Tragedian fără voie

(Viaţă de vilegiaturist)

FARSĂ ÎNTR-UN ACT

(1889-1890)

Traducere de M. Sorbul şi I. Alexandrescu

PERSONAJE:

IVAN IVANOVICI TOLKACIOV, tată de familie

ALEXEI ALEXEEVICI MURAŞKIN, prietenul lui

Acţiunea se petrece la Petersburg, în casa lui Muraşkin

Biroul lui Muraşkin: scaune şi fotolii tapisate. Muraşkin stă la biroul lui. Intră Tolkaciov,
care ţine într-o mână un glob de lampă, de sticlă, în cealaltă mână o bicicletă de copil, trei
cutii de pălării, un balot mare de haine, un coş cu sticle de bere şi multe ale pacheţele… Îşi
roteşte privirea prin cameră, năucit şi, frânt de atâta povară, cade pe divan.

MURAŞKIN: Bună ziua, Ivan Ivanîci! Ce bine-mi pare că te văd! De unde vii?
TOLKACIOV (cu răsuflarea tăiată): Dragul meu! Scumpul meu… Trebuie să te rog
ceva… Te implor… dă-mi un revolver până mâine… Fii un adevărat prieten!
MURAŞKIN: Ce să faci cu revolverul?
TOLKACIOV: Am nevoie… Of, Dumnezeule!… Dă-mi, te rog, puţină apă!… Repede…
apă… Am nevoie… La noapte, va trebui să trec printr-o pădure întunecoasă. Cine ştie ce mi
se poate întâmpla!… Fii bun şi dă-mi un revolver!
MURAŞKIN: Minţi, Ivan Ivanîci! Ce pădure? Nu cumva ţi-ai pus în gând cine ştie ce? Ţi
se citeşte pe faţă că plănuieşti ceva. Ce-i cu tine? Ţi-e rău?
 TOLKACIOV: Stai, lasă-mă să-mi vin în fire… Ah, măiculiţă! Sunt obosit ca un câine.
Uite, parcă din creştet şi până-n tălpi m-ar tăia cineva în bucăţele. Nu mai pot îndura! În
numele prieteniei noastre, nu mă mai întreba nimic, nu-mi cere amănunte… dă-mi revolverul!
Te implor!
MURAŞKIN: Ei, hai, lasă, Ivan Ivanîci, ce înseamnă slăbiciunea asta? Un tată de familie,
un consilier de stat! Mai mare ruşinea!
TOLKACIOV: Eu, tată de familie? Sunt un martir, o vită de povară, un negru, un sclav, un
netrebnic, care nu ştiu ce aşteaptă de nu-şi pune capăt zilelor! Sunt o cârpă, un imbecil, un
idiot! Pentru ce trăiesc? Pentru ce? (sare în picioare) Spune şi tu! Pentru ce trăiesc? La ce
foloseşte şirul ăsta neîntrerupt de suferinţe fizice şi morale? Înţeleg să fiu martirul unei idei,
da! Dar să fiu martirul a dracu ştie ce, al fustelor şi al globurilor de lampă, asta nu!
Mulţumesc! Nu, nu, nu! Sunt sătul! Sătul până peste cap!
MURAŞKIN: Nu ţipa! Te aud vecinii!
TOLKACIOV: N-au decât să mă audă! Puţin îmi pasă! Nu-mi dai revolverul? Bine. O să-
mi dea altcineva! Dar pe lumea asta nu mai am ce căuta! M-am hotărât!
MURAŞKIN: Stai binişor… Mi-ai rupt un nasture. Fii calm. Totuşi nu pot să înţeleg de ce
eşti atât de nemulţumit de viaţă!
TOLKACIOV: De ce? Mă întrebi de ce? Ei bine, am să-ţi spun îndată! Ascultă-mă! Poate
că dacă am să-ţi spun ţie, am să mă simt mai uşurat sufleteşte. Să ne aşezăm… Ei, ascultă!…
Of, măiculiţă, mă înăbuş!… Să luăm, de pildă, chiar ziua de azi! După cum ştii, de la zece
până la patru trebuie să mă spetesc la birou. Căldură, zăpuşeală, muşte, frate dragă, şi-un haos
de neîndurat! Secretarul e-n concediu, Hrapov a plecat să se-nsoare, ceilalţi funcţionăraşi au
căpiat cu plecările în vilegiatură, cu amorurile, cu spectacolele de amatori. Toţi sunt adormiţi,
morţi de oboseală, sleiţi de chefuri, aşa că nu-i chip să te înţelegi cu ei… Funcţia de secretar o
îndeplineşte un individ surd de urechea stângă şi îndrăgostit… Publicul e năucit, toţi sunt
zoriţi, aleargă, se înfurie, ameninţă – e o harababură şi-un haos de-ţi vine să-ţi smulgi părul
din cap! E o zăpăceală şi o aiureală de nedescris… Iar munca e un chin! Tot aia şi tot aia…
Informaţii şi relaţii! Relaţii şi informaţii! E monoton, ca o ploaie de toamnă! Înţelegi? Simţi
că-ţi vine să urli!… Dă-mi puţină apă… Ieşi din instituţie frânt, sleit de puteri, ai vrea să te
duci să mănânci, să te culci!… Dar nu! Nu uita că eşti vilegiaturist, adică un rob, un nimic, o
cârpă, o jucărie, şi că trebuie să alergi, ca un hamal, să faci comisioane. La noi s-a
împământenit un obicei: dacă un vilegiaturist pleacă la oraş, orice netot – fără să mai vorbim
de propria lui nevastă – se crede îndrituit să-i dea o seamă de comisioane. Uite, mie, de pildă:
nevasta îmi cere să trec pe la croitoreasă, s-o dojenesc pentru că rochia e prea largă la corsaj şi
strâmtă în umeri!… Sonicika vrea să-i schimb pantofii… Cumnată-mea, să-i cumpăr de 20
copeici mătase purpurie, la fel cu mostra, şi trei metri de şiret… Ehei! Stai că-ţi citesc îndată
lista… (scoate din buzunar o listă şi citeşte) Un glob de lampă; 1 funt de salam afumat; de 5
copeici cuişoare şi scorţişoară; ulei de ricin pentru Mişa; 10 funturi de zahăr tos; să iau de
acasă tingirea de aramă de făcut dulceaţă şi o piuliţă pentru pisat zahărul; acid fenic şi praf
insecticid; de 10 copeici pudră; 20 sticle cu bere; esenţă de oţet şi… un corset nr. 82 pentru
m-lle Chanseau. Uf!… Să iau de acasă pardesiul şi galoşii lui Mişa!… Toate astea au fost
comisioane pentru nevastă şi rude. Şi acum, ascultă comisioanele din partea simpaticilor
vecini şi cunoscuţi, dracu să-i ia! Mâine, Vlasinii serbează onomastica lui Volodea. Trebuia,
aşadar, să-i cumpăr o bicicletă; doamna locotenent-colonel Vihrina e însărcinată şi cu ocazia
asta trebuie să trec zilnic pe la moaşă şi s-o poftesc să vină etc. etc. Am în buzunar cinci liste
cu comisioane şi toată batista e numai noduri. În felul ăsta, dragul meu, în intervalul de timp
de când ies de la birou şi până la plecarea trenului, trebuie s-alerg ca un câine, cu limba
scoasă, prin tot oraşul… Lua-o-ar dracu de viaţă! Alerg de la prăvălie la farmacie, de la
farmacie la croitoreasă; de la croitoreasă la mezelărie şi iar la farmacie… Aici te poticneşti,
colo îţi pierzi nişte bani, într-alt loc uiţi să plăteşti şi patronul aleargă după tine şi-ţi face
scandal… într-alt loc, calci pe trena unei doamne… ptiu! După gimnastica asta, abia mai
răsufli şi, obosit, toată noaptea îţi trosnesc oasele şi nu visezi altceva decât crocodili. Când ai
terminat comisioanele şi ai făcut cumpărăturile, te întrebi unde să pui atâta calabalâc?… De
pildă: cum ai să împachetezi la un loc piuliţa grea de aramă cu pisălogul şi globul de lampă?
Acidul fenic şi ceaiul? Ce faci cu sticlele de bere şi cu bicicleta? O muncă de ocnaş, o
problemă, un adevărat rebus! Oricât ţi-ai bate capul, oricum ai întoarce-o, întotdeauna termini
prin a sparge sau a vărsa ceva… Când ai ajuns la gară şi te urci în tren, trebuie să stai cu
picioarele depărtate, cu braţele desfăcute, sprijinind cu bărbia un pachet, încărcat cu boccele,
cutiuţe şi tot felul de porcării… Iar când se pune trenul în mişcare, călătorii încep să-ţi arunce
bagajele în toate părţile, fiindcă ai ocupat cu nimicurile tale locurile altora. Ţipă, cheamă
conductorul, ameninţă să mă dea jos la prima staţie; şi ce pot să fac? Stau locului ţeapăn şi
clipesc din ochi, ca un măgar ciomăgit! Stai, că nu s-a terminat!… Uite-mă şi-acasă, la vilă…
S-ar cădea, după toată oboseala zilei, să mănânc, să beau şi să trag un pui de somn – nu-i aşa?
Dar nu! Prima care mă pândeşte şi mă ia în primire e nevastă-mea! De-abia apuc să sorb două
linguri de supă, că nevasta mă şi înhaţă – nu vreau, oare, să merg cu ea la un spectacol dat de
amatori sau la dans? Nici vorbă că nu te poţi împotrivi. Eşti soţ şi cuvântul „soţ”, în înţelesul
pe care-l dau cei plecaţi în vilegiatură, înseamnă animal care nu cuvântă, pe care poţi să-l
înhami şi să-l încarci când şi cât îţi pofteşte inima, fără să te temi de intervenţia societăţii
pentru protecţia animalelor. Te supui, mergi şi holbezi ochii la vreun „Scandal într-o familie
aleasă” sau la vreo „Motia”. Aplauzi la ordinul nevestei şi te perpeleşti, te perpeleşti, te
perpeleşti, aşteptând, dintr-o clipă într-alta, să te lovească damblaua. La dans, trebuie să
admiri perechile care ţopăie şi să cauţi cavaleri pentru nevastă-ta… şi, dacă nu-s cavaleri,
trebuie, vrei nu vrei, să dansezi tu cadrilul! Când te întorci acasă, după miezul nopţii, nu mai
eşti om, ci mai degrabă o mortăciune! Dar… iată că-n cele din urmă îţi atingi ţinta, ajungi să
te dezbraci şi să te întinzi în pat. Foarte bine. Doar să închizi ochii şi să dormi… Te simţi atât
de bine, e-atâta poezie, atâta linişte, înţelegi? În odaia de-alături, copiii nu ţipă… nevastă-ta
nu-i lângă tine, conştiinţa ţi-e împăcată, mai bine de-aşa nici că se poate! Eşti gata s-adormi…
când, deodată, auzi: bzz!… Ţânţarii! (sare în picioare) Ţânţarii, fir-ar ei de trei ori afurisiţi!
(ridicând pumnii) Ţânţarii! Plăgile Egiptului, inchiziţia! Bâzâie tânguitor, trist, de parcă ţi-ar
cere iertare… dar când te pişcă, nemernicul, te scarpini pe urmă un ceas! Începi să fumezi, să-
i omori, te vâri cu capul sub plapumă… În zadar! În cele din urmă, te resemnezi şi te laşi
pradă lor… devoraţi-mă, blestemaţilor! N-apuci bine să te obişnuieşti cu ţânţarii, că un alt
supliciu se abate asupra ta: în salon, nevastă-ta începe să exerseze romanţe cu tenorii ei…
Ziua dorm, iar noaptea fac repetiţii pentru concertele de amatori. Dumnezeule! Tenorii ăştia
sunt o pacoste de o mie de ori mai grozavă decât ţânţarii… (cântă) „Nu-mi spune că tinereţea
te-a pierdut…” „Fermecat, stau iar în faţa ta…” Ah! Ticăloşii! Sufletul mi l-au scos! Ca să nu-
i mai aud, recurg la o şmecherie: încep să mă bat cu un deget pe tâmplă, lângă ureche! Şi aşa
continui să mă lovesc până la patru dimineaţa, când nevastă-mea şi tenorii se hotărăsc să
termine. Of! Te rog, mai dă-mi puţină apă, prietene!… Nu mai pot… Şi-aşa, nedormit, te scoli
la şase dimineaţa şi alergi la gară să prinzi trenul… Te grăbeşti, o iei la fugă, ţi-e frică să nu
întârzii… şi alergi prin noroi, prin ceaţă şi frig! Brrr! Şi când ajungi la slujbă, reîncepi aceeaşi
muzică… Chiar aşa, măi frate. O viaţă ticăloasă ca asta, dragul meu, n-o doresc nici
duşmanilor mei! Pricepi? M-am îmbolnăvit! Sufăr de năduf, am arsuri, mereu mi-e frică de
ceva, stomacul nu mai mistuie, văd ca prin ceaţă… Mă crezi? Am ajuns neurastenic… (se
uită în jur) Da’ asta să rămână între noi… Vreau să mă consulte Ceciott sau Merjeevski i. Simt
în mine ceva diabolic. Uite, în clipele de disperare, când mă pişcă ţânţarii sau când cântă
tenorii, deodată vederea mi se tulbură, sar din pat, alerg ca un nebun prin toată casa şi strig:
„Vreau sânge, sânge!” Şi într-adevăr, în clipa aia, am o poftă nebună să spintec pe cineva cu
un cuţit sau să-l pocnesc cu un scaun în cap! Uite unde te poate aduce viaţa de vilegiaturist! Şi
nimănui nu-i e milă, nimeni nu mă compătimeşte, ca şi cum ar fi firesc să mă zbat în halul
ăsta! Ba mai şi râd de mine! Dar sunt şi eu o vieţuitoare, înţelege-mă, vreau să trăiesc! Asta
nu-i un vodevil, ci o tragedie! Ascultă-mă! Dacă nu vrei să-mi dai revolverul, cel puţin
înţelege-mă!
MURAŞKIN: Te înţeleg!
TOLKACIOV: Văd eu cum mă înţelegi… Adio!… Acu’ mă duc să cumpăr sardele şi
salam… apoi praf de dinţi… şi la gară.
MURAŞKIN: În ce loc îţi faci vilegiatura?
TOLKACIOV: La „Pârâiaşul mort”.
MURAŞKIN (vesel): Nu mai spune! Ascultă! N-o cunoşti cumva pe Olga Pavlovna
Finberg?
TOLKACIOV: Cum să nu! Suntem în vizită!
MURAŞKIN: Aşa? Uite ce întâmplare fericită! Ce bine-mi pare, ce drăguţ din partea ta…
TOLKACIOV: Ce anume?
MURAŞKIN: Dragul meu, scumpul meu, nu poţi să-mi faci un mic serviciu? Dovedeşte-
mi că mi-eşti bun prieten! Ei hai, dă-mi cuvântul tău că-mi faci acest serviciu!
TOLKACIOV: Ce anume?
MURAŞKIN: Un serviciu prietenesc. Te rog, dragul meu! În primul rând, salut-o din
partea mea pe Olga Pavlovna Finberg şi spune-i că sunt bine sănătos şi că-i sărut mâna. În al
doilea rând, te rog, du-i un flecuşteţ!… M-a rugat să-i cumpăr o maşinuţă de cusut, din acelea
de nună! Da’ n-am cu cine să i-o trimit… Du-i-o, dragule! Şi, pentru că tot te duci acolo, ia şi
colivia asta cu canari… Numai să fii atent, să nu i se rupă uşiţa… De ce te uiţi aşa la mine?
TOLKACIOV: Maşina de cusut… Colivia cu canari… cintezoi…
MURAŞKIN: Ce-i cu tine, Ivan Ivanîci? Ce te-ai înroşit aşa la faţă?
TOLKACIOV (izbind cu piciorul în duşumea): Dă-mi încoace maşina! Unde-i colivia?
Aşază-te şi tu călare! Devoraţi-mă! Rupeţi-mă în bucăţi! Terminaţi-mă!… (strângând pumnii)
Vreau sânge! Sânge! Sânge!
MURAŞKIN: Ai înnebunit!
TOLKACIOV (apropiindu-se de el): Vreau sânge! Sânge!
MURAŞKIN (speriat): A înnebunit! (strigă) Petruşka! Maria! Unde sunteţi? Ajutor!
Lume, ajutor! Ajutor!
TOLKACIOV (urmărindu-l prin cameră): Vreau sânge! Sânge!
 CORTINA

Vodevilul Tragedian fără voie este o adaptare după nuvela Unul dintre cei mulţi
(1887). Piesa a fost scrisă în mai 1889 pentru actorul K. A. Varlamov (vezi scrisorile lui
Cehov adresate lui A. S. Suvorin din 4 mai 1889 şi lui I. L. Şceglov din 6 mai 1889). Textul
piesei a apărut în ediţia litografiată a lui V. A. Bazarov (Sankt-Petersburg, 1889), purtând data
cenzurii: Sankt-Petersburg, 1 iunie 1889; curând după aceea apare într-o ediţie litografiată de
E. N. Rassohina (Moscova, 1889), purtând data cenzurii: Moscova, 22 noiembrie 1889. Cu
mici modificări, a fost publicată în revista Artist, nr. 7, 1890. În celelalte ediţii, piesa n-a
suferit nicio modificare. Publicăm textul din 1902.
i Celebri psihiatri ruşi (n.ed).