terminat bine Templul şi a bifat toate
lucrurile, că s-a şi dus la cumpărături, să aducă aur din Ofir; cu cine? Cu slujitorul lui Hiram,
împăratul Tirului.

Dar când s-a terminat Templul, a ridicat un piedestal impunător, şi îmbrăcat în fala lui împărătească,
s-a pus în genunchi, a ridicat mâinile spre cer, şi a rostit o rugăciune; citiţi-o în 1Împăraţi cap.8, de la
22-53. Rugăciunea este absolut superbă. Ce-i cere lui Dumnezeu? Doamne, noi ţi-am făcut o casă, Tu
eşti locatarul, fii bun şi vino aici; ştim că Tu nu locuieşti în case făcute de mâini omeneşti, cerurile nu
Te pot cuprinde, dar Te rog, puneţi Numele aici! Şi dacă noi, sau altcineva, va striga la Tine din locul
acesta, ascultă-l Te rog, Doamne. Dacă va păcătui cineva dă-i iertare. Dacă poporul tău va fi bătut de
vrăjmaşi, scoate-l afară din robie; dacă vei închide cerul şi nu va fi ploaie, Doamne, îndură-Te, şi dă-
le ploaie şi grâu. Doamne, dacă ciuma şi foametea şi rugina şi lăcustele vor bântui ţara, scapă-ne,
Doamne, de ele.

Dar ascultaţi v.41: Când străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară
îndepărtată pentru Numele Tău... În ţara aceea depărtată s-a auzit un zvon: la Ierusalim, în Templu,
locuieşte un Dumnezeu, şi când cineva se roagă acestui Dumnezeu, El răspunde din ceruri. ... căci se
va şti că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare, şi braţul Tău este întins, când va veni să se roage
în locul acesta, ascultă-l din ceruri...

Dumnezeu îi răspunde lui Solomon: Îţi ascult rugăciunea şi cererea pe care Mi-ai făcut-o, sfinţesc
casa aceasta pe care ai zidit-o ca să pui în ea pentru totdeauna Numele Meu, şi ochii Mei şi inima
Mea vor fi acolo pe vecie... Dar dacă vă veţi abate de la Mine, voi şi copiii voştri, dacă nu veţi păzi
poruncile Mele ... (Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu) ... dacă nu veţi
păzi poruncile Mele şi legile Mele pe care vi le-am dat, şi dacă vă veţi duce să slujiţi altor dumnezei,
să vă închinaţi înaintea lor, voi nimici pe Israel din ţara pe care i-am dat-o, voi lepăda de la Mine
casa pe care am sfinţit-o Numelui Meu, şi Israel va ajunge de râs şi de pomină printre toate
popoarele. Şi oricât de înaltă este casa aceasta, oricine va trece pe lângă ea, va rămâne încremenit,
şi va fluiera. Şi va zice: „Pentru ce a făcut Domnul aşa ţării acesteia şi casei acesteia?” Şi i se va
răspunde: „Pentru că au părăsit pe Domnul Dumnezeul lor, care a scos pe părinţii lor din ţara
Egiptului, s-au alipit şi au slujit altor dumnezei, s-au închinat înaintea lor şi le-au slujit. De aceea a
făcut Domnul să vină peste ei toate aceste rele.”

Acesta este Solomon, numele lui se leagă de Templul din Ierusalim. Daţi-mi voie să mă uit un pic
mai atent la el. Dumnezeu în Deuteronom 17 a dat împăratului în mod special, înainte ca să fi existat
vreunul, trei porunci: Să nu aibă mulţi cai, să nu aibă mult argint şi aur, şi să nu aibă multe neveste.
Spuneţi-mi care din ele le-a păzit Solomon? Absolut nici una!

Dar, ce rost aveau aceste porunci? Caii erau puterea militară; caii mergeau împreună cu care de
război. Ţineţi minte, Faraon când a ieşit din Egipt împotriva poporului i-a urmărit şi a intrat după ei
în mijlocul mării cu carele lui, şi îngerii au început să scoată roţile carelor egiptenilor. Caii erau
puterea militară; aurul şi argintul era puterea financiară – fără bani nu puteai face războaie. Iar
nevestele – să nu credeţi cumva că Solomon era un superman şi avea nevoie de o sută sau o mie de
neveste, nu – dar avea nevoie de suficiente alianţe politice ca în vremea lui să aibă pace. Şi aşa spune
Scriptura: în vremea lui a fost pace. Doar că atunci când ai putere militară, putere financiară şi alianţe
politice, nu trebuie să te încrezi în Domnul chiar aşa de mult. Dacă cumva te-ar scăpa printre degete,
ai care şi călăreţi, şi ai argint şi aur, şi mai ai la cine fugi prin jur.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
6
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Ce se întâmplă este că atunci când lângă Domnul mai iei şi pui ceva, te laşi de Domnul şi îmbrăţişezi
lucrurile pe care le-ai adăugat Domnului. Cu alte cuvinte, îţi vei pune nădejdea în cai, în argint şi în
alianţele tale politice. Avea cam 20 de ani când a fost aşezat ca împărat în Israel, Solomon s-a dus să
se închine pe înălţimile Gabaon înaintea Domnului; şi Domnul i s-a arătat noaptea în vis şi a zis:
Solomon, ai douăzeci ani, îţi dau trei opţiuni: înţelepciune, bogăţie şi faimă – Alege! Şi el îl uimeşte
pe Dumnezeu cu alegerea lui – un tânăr aşa de înţelept să aleagă înţelepciunea şi să întoarcă spatele
la bogăţie şi faimă? Dumnezeu însă, pe deasupra i le-a dat şi pe celelalte două, atât de surprins a fost,
iertaţi-mi afirmaţia, de cererea lui Solomon. Te-ai gândi că acest om va guverna pentru Dumnezeu
cum n-a făcut-o nimeni altcineva în istorie. Textul spune: Solomon s-a întors la Ierusalim, după ce a
părăsit înălţimile Gabaon şi Cortul Întâlnirii, şi a domnit peste Israel.

În Biblie veţi găsi viaţa lui Solomon. Ce este foarte interesant, cronicarul ia exact acelaşi text şi-l
pune ca prefaţă, şi-l repetă ca şi încheiere pentru viaţa lui Solomon; oare de ce? Ca să ne atragă
atenţia, nu uitaţi, nu suntem într-o carte de istorie, ci într-o carte de teologie: aceasta este concluzia
lui Dumnezeu legată de viaţa lui Solomon. Şi continui textul, v.14: Solomon a strâns care şi
călărime; avea o mie patru sute de cară şi douăsprezece mii de călăreţi pe care i-a aşezat în cetăţile
unde-şi ţinea carele şi la el la Ierusalim, lângă împărat.

Dacă vă duceţi în Ierusalim, sub muntele Sionului, şi acuma sunt locurile în care-şi ţinea el caii,
grotele în care-şi ţinea carele şi caii. Cu alte cuvinte, deasupra, la vedere, era Domnul – încrederea
mea, stânca mea. Dedesupt, unde nu ştie nimeni erau carele mele, de fapt – nădejdea mea. Împăratul
a făcut ca argintul şi aurul să fie tot atât de obişnuite la Ierusalim ca şi pietrele; şi cedrii, care nu
cresc în Israel, ca şi sicomorii care cresc pe câmp, ca şi salcâmii de pe câmp. Solomon îşi aduceau
caii din Egipt; o ceată de negustori ai împăratului se duceau şi luau în cete pe un preţ hotărât. Se
duceau şi aduceau din Egipt un car pentru şase sute de sicli de argint, şi un cal pentru o sută
cincizeci de sicli de argint. Tot aşa aduceau pentru toţi împăraţii hetiţilor şi toţi împăraţii
sidonienilor.

Dacă vă uitaţi pe hartă, în sud este Egiptul, este Marea Mediterană şi este pustiul Arabiei, imediat
dincolo de Iordan, şi este o fâşie îngustă pe unde se poate urca dinspre sud înspre nord. Ce a făcut
Solomon? Ca într-o clepsidră s-a aşezat în punctul cheie; nimic din sud nu mergea spre nord, decât
dacă negustorii îşi lăsau la vamă taxele vamale. Şi textul ne spune în cap.9:13: Greutatea aurului
care venea pe fiecare an lui Solomon era de şase sute şasezeci şi şase de talanţi de aur. Dar ce-i
ciudat este că versetul următor spune: afară de ce aduceau negustorii cei mari şi cei mici de la toţi
împăraţii Arabiei, de la toţi dregătorii ţării care aduceau aur şi argint lui Solomon.

Cu alte cuvinte: de ce nu mi-a spus cronicarul – Solomon primea anual... cam atâta. El spune: nu, nu,
nu; povestea aceasta cu vânzarea şi cumpărarea aduceau şase sute şaizeci şi şase de talanţi de aur,
restul nici nu mai contează. Ce a făcut Duhul lui Dumnezeu? I-a deschis mintea lui Ioan, l-a adus la
jucăria asta mică din viaţa lui Solomon – “666” – şi a luat de acolo „666”. Dar când Ioan se duce în
Vechiul Testament şi-l scoate de acolo, acel „666” trage toată viaţa lui Solomon cu ea. Şi ca să
înţelegi ce vrea să-ţi comunice, trebuie să cunoşti Vechiul Testament, să te întorci înapoi să iei cifrul,
cheia, să descui ce-ţi spune el.

Dar hai să vedem la ce a dus toată această vânzare şi cumpărare în viaţa lui Solomon. 1Împăraţi
cap.11; nu citesc povestea cu crăiesele şi împărătesele, şi nevestele lui, dar v.4 continuă: Când a
îmbătrânit Solomon, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în totul a
Domnului Dumnezeului său... Păi nu uitaţi, deasupra era Templul, dedesupt erau caii şi carele, adică
neascultarea lui de Dumnezeu. Şi atunci când venea, îşi îmbrăca şi-şi punea coroana şi-şi lua sceptrul
şi mergea la Templu şi se închina, toată lumea bătea din palme şi aplauda; dar dacă ai fi ştiut inima
lui Solomon... Vă citesc textul mai departe; dacă aş pune o etichetă pe textul acesta, nu ştiu cum l-aţi
numi dumneavoastră – nu era în totul – cum aţi numi povestea aceasta? Făţărnicie sau compromis –
aproape e bine, dar nu-i tocmai acolo – nu era în totul al Lui.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
7
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Solomon s-a dus după Astarteea, zeiţa sidonienilor... hai să lăsăm argintul, carele şi nevestele,
problema s-a agravat când inima lui a început să se închine altor dumnezei – s-a dus după Astarteea,
zeiţa sidonienilor, şi după Milcom, urâciunea amoniţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea
Domnului şi nu a urmat în totul pe Domnul – oleacă cu dracul, oleacă cu Domnul, oleacă cu fiara,
oleacă cu Mielul, cam aşa a fost viaţa lui. Cum aţi numi o astfel de viaţă? Compromis! Atunci
Solomon a zidit pe muntele din faţa Ierusalimului un loc înalt pentru Chemoş, urâciunea Moabului,
pentru Moloc, urâciunea fiilor lui Amon. Aşa a făcut pentru toate nevestele lui străine, care aduceau
tămâie şi jertfe dumnezeilor lor. Şi, să nu le supere, din când în când la braţ, mergea şi se mai pleca
înaintea zeităţilor din Ierusalim.

Cum aţi numi lucrul acesta? Compromis; Scriptura-l numeşte „666”, aproape şapte, niciodată şapte.
Eşti în groapa aceea din care nu mai ieşi veci, pentru că pe Dumnezeu nu-l mulţumeşti cu o jumătate
de inimă şi cu 85% din viaţa ta – ori tot, ori nimic. De aceea mântuirea începe mărturisindu-l pe
Hristos ca Domn, şi lepădându-te de Satana. Dacă nu te-ai lepădat de Satana, şi dacă îţi mai plac căile
lui şi şoaptele lui şi chemările lui, şi te mai întorci la ele şi nu fugi la Hristos să fii iertat şi să plângi
pentru lucrurile acestea, nu eşti al Lui.

Uitaţi-vă puţin, să lărgesc zoom-ul aparatului meu pe viaţa lui Solomon, să pun toată cartea 1 şi
2Cronici înaintea dumneavoastră. Primul cuvânt în cronici este Adam, ultimul cuvânt în Cronici este
nădejdea reîntoarcerii din robia babiloniană. Dar acolo în Cronici este un om după inima lui
Dumnezeu – David. A fost un curvar. El n-o tăgăduieşte, nici Biblia nu-l iartă, citiţi Psalmul 51, citiţi
istoria lui. A fost un ucigaş, mâinile îi erau pline de sânge; uneori în nebunia lui a măcelărit şi a tăiat
venele cailor, şi Dumnezeu a zis: Îmi pare rău, pentru asta nu poţi zidi Templul.

Dar a fost un om care s-a prăbuşit înaintea lui Dumnezeu; nu s-a jenat să-şi pună pocăinţa în ziar, s-o
scrie în versuri, s-o cânte cu lira, şi să ştie tot Israelul cine este. Pentru că mângâierea lui Dumnezeu
şi iertarea Lui i-au fost deajuns, şi Dumnezeu îl numeşte – un om după inima Mea – şi-i face o
promisiune. Şi promisiunea viza pe fiul lui David; ştiţi cine e fiul lui David, urmaşul lui pe tron?
Solomon. Solomon, spune textul în cap.29:23, a şezut pe scaunul de domnie al Domnului. Un urmaş
al lui Adam pe scaunul de domnie al Domnului?

Dar ştiţi ce promite Domnul Isus urmaşilor lui Adam? Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe
scaunul Meu de domnie, după cum şi Eu am biruit şi am şezut pe scaunul de domnie al Tatălui Meu.
Solomon ar fi trebuit să întruchipeze această biruinţă, să fie o chemare spre cer pentru toţi urmaşii lui,
pentru că i s-a făcut harul să fie fiul lui David. Din pricina compromisurilor, Solomon a prăvălit toată
istoria de după el în groapă, şi nimeni nu a putut s-o mântuiască, nici măcar Dumnezeu. El a aşezat
un tipar în Israel, şi tiparul acela a tras o istorie întreagă după el.

Ca fiu al lui David, Solomon ar fi trebuit să transforme Ierusalimul într-o poartă spre cer, într-o
poartă spre Dumnezeu. Când un străin va auzi despre Dumnezeul nostru, pe care noi îl slujim cu
bucurie, şi căruia ne rugăm şi i-am făcut o casă în care să locuiască, şi va veni din ţări îndepărtate, nu
să-mi vadă, ca împărăteasa din Seba, slava şi hainele cu care sunt îmbrăcaţi robii mei şi mâncarea
lor, acestea sunt pe deasupra, ci să-l vadă pe Dumnezeul meu, pe care el nu l-a arătat împărătesei. Ar
fi trebuit să fie Ierusalimul şi Templul o poartă spre cer. Ştiţi ce a făcut Solomon? A jinduit la locul
Tirului şi al Sidonului; s-a înhăitat cu tirienii şi sidonienii, şi s-a dus după aur din Ofir, şi a
transformat Ierusalimul într-o poartă spre compromis, într-o poartă a comerţului.

În ce-l priveşte pe Solomon, Scriptura spune: Inima nu i-a fost întru totul... a păstrat faţada, a păstrat
masca, dar dedesupt era putregaiul – inima nu i-a fost în totul a Domnului Dumnezeului său, ca a
tatălui său David. Sau, nu a urmat în totul pe Domnul ca tatăl său David.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
8
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Uitaţi-vă o clipă pe muntele Sionului, la cei 144.000, spune: sunt verguri, nu s-au întinat cu femei.
Traduceţi-o în limbajul Scripturii – 1Corinteni 12: Te-am logodit cu un mire ca pe o fecioară curată,
vorbeşte Pavel despre Biserică. Dar ştiţi ce fac ei? Urmează pe Miel oriunde ar merge, şi aceasta este
diferenţa. Dacă merge spre Ierusalim şi acolo urmează junghierea şi răstignirea, trebuie să leapăd acel
– Să te ferească Dumnezeu, Doamne! – noi aşteptăm tronuri, nu aşteptăm cruci şi piroane... urmează
pe Miel oriunde ar merge.

V. Concluzii
În zilele noastre stăm şi filosofăm pe tema codului de bare, a cipului care se plantează pe mână şi pe
frunte, a paşaportului biometric, şi a hărţilor retinei fără de care nu poţi intra în SUA. Dacă nu aveţi
ce face, puteţi filosofa în jurul lor. Vă spun că există o realitate care de două mii de ani este prezentă
în istorie, şi poate că nu ai stat de mult în oglindă să vezi ce ai pe frunte.

Spunţi-mi o biserică în România, biserică de-a pocăiţilor, s-o spun aşa, care a exclus pe cineva în
Adunarea Generală din pricina bârfei, a vorbirii de rău, a invidiei, a jumătăţilor de adevăruri, a
minciunii? Noi spunem că intră lumea în biserică; tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta
ochilor, lăudăroşia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci din lume. Dar dacă nu sunt de la Tatăl de unde pot să
fie? Numai de la fiare pot să fie, numai de la balaur pot să vină. Dar noi am coborât garda.

Eu am un duh şi un suflet, sau un suflet, depinde cum îl definiţi, şi Dumnezeu mi-a dat şi un trup să-l
poarte prin bucla aceasta fără şir a deşertăciunii. Şi cele două merg mână în mână. Principiul
universal valabil care va rămâne de-a lungul istoriei este că sufletul nu are moarte, va merge în rai
sau în iad, după ce se va elibera de carnea aceasta, de forma aceasta care o îmbracă şi care se desface
de la o zi la alta şi o vor mânca viermii.

Eu nu cred în reîncarnare, dar cred că de-a lungul istoriei acest principiu universal valabil, numit o
jumătate de inimă, sau compromis, sau făţărnicie, s-a reîncarnat mereu în alte şi alte forme. Că va fi
în viitor un cip, nu ştiu; că va fi în viitor o pecete, habar nu am. Nu cred că este vorba despre lucruri
exterioare; cred în schimb că principiile se pot folosi de lucrurile exterioare.

În secolul I forma era un păhărel, ca de Cina Domnului. Intrai într-o sală, era o statuie, chipul fiarei
dintâi – fiara a doua i-a făcut fiarei dintâi un chip – şi era doar procuratorul şi cu tine; şi stăteai cu
paharul în mână şi ştiai regula: stropeşti puţin la picioarele statuii, pleci acasă, dacă nu, pleci la
ghilotină. Să presupunem că eu am fost înăuntru, m-am gândit la copii, la nevastă, şi am întors un pic,
nu tot, numai un pic, şi nici nu cred că am stropit vreun pic, dar a văzut procuratorul că am făcut
gestul; după care l-am pus jos, am dat mâna cu el şi am plecat acasă. Chipul a început să vobească:
tot satul ştia cine sunt.

Forma atunci nu era un cip plantat sub mână. Dar dacă voiai să trăieşti, să cumperi, să vinzi, să aduci
la prunci pâine şi la nevastă, să faci altceva decât a făcut Antipa care a fost ghilotinat de sabia
procuratorului roman, atunci trebuia să iei jucăria aceea şi să faci un mic gest. Dar în inima ta era o
închinare la fiară, o lepădare de Hristos, un punct.

De aceea în momentul acela spune: Aici este răbdarea sfinţilor care păzesc poruncile lui Dumnezeu
şi credinţa lui Isus Hristos. În timp ce filosofăm legat de codul de bare, de cipuri, de paşapoarte, de
cărţi de credit, şi de toate celelalte, daţi-mi voie să mă opresc şi să vă pun o întrebare, începând cu
mine însumi: Este oare inima mea întru totul a Domnului? Spuneţi-mi, pentru ce eşti gata să-l vinzi
pe Dumnezeu? Poate pentru locul tău de muncă, pentru o bucată de pâine, sau pentru ... să te bată pe
umăr unul din mai marii lumii şi să-ţi spună: Bravo – eşti gata să te lepezi de El? Sau, eşti gata să te
lepezi de El din pricina poftei cărnii care nu-ţi dă pace până când nu faci click-ul acela să-ţi umpli
ochii cu murdăria acestei lumi. Sau, te uiţi la moda de pe stradă, şi fără să te gândeşti ce faci pentru
cei din jurul tău, laşi ca lucrurile să vină în viaţa ta şi să te pângărească pe tine şi pe cei din jur.

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
9
13 iunie 2010 Vorbitor: Beniamin Fărăgău

Este inima mea în totul a Domnului? Urmez eu pe Domnul ca cei 144 000 care au fost pecetluiţi? Nu
uitaţi, şi tu şi eu am fost cumpăraţi cu un preţ, înfiaţi, pecetluiţi cu Duhul Sfânt; suntem fii de
Dumnezeu, fii de împăraţi, spuneţi-mi, cum ar trebui să ne trăim viaţa? Tot aşa să lumineze şi lumina
voastră înaintea oamenilor, ca ei văzând faptele voastre bune să-L slăvească pe Tatăl vostru care
este în ceruri. Ştiţi ce înseamnă asta pentru mine? Oricare dintre noi putem fi o poartă spre
Dumnezeu, prin lucrurile mărunte din jurul nostru, când le faci în ascultare de Dumnezeu. Sau, poţi
să faci lucrurile nepăzind poruncile lui Dumnezeu, şi atunci eşti o poartă spre moarte şi spre iad.

Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să-L
slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri. ... Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui
Dumnezeu... şi dacă cumva s-a frânt ascultarea, la Hristos repede şi la crucea Lui ... şi credinţa lui
Isus Hristos. Amin

Pentru varianta audio sau video a acestui mesaj, cât şi pentru alte resurse, vă rugăm accesaţi www.ib-ro.org
sau contactaţi Fundaţia Istoria Binecuvântării, tel. 0264-439669, e-mail: fib@ib-ro.org
10