STRESUL.

CAUZE PSIHOSOCIALE
1. INTRODUCERE

În cazul stresului psihic, agentul stresor - reprezentat de o largă paletă de stimuli dotaţi cu o semnificaţie nocivă
(în distres) sau intens favorabilă (în eustres) - acţionează întotdeauna pe calea organelor de simţ, cu proiecţie
corticală. In urma intervenţiei sale, apar, la nivel cortical, procese psihice complexe şi variate, având ca
rezultantă subiectivă o stare de „tensiune" care este resimţită aproape fizic datorită propagării unor influxuri
nervoase cortico-subcorticale, cu activarea centrilor neuro-vegetativi superiori şi punerea în funcţiune a
sistemului simpato- adrenergic şi a axului hipotalamo-hipofizo-suprarenal, cu eliberarea consecutivă a unei
game polimorfe de hormoni (catecolamine, ACTH, cortizol, STH, vasopresină etc.) şi punerea sub tensiune a
tuturor organelor şi aparatelor organismului.

Această veritabilă activare a „somei" rezultă în urma eliberării crescute de mediatori ai transmiterii neuro-
vegetative şi a aşa-numiţilor „hormoni de stres". Toţi aceşti veritabili „mediatori" ai SP au receptori
specifici la nivelul celulelor diferitelor ţesuturi şi organe, prin intermediul cărora produc variate modificări
funcţionale concretizate prin ameninţarea pasageră a homeostaziei mediului intern, dar care este urmată de
revenirea la valorile compatibile cu funcţionarea normală a organismului (aceasta în marea majoritate a SP care
nu lasă în urma lor disfuncţii la diferite niveluri, generatoare de boală).

În SP perturbarea homeostaziei somatice este precedată şi cauzată de perturbarea homeostaziei psihice
de către agenţii stresori. Aşadar SP are în toate cazurile repercusiuni asupra tuturor organelor şi aparatelor, în
primul rând cele cu rol reglator (sistem neuro-endocrino- vegetativ, aparat cardio-circulator şi sistemul imun),
dintre care unele - grevate de o patologie anterioară, pe fond sau nu de meiopragie dobândită sau constituţională
- vor răspunde prin manifestări patologice. Nota obişnuită a SP acute, cotidiene, este „reacţia de alarmă",
continuată sau nu de cea „de rezistenţă", descrise de Selye, cu modificări generale şi locale reversibile, în
condiţiile în care agenţii stresori nu-şi prelungesc acţiunea. Contracararea acţiunii acestora de către subiectul
afectat se face de regulă prin adoptarea de către subiectul stresat a unor conduite comportamentale antistres,
active dar şi involuntare. Acestea sunt capabile să restabilească parametrii anteriori SP sau să împiedice chiar
din „start" antrenarea unei veritabile reacţii de stres, înlocuite - atunci când SP lipseşte - doar cu oscilaţii
homeo-statice aflate în zona normalului.

2. AGENŢI STRESORI PSIHOLOGICI. CARACTERE GENERALE

Agenţii stresori (se mai utilizează şi formula simplă de „stresori") sunt, excitanţi cu valoare de simbol, în
marea lor majoritate stimuli verbali (incluzând şi limbajul interior). Sunt vehiculaţi pe căi nervoase la şi de la
cortexul cerebral şi prezintă o semnificaţie importantă pentru subiect. Aceste trăsături îi diferenţiază net de toţi
ceilalţi agenţi stresori (fizici, chimici etc).

Dacă am considera agenţii stresori inductori ai unui SP ca fiind capabili să-1 declanşeze în mod implacabil la
orice individ, atunci am putea asista la o uniformitate de reacţii comportamentale în colectivitatea umană. Dar o
caracteristică a acestor agenţi este tocmai caracterul lor potenţial de a produce SP, validat - în cazul
distresului -numai de semnificaţia de ameninţare, prejudiciu, nocivitate în general, pe care le-o oferă subiectul
agresionat.

De exemplu, divorţul care declanşează, de regulă, un stres psihic major şi durabil la ambii parteneri, nu
afectează în unele cazuri pe cei care îl apreciază - în mod justificat sau nu - ca pe o eliberare şi care nu-şi
creează scrupule (în virtutea unui egoism condamnabil) în legătură cu copiii rămaşi fără afecţiunea unuia dintre
părinţi şi adesea fără un sprijin material consistent. Cel mai adesea însă, ambii soţi fiind realmente stresaţi de
acest eveniment critic în viaţă, divorţul figurează la loc de frunte în rândul stresorilor psihici, dar numai în
virtutea unor criterii statistice, deoarece el nu poate fi totuşi considerat capabil să producă în 100% din cazuri un
veritabil SP.

De asemenea, unul şi acelaşi eveniment stresor nu poate induce de fiecare dată un SP la acelaşi individ, atât din
cauza „dispoziţiei de moment", cât şi a semnificaţiei diferite ce i se conferă în momentele respective. Aceste
două faţete ale variabilei reprezentate de agentul stresor pot fi înlăturate în cazul în care acesta este reprezentat
de un eveniment major, cum ar fi, de exemplu, seismul survenit în două rânduri: 1977 şi 1986. Este cert că la o
mare parte dintre subiecţii mai tineri care nu au trăit seismul din 1940, reacţia de stres, fie că nu s-a produs, fie
că a fost moderată în 1977 (deşi distrugerile au fost importante) faţă de 1986, când experienţa dureroasă a
seismului precedent i-a făcut pe aceiaşi subiecţi să trăiască un veritabil SP, în ciuda benignităţii acestui ultim
seism. Ca un caz anecdotic, ilustrând rolul dispoziţiei de moment, este relatarea unei persoane care nu a fost
deloc stresată nici în 1977 şi nici în 1986, de fiecare dată aflându-se într-o stare de euforie produsă de ingestia
de alcool ocazionată de aniversările unor rude.

Deducem din aceste consideraţii şi exemple că un rol deosebit în apariţia şi amploarea SP îl au particularităţile
cognitive, afective, motivaţional-aspiraţionale şi voliţionale ale subiectului respectiv, modelate de
experienţa sa de viaţă familială şi profesională, incluzând evenimente psihotraumatizante anterioare (dar şi
relatări sau referiri la dramele rudelor sau prietenilor). Toate aceste particularităţi ale personalităţii -
modelate de biografia individului, inclusiv de o serie de afecţiuni somatice „debilitante" pentru sistemul
nervos (tuberculoza, de exemplu, şi multe alte boli) şi mai ales psihice (nevrozele, în special) - sunt implicate
în răspunsul individului la un stre- sor psihic potenţial, contribuind la conferirea unei semnificaţii nocive,
imaginare sau reale, capabile să conducă la „intrarea în starea de SP".

Din acest motiv putem înţelege de ce unele persoane prezintă o vulnerabilitate (constituţională sau
dobândită) în plan psihic la acţiunea stresorilor tradiţionali, fiind mai predispuse astfel la apariţia SP. Adeseori
în literatură se întâlneşte expresia „vulnerabilitate de stres" care desemnează, de fapt, o receptivitate psihică
crescută faţă de stre-sorii psihogeni (şi nu numai la aceştia) capabilă să conducă la apariţia SP (Kourilsky). In
acest context, dacă ar fi să se vorbească de o astfel de vulnerabilitate, ar trebui mai degrabă să ne referim la
vulnerabilitatea unor organe şi aparate (inclusiv a psihicului individului agresionat) la stresul psihic.
Burns apreciază că circa 10% din populaţia americană prezintă sensibilitate excesivă faţă de stresori (un prag
redus pentru instalarea SP).

Totuşi, dată fiind răspândirea termenului de „vulnerabilitate la stres", o vom accepta ca pe o trăsătură proprie
anumitor indivizi de a reacţiona facil printr-un SP Ia o gamă largă de agenţi stresori. O trăsătură
importantă specifică stresului psihic, raportată la agentul stresor cauzal, o constituie caracteru anticipativ al SP
(al distresului* în special) faţă de impactul cu un anume eveniment sau cu unele circumstanţe generând
consecinţe ce ameninţă echilibrul psihic al subiectului. Cel mai elocvent exemplu în această privinţă este
furnizat de stresul psihic declanşat de situaţiile de examen, când această împrejurare este evaluată ca
generatoare posibilă de consecinţe dezastruoase, deci reprezentând o ameninţare pentru viitorul apropiat sau
îndepărtat al subiectului în cauză.

In cele ce urmează vom încerca să prezentăm cele mai importante caracteristici ale agenţilor stresori capabile să
creeze condiţiile apariţiei unui SP. Exemplele furnizate sunt valabile pentru distres, dar există situaţii similare
cu valoare pozitivă, benefică pentru individ, care vor genera eustresuri.

1. Agenţii stresori (AS) au un caracter potenţial stresant, generând totuşi SP numai în anumite condiţii,
chiar dacă unii dintre ei ar fi capabili să declanşeze un astfel de sindrom la majoritatea indivizilor (de
exemplu, vestea despre nereuşita la un examen afectează, în genere, pe orice individ dar poate lăsa
indiferent un concurent nepregătit care nu-şi făcea nici o iluzie). Se verifică butada lui H. Selye (1968):
„Nu contează ce ţi se întâmplă, ci cum reacţionezi la ceea ce ţi se întâmplă".
2. Totuşi, datorită frecvenţei crescute cu care sunt înregistrate între cauzele provocatoare de SP, sunt
considerate ca stresori o serie de evenimente cu caracter de ameninţare iminentă şi având o serie
 largă de implicaţii şi consecinţe, de la care individul se poate cu greu (sau deloc) sustrage:
calamităţile naturale (inundaţii, cutremure) sau sociale (războaie) sau evenimente biografice majore
(divorţ, deces al fiinţelor apropiate, eşec profesional etc.) şi aşa mai departe. Şi aceste cauze de SP
colectiv pot fi uneori disociate de SP individual, deoarece solidaritatea umană în cazul unor dezastre
resimţite de o largă colectivitate poate atenua SP resimţit de fiecare individ.
3. AS capabili să declanşeze un SP sunt de natură variată, nefiind obligatoriu numai stimulii psihici,
fapt ce obligă la o departajare a două categorii de AS:

a) Cei care acţionează pe calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (vedem deci că

importanţa unor concepte pavloviste creşte odată cu „proba timpului") reprezentaţi prin cuvintele, ideile,
procesele gândirii (mai ales evaluările unei situaţii nocive pentru individ, inclusiv disconfortul creat prin
nesatisfacerea unor trebuinţe).

In SP principalii agenţi stresori sunt reprezentaţi de cei cu conţinut noţional-ideativ, recepţionaţi de subiect ca
reprezentând indiciul unor situaţii ameninţătoare „actuale" sau „în perspectivă". De regulă, AS din această
categorie sunt concretizaţi sub formă de situaţii psiho- traumatizante, sau - din contră - (în cazul eustresului)
situaţiile fericite, iar în limbajul medical curent ei sunt consideraţi AS specifici pentru SP, motiv pentru care noi
i-am etichetat ca AS psihogeni propriu-zişi sau simbolici.

b) Stimuli senzoriali externi (senzaţiile, percepţiile şi reprezentările) despre care Pavlov spune că ele „se referă
la lumea externă şi sunt primele semne ale realităţii" precum şi excitaţiile interoceptive (în cazul unor boli cu
simptomatologie zgomotoasă - în special dureri, prurit, „disconfort", etc). Aceşti stimuli pot deveni veritabili
AS în două condiţii: atunci când „bombardează" scoarţa cerebrală timp îndelungat şi cu o intensitate crescută

există şi în cazul eustresului, o reacţie anticipativă - cu caracter de eustres moderat înaintea unor momente festive („febra
sărbătorilor"), când eustresul devine maxim. (zgomotul, de exemplu) sau în cazul în care au o anumită semnificaţie
pentru subiect (de exemplu, zgomotul făcut de scârţâitul unei uşi într-un castel „bântuit de fantome"). In acest
din urmă caz excitantul senzorial („zgomotul") cu „semnificaţie" este, de fapt, tot un stimul „psihogen".

4. De cele mai multe ori AS au o semnificaţie electivă pentru subiect cu mare „rezonanţă afectivă" (cel mai
adesea nocivă, dar şi o semnificaţie pozitivă poate genera un SP ca în cazurile de eustres) (miza crescută şi
gradul important de implicare, conform lui Sells). Validarea potenţialului stresant al AS se face tocmai prin
acordarea unei semnificaţii majore pentru subiect, capabilă să-i perturbe acestuia echilibrul emoţional. Totuşi,
există SP de suprasolicitare intelectuală în care efortul mental intens şi prelungit acţionează „stresant" în absenţa
oricărei semnificaţii negative (din contră, activitatea poate fi foarte plăcută).

5. Parametrii de acţiune ai AS sunt reprezentaţi de intensitate, durată (inclusiv repetabilitate) şi atributul de
noutate, precum şi de bruscheţea cu care ei acţionează (Sells: „surprind subiectul ca fiind nepregătit"). De
menţionat că SP zilnice sunt generate de AS de mică intensitate dar cu durată prelungită sau frecvenţă de
apariţie crescută (tabelul 7, cf. lui Kanner).

Cele mai grave apar SP provocate de AS cu semnificaţie majoră pentru individ (de exemplu, concedierea,
ratarea unui examen) care multiplică prin consecinţele lor numărul de AS şi creează SP variate şi
intercondiţionate.

6. Adesea există constelaţii de AS de natură variată determinând veritabile situaţii stresante „polimorfe"
cum este, de exemplu, desfăşurarea unei activităţi într-un ritm neadecvat cu perturbări senzoriale (variaţii ale
intensităţii luminii ambiante, zgomot „de fond" etc.) şi cu o durată prelungită pe fondul unei stări afective
negative generate de o discuţie şi în condiţiile prodromale ale unei îmbolnăviri.
În acest din urmă caz patologic, acţiunea agentului biologic (bacterie, virus, etc.) se propagă de regulă pe căile
senzitive (cu aferente interoceptive) dar şi pe cale umorală, putând afecta centrii nervoşi superiori inclusiv
corticali, la care vin, în plus, aferentele senzoriale (vizuale, auditive, tactile), etc. Comportamentul rezultant
este, în acest caz, dependent, în mod suplimentar, de buna funcţionare a unor organe interne, atinse de procesul
patologic, de exemplu fazele de debut ale unei pneumonii, hepatite epidemice etc).

1. Prea multe lucruri de făcut

2. Timp insuficient
3. Prea multe responsabilităţi
4. Gânduri deranjante („nu-ţi dau pace")
5. Obligaţii sociale
6. Stabilirea priorităţilor
7. Rătăcirea sau pierderea lucrurilor
8. Nu găseşti timp spre a dormi suficient
9. Probleme cu copiii
10. Supraîncărcare cu responsabilităţi familiale
11. Neplăceri la serviciu

3. SCALE DE EVALUARE

3.1. Scala Holmes - Rahe

Încă din 1967, Holmes şi Rahe au cercetat corelaţia dintre schimbările recente de viaţă şi apariţia unor boli
(infecţiile în general, tuberculoza şi infarctul miocardic), constatând că anumite evenimente - cauzatoare de SP,
uneori trecut cu vederea - pot avea o influenţă certă în patogeneză la marea majoritate a indivizilor.

De exemplu, frecvenţa deceselor „imprevizibile" ca şi a infarctului miocardic este net crescută la un grup de
subiecţi din Finlanda care au înregistrat schimbări „de viaţă" (concediere, divorţ, chiar şi mutarea într-o nouă
locuinţă) în ultimele 6 luni în raport cu o populaţie martor fără astfel de schimbări şi cu caracteristici
demografice asemănătoare (Rahe şi colab. - citat de Y uwiller),

Ierarhizând situaţiile stresante cu caracter de „schimbare" în viaţa diferiţilor indivizi, corelate cu posibilitatea
crescută de apariţie a bolii (deci sugerând un raport de cauzalitate), Holmes şi Rahe au evaluat principalele
evenimente, grupate în patru categorii („starea sănătăţii", „munca", „casa şi familia", „personal şi social"),
acordând fiecăruia un punctaj care indică potenţialul patogen al evenimentelor respective. într-un „clasament"
conform acestui punctaj primul loc îl ocupă moartea unuia dintre soţi (100), „urmată" de divorţ (80), starea de
arest (64), spitalizarea (62), îmbolnăvirea unui membru din familie (54) şi situaţii profesionale, echivalente ca
punctaj: pensionarea sau concedierea recentă şi situaţia de recent căsătorit (50 puncte). Pe ultimele locuri:
schimbări ale obiceiurilor personale (12), petrecerea unei vacanţe (11) şi „încălcări minore ale legii" (11).

Valoarea unor astfel de scale este incontestabilă, mai ales pentru studiile de epidemiologie a diferitelor boli
somatice şi psihice, dar trebuie totdeauna analizată în cadrul anamnezei, „validarea prin SP" (Iamandescu,
1993), de către fiecare individ a unor astfel de evenimente. In plus, chiar în condiţiile în care acele „life
changes" postulate de Holmes şi Rahe declanşau reale SP majore, apariţia bolilor „prezise" de scală a fost
departe de proporţia prevăzută datorită unor factori de rezistenţă care ţin de personalitatea individului
(psyche), dar şi de terenul său de organ (soma). Astfel, Cohen şi Williamson (în 1989) au considerat riscul
pentru îmbolnăvire de numai 9% pentru cazurile cu punctaj crescut la această scală. S-a subliniat şi de către alţi
autori importanţa stresurilor minore zilnice cumulate în timp dar şi modul în care este perceput de către indivizi
propriul stres psihic (v. Scala stresului perceput de Cohen şi Williamson).

3.2 Scala Lindermann

În ultimii ani şi-a căpătat o bună reputaţie o nouă scală a evenimentelor de viaţă cu rol de agenţi stresori,
elaborată de Lindemann şi colab. (valabilă pentru Germania anului 1994) pe un număr de 251 de subiecţi
şi care indică un punctaj şi o ordine destul de diferite faţă de scala Holmes şi Rahe, apărută în urmă cu circa 30
de ani.

În privinţa evenimentelor „Casnice", - decesul partenerului de viaţă este punctat cu 86 p., iar divorţul (tot 70 p.)
este „devansat" de decesul unei fiinţe apropiate (73 p.) şi o boală severă sau accident (72 p.). De asemenea, în
jurul a 50 p. (căsătoria în scala Holmes şi Rahe) figurează evenimente precum: conflicte cu legea (60 p.),
incendiu al locuinţei (60 p.), zgomot ambiant (51) sau penalităţi financiare şi tulburări de somn (ambele 50 p.).

Un loc important în această scală recentă a lui Lindemann îl ocupă stresul profesional declanşat cel mai
frecvent de „condiţiile proaste de lucru" (62 p.), solicitări profesionale extrem de crescute (61 p.), munca în
acord sau sub presiunea timpului (60 p.) sau conflictele cu şeful (55 p.).

Analizând gradul de predictabilitate, la scalele prezentate, considerăm că este crescut, persoanele cu boli severe,
în stadii avansate de evoluţii, la vârstnici şi la cei cu trăsături disimunogene de personalitate cu suport social
redus.

Pe de altă parte gradul de inducere a SP depinde de semnificaţia (Klumbies - 1980) electivă a evenimentelor
respective, condiţionând astfel apariţia bolilor somatice.

Există o serie de teste experimentale de producere al unui stres psihic (v. clasificarea lor în I. B.
Iiamandescu - "Stresul psihic şi bolile interne" - 1993 sau „Trier Psycosocial Test").

MODIFICĂRILE PATOLOGICE INDUSE DE CĂTRE STRESUL PSIHIC

1. MODIFICĂRI PSIHO-COMPORTAMENTALE Şl PSIHOSOMATICE POTENŢIAL
REVERSIBILE

1.1 Reversibilitatea reacţiei psihosomatice de stres acut

Este o adevărată regulă, probată în larga majoritate a cazurilor, altfel, ar fi o adevărată nenorocire, omenirea
fiind condamnată la o dispariţie totală într-un interval greu de aproximat, dar foarte scurt.

Prin urmare, efectele stresului pe termen scurt (valabile, în mod covârşitor, pentru stresul psihic acut) sunt
reprezentate de un larg evantai de modificări în plan psihologic predominant în sfera cognitivă şi, mai ales,
afectivă - însoţite de o serie corespunzătoare de corelate („concomitente") somato-viscerale sau „corelate
fiziologice" ale emoţiilor care - pentru un individ normal, „netarat" din punct de vedere psihic şi somatic
(sănătos, deci, „la minte şi la trup") - nu lasă nici o urmă. Această constatare este valabilă, cel puţin în planul
aprecierii longitudinale pe durata a 70 de ani, cât este considerată, în ţara noastră, durata medie de viaţă. în caz
contrar, sumaţia unor astfel de modificări (Carruthers consideră că există circa 100 stresuri psihice minore -
„picături chinezeşti" - într-o singură zi) poate să contribuie la diminuarea duratei de viaţă într-o proporţie greu
de estimat dar care nu pare a depăşi o medie de 10 ani (vezi teoria energiei de stres a lui Selye, reluată de
Birkenbihl (1980) şi Hobfoll (1994).

Modificările în plan psihic şi somatic reversibile, corespunzătoare stării de stres psihic, pot fi considerate în
dubla lor calitate de „markeri" ai stresului psihic dar şi de „efecte" ale acestuia, atunci când - nu totdeauna! - se-
prelungesc mult timp după dispariţia agentului stresor.

1.2 Modificări comportamentale şi tulburări funcţionale remanente poststres

În această din urmă ipostază, de efecte poststres, putem vorbi - destul de arbitrar, totuşi - despre tulburări
funcţionale psihice si psihosomatice apărute în cadrul stresului acut şi coexistând iniţial cu modificările în
plan psiho-comportamental specifice stresului şi persistând în grade variabile după încetarea acţiunii agentului
stresor. Această „variabilitate" este ierarhizată de Dongier în concomitente emoţionale, tulburări şi, apoi, boli
psihosomatice (tabelul 10).

Într-o serie de cazuri, ale unor stresuri psihice majore, „ieşirea din stres" nu poate fi corect apreciată decât doar
printr-o monitorizare (aproape imposibilă!) a parametrilor cognitivi şi afectivi, modificaţi prin apariţia stresului
şi definitorii pentru derularea acestuia. Revenirea lor la valorile normale poate fi considerată compatibilă cu
ieşirea din stres.

Un exemplu edificator pentru astfel de tulburări persistente după dispariţia stresoru-lui (dar cu efecte
remanente) ar fi tabloul psihic şi psihosomatic al unui individ, la câteva minute după ce a scăpat dintr-un posibil
accident auto. (Persistă tahicardia, creşte tensiunea arterială, este încă speriat, etc.)

1.3 Tulburări coportamentale şi somatice în SP cronic

Modificările psiho-comportamentale - cu caracter de distres - prezintă o relativă persistenţă şi adeseori sunt
accesibile nu numai observaţiei avizate a psihologului sau medicului (în special psihiatrului) ci şi observaţiei
anturajului individului stresat.

Prin releu psihosomatic, toate aceste urmări în plan psihologic se repercuta asupra tuturor organelor şi
aparatelor, generând tulburări şi chiar boli somatice al căror tablou general sunt relatate extrem de sintetic în
acelaşi tabel 10. (coloana consacrată tulburărilor şi bolilor psihosomatice).

Profităm de această ocazie, referitoare la existenţa unor similitudini de ordin psihosomatic între eustres şi
distres, pentru a insista asupra faptului că diferenţa dintre aceste două ipostaze antagonice ale SP este făcută de
efectele lor diferite asupra calităţii şi nivelului hormonilor de stres - eliberaţi în eustres şi distres - şi mai ales,
efectele lor asupra sistemului imunitar.

În mod cert, există şi alte diferenţe în plan psihosomatic între efectele eustresului şi ale dis- tresului; ele vor fi
menţionate în paginile următoare dar, la fel de cert, mai există diferenţe ce nu au fost încă evaluate.

Ca o opinie personală, considerăm că efectele unui stres acut sunt importante numai atunci când stresul
acut este violent sau când - indiferent de intensitatea lui survine la un individ „tarat" (psihic sau
somatic). Pe de altă parte, efectele unui stres cronic pot - în anumite circumstanţe, ce vor fi analizate mai
departe - să afecteze pe cei mai mulţi indivizi, mai ales pe cei vulnerabili faţă de acţiunea stresului.

Într-o perspectivă „ascendentă" a efectului stresului psihic va trebui să analizăm, în ordine, efectele asupra
comportamentului individului (în special în SP cronice - deşi cele acute pot avea uneori efecte majore!) şi apoi,
implicaţiile unor SP nerezolvate (sau „rezolvate" cu defect) asupra psihicului şi somei (organele şi aparatele
organismului) individului afectat de stres.

1.4 Efectele stresului psihic asupra sistemului imun

Actualmente sistemul imun este considerat alături de sistemul neuro-endocrin vegetativ, cu care are strânse
relaţii bidimensionale, un sistem vital de reglare a activităţii tuturor componentelor organismului - realizând
coordonarea „eforturilor" celulare şi tisulare de apărare faţă de „agresiunea externă" (virusuri, bacterii,
protozoare, etc), fiind, în acelaşi timp, supus influenţelor pe care le primeşte din partea fiecărei componente a
organismului, de la efectele benefice ale efortului fizic moderat şi până la modificările nocive produse de
distresul psihic (cel mai cunoscut fiind rolul
imunodepresiv al depresiei psihice).

Modificări reversibile Boli psihosomatice

Aparate Componente psihofiziologice Tulburări psihosomatice
normale ale reacţiei (corelate somatice (tulburări mai intense ale (tulburări "fixate", apar constant
ale emoţiilor) emoţiilor) leziuni histopatologice)
tahicardie paroxistică,
Cardio- palpitaţii, lipotimii, sincope hiper-
tahicardie, fluctuaţii tensionale coronaropatii, HTA,
vascular sau hipotensiune
arterioscleroză, Boala Raynaud
dispnee nevrotică, opresiune
Respirator suspin, tahipnee astm, tuberculoză, frenocardie
respiratorie
ulcer gastric sau duodenal, colon
inapetenţă, greutate ("bulgăre") bulimie, inapetenţă, spasme,
Digestiv iritabil, rectocolită ulcero-
epigastrică, greaţă diaree, constipaţie
hemoragică
retenţie urinară, cistalgii cu urini
Urinar polakiurie enuresis
clare
curbatură, cervicalgii şi lombalgii, poliartrită reumatoidă, unele
Locomotor tensiune musculară, lipotimie
astenie musculară reumatisme abarticualre
reacţii diencefalohipofizare şi
amenoree, dismenoree, hipertiroidism, tulburări de
Endocrin consecinţele lor, descărcare
hipoglicemie dinamică sexuală
catecolaminică
cefalee, epilepsie "funcţională",
Nervos tremor migrenă
hiperestezii
impotenţă, frigiditate, vaginism,
Genital secreţii ale mucoaselor, erecţii ovarită sclerochistică, fibrom
sterilitate
Vizual lacrimi inflamaţii (orgelet) -
prurit (generalizat sau localizat - urticarie, angioedem, eczeme,
Cutanat paloare, roşeaţă, încălzire, răcire
vulvar sau anal) peladă, psoriazis
afonie, disfonie, (mai frecvent)
rinită spasmodică (vasomotorie),
ORL modificări ale vocii, "nod în gât" "voce gâtuită" şi strănuturi în
sindrom vertiginos
salve, blocaj nazal

Tabelul 10. Corelate somatice ale emoţiilor, tulburărilor şi boli psihosomatice

O sistematizare succintă şi incompletă a unor argumente epidemiologice în favoarea acestei relaţii dintre stres şi
modificările sistemului imunitar figureză în tabelul 11.
Începând cu Ader, creatorul Psihoneuroimunologiei (care numără între autori o serie de valoroşi cercetători
români: Benetato, Baciu, Hăulică), interrelaţiile psihoneuro-endocrino-imunologice au fost studiate din ce în ce
mai amănunţit, ele putând explica adeseori apariţia unor îmbolnăviri dintre care cancerul şi SIDA sunt cele mai
elocvente.

De asemenea lucrarea noastră (I B Iamandescu: Psychneuroalergology - 1998) abordeză relaţiile factorului

biologic cu alergia - ca formă de deturnare a imunităţii de la rolul protector al acestuia.

Din analiza sumară a acestor date furnizate de literatură rezultă o concluzie ce justifică plasarea subiectului
despre efectele stresului psihic asupra imunităţii: modificările sistemului imun apar, şi ele, într-un stadiu
premorbid, putând fi sau nu urmate de tulburări înscrise în sfera patologicului. În încheiere, vom reproduce un
citat din Novera Herbert Spector: „psihoneuroimunologia are de-a face cu implicarea factorilor psihologici şi
comportamentali în imunitate. Input-ul senzorial (inclusiv generator de stres psihic) şi cel antigenic (către
sistemul imun) pun în mişcare un sistem complex şi integrat de reacţii nervoase, endocrine şi imune".
2. TULBURĂRI PSIHOPATOLOGICE DETERMINATE DE STRESUL PSIHIC

Contrar unor prejudecăţi, prezente în rândul laicilor, nu toate bolile psihice sunt generate de către stresul psihic,
cele mai bune exemple de boli psihice majore de cauză endogenă fiind furnizate de către două boli redutabile
din domeniul psihiatriei: schizofrenia şi psihoza maniaco-depresivă dar şi de o serie de sindroame demenţiale
organice, etc.

Totuşi, intervenţia patogenă a SP a fost de mult recunoscută şi ea a generat chiar şi o clasă de boli având această
etiologie majoră: psihogeniile, în care erau incluse atât boli psihice de largă răspândire precum nevrozele sau,
mai puţin frecvente, psihozele reactive, dar şi alte boli psihosomatice considerate - pe drept - ca „boli din
domeniul medicinii interne cu o etiologie psihogenă (stresul psihic în primul rând) dominantă" (Romilă).

Capitolul extrem de vast consacrat tulburărilor psihiatrice generate de SP - care ar putea constitui subiectul unei
voluminoase monografii de specialitate - va fi rezumat şi redactat de o manieră cu totul impersonală prin
recurgerea la autoritatea unui manual european de referinţă: ICD- 10 (Clasificarea internaţională a tulburărilor
mintale şi de comportament).

Astfel există două grupe de sindroame psihiatrice generate de stresul psihic: reacţii de stres sever şi tulburări
de adaptare şi tulburări disociative (de conversie) .

La acestea se adaugă un al treilea grup - tulburări somatoforme - care cuprinde fie reacţii strict subiective în
sfera psihică, fie reacţii obiectivabile, neuro-vegetative (autonome), toate însă imitând boli somatice şi generând
convingerea bolnavului în existenţa unor astfel de boli organice.

În acest capitol vom enumera succint doar primele grupe apărute în mod evident în legătură cu un stres major,
iar grupul al treilea va fi analizat la capitolul tulburărilor psihosomatice, deşi chiar şi o parte dintre sindroamele
afiliate grupului tulburări disociative de conversie sunt şi ele psihosomatice: accidentele isterice care imită
sindroame neurologice manifestate prin tulburări motorii sau senzoriale.

Reacţii la stres sever şi tulburări de adaptare

Într-o sinteză efectuată după datele furnizate de G. Ionescu - după care ne vom conduce şi în cazul următoarei
grupe - aceste reacţii au ca numitor comun două elemente:

 -  brutalitatea extremă a agentului stresor cauzal care ameninţă viaţa, integritatea fizică sau statutul
socio-profesional (inclusiv marital sau reputaţia) victimei;
 -  vulnerabilitatea la stres mai crescută a acesteia în raport cu alte persoane.

2.1 Reacţia acută la stres („şoc psihic", „stare de criză", etc.)

Durează între 2 zile şi 4 săptămâni (depăşirea acestei limite coprespunde celeilalte tulburări - de
„tulburare posttraumatică").

2.2 Tulburarea posttraumatică de stres („stres posttraumatic")

 -  durează peste 30 de zile;

 -  cauzele sunt asemănătoare ca situaţii excepţionale, dar intensitatea şi durata

stresului sunt mai mari ca în cazul reacţiei acute de stres, ca de exemplu, răpire, detenţie, cutremure sau
inundaţii, acte teroriste (răpiri, ostatici), accidente grave de circulaţie, moartea subită a unei persoane
foarte apropiate.
  -  vulnerabilitatea la stres este mai accentuată
 -  simptom asemănător cu reacţia acută de stres: stimulii evocatori, retrăirea

traumatizantă a situaţiei cauzale, stimuli evocatori, tulburări neuro-vegetative.

 -  simptome noi, predominant în „zona" depresiei (scăderea elanului vital, anhedonie - izolare şi
scăderea capacităţii de a se bucura, de a iubi, de a trăi

cu intensitate viaţa) sau în zona anxietăţii (manifestări psihic-anxioase

intense, declanşate de distres).

 -  risc suicidar semnificativ

 -  - evoluţia în timp îmbracă 3 forme: acută (1-3 luni), cronică (peste 3 luni) şi

debut tardiv (manifestări clinice apar la 6 luni de la trauma iniţială). Personal, considerăm că o ilustrare
complexă a tulburării de stres posttraumatic, nesupusă acestor încadrării procustiene, o reprezintă cazul
veteranilor americani ai ră2boiului din Vietnam, la care o serie de manifestări psihice - unele de
intensitate psihotică - au fost la baza unei inserţii socio-profesionale grevată de numeroase eşecuri,
inclusiv sinucideri.

3. CADRUL DE ACŢIUNE PRIORITARĂ A STRESULUI PSIHIC ÎN DOMENIUL

PATOLOGIEI SOMATICE

În situaţiile în care SP acţionează brutal şi/sau prelungit asupra unui teren psihic şi/sau somatic fragil
(vulnerabil), el poate declanşa adevărate boli, fiind deci, implicat în patogeneză.

3.1 Caracteristici generale ale implicării SP în patogeneză

Stresul psihic (SP) reprezintă, deci, un moment de solicitare a întregului organism, chiar dacă agresiunea
agentului stresor se exercită iniţial asupra psihicului, deoarece acesta influenţează, prin releu
psihosomatic, activitatea tuturor compartimentelor organismului.

Din acest motiv, orice SP reprezintă un examen dat nu numai de psihicul individului solicitat, ci şi
de fiecare organ, în special de cele solicitate preferenţial şi anume: glandele endocrine, sistemul
imun, aparatul cardiovascular, aparatul respirator, precum şi organele cu o bogată inervaţie cum sunt
cele ale aparatului digestiv.

Acest examen este trecut cu succes într-o impresionantă majoritate a situaţiilor, fapt ce explică rezistenţa
aparent miraculoasă a organismului la avalanşa zilnică de SP sau chiar la SP prelungit, cu implicaţii
majore în existenţa individului, şi soldate cu o rezonanţă extremă la nivelul tuturor organelor.

Istoria naturală a multor boli demonstrează o evoluţie îndelungată a proceselor patologice induse de
variaţi agenţi etiologici şi aflate într-un echilibru fragil cu forţele de apărare ale orga- nismului ce
acţionează în sens reglator homeostazic. De regulă, există o acţiune de sumare a mai multor agenţi
etiologici între care şi un SP major, ori SP minore dar repetate (sau cvasicontinue).

Dacă acţiunea SP a fost înregistrată ca impact acut asupra psihicului subiectului afectat (a se vedea
exemplele privind efectele cutremurului din 1977) - având urmări imediate asupra sănătăţii psihice şi
somatice - o evaluare a efectului său tardiv dezvăluie, nu rareori, apariţia unor sindroame
psihopatologice, endocrine, psihosomatice sau chiar a unor boli din domeniul medicinii
 interne în a căror etiopatogenie factorul psihogen ocupă un loc mai modest (vezi pneumonia
pneumococică în a cărei etiologie expunerea la frig, de exemplu, ocupă un rol mai important).

Pornind de la aceste constatări, la îndemâna medicului practician, vom prezenta în cele ce urmează o serie de
afecţiuni patologice din variate domenii ale medicinii, în care SP are o participare „prioritară", adică în raport cu
alţi agenţi etiologici - ocupă un rol dominant.

Nu trebuie omise din această „demonstraţie" rolul jucat de „cel de-al doilea pol al interacţiunii stresante,
terenul de organ", dar şi de cel psihic pe „matricea" căruia SP şi-a gravat amprenta, uneori chiar la distanţă de
acţiunea agentului stresant care a declanşat „explozia".

Un subiect cu antecedente ereditare pozitive pentru anumite boli psihice (părinţi nevrotici, de exemplu) va
dezvolta mai uşor, sub acţiunea SP, sindroame anxioase sau depresive decât boli somatice, iar în caz de
antecedente pozitive pentru boli somatice, va fi afectat prin boli psihoso- matice în virtutea unui „ locus minoris
resistentiae " situat la diferite niveluri, inclusiv în structura sistemului nervos, şi care va oferi locul de acţiune
patogenică prioritară a stresului psihic.
O metodă relativ eficientă de evaluarea a relaţiei dintre un eveniment cu caracter stresant (agentul stresor) cu
foarte posibilă inducere a stresului psihic) şi momentele evolutive ale bolii a fost realizată de către Raoul
Kourilsky în anii 60 ai secolului trecut şi constă în întocmirea unor tabeluri cronologice cu:

1. momentele evolutive ale bolii, şi

2. evenimentele inductoare de stres din biografia bolnavului pe o

perioadă anterioară internării în spital sau prezentării la consultul ambulatoriu Coincidenţa perioadelor de stres
major cu momentele de agravare a bolii o pledează pentru

legătura cauzală dintre stres şi boală.

3.2 Bolile somatice cu participare prioritară etiologică a stresului psihic (bolile

psihosomatice)

După cum am văzut, sfera acţiunii prioritare a SP va include în mod firesc: bolile psihice, în primul rând
psihogeniile (unde există o declanşare exogenă prin SP, aproape exclusivă a bolii) care formează obiectul de
studiu al psihiatriei şi sunt invocate numai tangenţial în cadrul psihologiei sănătăţii, psihosomaticii şi medicinii
comportamentale;

Bolile somatice recunosc o participare etiologică a stresului psihic cel puţin în anumite momente ale evoluţiei
lor atunci când etiologia lor este monocauzală şi fără legătură cu stresul (de ex. o hepatită cu virus B transmisă
prin seringă. Participarea minimală a stresului psihic în evoluţia unor astfel de boli (infecţioase, ortopedice şi
din larga sferă a traumatismelor) se traduce prin adiţionarea stresului psihic pe parcursul evoluţiei ulterioare a
bolii, când de exemplu, plăgile chirurgicale se pot vindeca mai greu la cei stresaţi (aut cit. de Bennett), iar
evoluţia unei boli infecţioase poate fi şi ea agravată, etc. în schimb există boli în a căror patogenie stresul psihic
partcipă foarte frecvent la debut şi aproape întotdeauna ca factor agravant al evoluţiei (frecvent declasează
complicaţii şi uneori chiar decesul).

Aceste boli au fost numite psihosomatice, considerându-se atât ponderea crescută a etiologiei psihogene, cât şi
existenţa unui anume tip de personalitate a bolnavului, ambele conjugate cu un teren de organ receptiv la SP.

După cum rezultă în tabelul 10, există un foarte mare număr de boli psihosomatice (inclusiv altele neincluse în
tabel, dar în cele ce urmează vom enumera principalele boli care se înscriu în aria Psihosomaticii Aplicate (vezi
Iamandescu, 2005) şi care trebuie abordate fie de către medici cu o solidă pregătire psihologică, fie mai ales, de
către o echipă alcătuită din medic somatician (de medicina familiei sau din specialităţile medicale şi
chirurgicale + psiholog + psihiatru de legătură).

În cele ce urmează vom prezenta câteva grupe de boli psihosomatice, considerând ca extrem de viabil şi
pragmatic acest concept de boală psihosomatică negat în prezent de noile taxonomii psihiatrice (ICD 10,
DSM IV) dar a căror abordare, mai ales în echipă, asigură premizele controlului eficient ale unor boli
responsabile în ansamblul lor de 80% din mortalitatea de pe glob şi a căror cauză principală în afară de
zestrea ereditară o constituie comportamentele nocive pentru sănătate.
Exemplificăm cu câteva categorii de boli psihosomatice:

 -  boli interne, boala ulceroasă, infarctul miocardic şi alte forme clinice ale bolii cardiace ischemice,
poliartrita reumatoidă, spondilita anchilozantă, etc, şi marele grup al bolilor alergice (în special astmul
bronşic şi dermatita atopică)
 -  boli dermatologice: pelada, psoriazisul, anumite forme de urticarie cu trigger psihogen
 -  boli infecţioase cu componentă psihogenă importantă: tuberculoza (de fapt, tot o boală
psihosomatică), zona zoster, hepatita epidemică cu virus A (expresia populară: „a dat în gălbinare, de
atâta supărare");
 -  boli metabolice: diabetul zaharat (ecloziunea şi modelarea evoluţiei sale), obezitatea, anorexia
nervoasă, etc;
 -  în anumite cazuri de neoplasm există argumentaţia convingătoare în favoarea implicării unui SP
major în apariţia bruscă a fazei clinice ori în diseminarea metastatică fulgerătoare;
 -  boli endocrine: boala Basedow, în primul rând, dar şi alte afecţiuni endocrine, ca de exemplu:
„amenoree de stres", „nanismul psihosocial", „hipocorticismul cronic" la cei cu SP cronic;

Desigur că în orice boală, chiar cu o etiologie unică (de exemplu, afecţiunile patologice din domeniul
ortopediei, multe dintre ele decurgând din accidente) există implicaţii, mai mult sau mai puţin evidente
ale SP, atât din punct de vedere al circumstanţelor de producere (o fractură la un om stresat, un accident
rutier în cazul unei stări de enervare accentuată) cât mai ales din punct de vedere al evoluţiei bolii a cărei
vindecare poate fi întârziată de SP ulterioare.
SP solicită adeseori violent organismul uman dar caracterul „ bizar şi capricios " al efectelor sale
poate fi prevăzut prin studierea „punctelor slabe" ale organismului, situate - aşa cum s-a menţionat - la
diferite nivele.

3.3 Cronologia modificărilor patologice induse de SP

Între acţiunea de SP şi apariţia manifestărilor de boală există adesea o perioadă mai mult sau mai puţin
îndelungată de „latenţă" a bolii, de luptă încununată de succes pentru lichidarea urmărilor SP, dacă nu în
totalitate (în special ecoul său asupra vieţii psihice a individului) cel puţin la nivelul organelor de reglare şi
interne solicitate pe parcurs.

Referitor la inserţia stresului psihic în rândul celorlalţi agenţi etiologici ai bolilor interne, trebuie amintit
că, cel mai adesea, factorul psihogen - acţionând în exclusivitate sau asociat cu ceilalţi factori etiopatogenici -
declanşează, la nivel general al organismului sau local (de organ), tulburări funcţionale pasibile de
reversibilitate

completă, mai ales când ele se produc asupra unor structuri morfo-biochimice încă nealterate sau fără
fragilitate constituţională. Din acest motiv, de regulă, stresul psihic nu antrenează atât de frecvent tulburări
patologice organice, deşi - în cazul persistenţei sau repetărilor sale frecvente - se poate ancora şi în organicitate
(tabelul 13).

1. Acţiune „pregătitoare"
 „aşterne patul" bolii + (psihice sau somatice) alţi factori organospecifici

accelerează debutul unor boli „programate genetic"

2. Acţiune declanşantă

exclusivă (nevroze şi alte psihogenii) alternativă (boli psihosomatice)

sumativă: toate bolile

3. Acţiune agravantă

complicaţii decese

Tabelul 12. Modalităţi de inserţie a SP în contextul plurietiologic al diferitelor boli

Ceea ce trebuie reţinut este intrarea factorului psihogen în „elita" factorilor etiopatogenici ai bolilor interne,
poziţie în care se cere tratat cu consideraţie de practicieni şi descifrat în intimitatea mecanismelor sale de către
cercetători.

4. APRECIERI FINALE

Se cuvine să menţionăm - într-o evaluare finală a SP - că:

1. Modificările în plan psihic sau somatic ce caracterizează stresul sunt reversibile în

majoritatea situaţiilor, (în special în cazul SP acute). Ele pot să dispară imediat sau la o anumită distanţă de
la acţiunea stresului (sau a unui stres „remanent" de o mai lungă durată dar de o amplitudine redusă).

2. Persistenţa acestor modificări îndreptăţeşte considerarea lor ca tulburări psihologice (cognitive,

afective, în special) şi ea poate conduce facultativ la organizarea lor în veritabile sindroame
psihopatologice, cum ar fi sindromul anxios sau sindromul depresiv, în trecut, denumite generic drept
„nevroze".
3. Referitor la corelatele somato-viscerale ale emoţiilor (concomitente emoţionale) - sau mai corect, ale
proceselor psihice - ele devin tulburări psihosomatice atunci când ating amplitudinea specifică
stresului, şi pot să evolueze multă vreme, prin repetarea distresurilor psihice, fără a conduce la apariţia
unor leziuni de organ, compatibile cu instalarea unor boli somatice (de fapt, boli psihosomatice).
Această „organizare" a tulburărilor psihosomatice poate, totuşi, surveni prin conjugarea stresului psihic
cu alţi agenţi organo-specifici cauzali ai bolilor respective (de exemplu, aspirina pentru ulcer şi unele
forme de astm sau fumatul pentru bronşită sau infarctul miocardic) şi, mai ales, pe un teren predispus
pentru aceste boli (figura 4).
4. problematica tulburărilor psihosomatice prezintă o importanţă deosebită pentru medicii tuturor
eşaloanelor de asistenţă medicală pentru următoarele motive:
o ―  sunt extrem de răspândite (Constituie motivele pentru consultaţii medicale în ambulatoriu în
30-40% din cazuri)
o ―  imită sau preced bolile psihosomatice de largă răspândire (- şi pentru că ele
o ―  preocupă atât pe medicul de familie, cât şi pe specialiştii nepsihiatri, creând confuzii cu
bolile somatice şi fiind adeseori reolvate de către psihiatri - când evoluează timp îndelungat
fără a avea nici o bază organică (cazul aşa-numitelor tulburări

somatoforme dar şi tulburările de conversie).

 o ―  În raport cu stresul psihic, în opinia noastră, ele constituie însăşi expresia acestuia la nivel
somatic
o ―  Implicarea lor în patogeneză se încadează într-un stadiu premorbid al bolilor
psihosomatice, (fiind pasibile încă de reversibilitate, dacă se înlătură SP majore sau se limitează
acţiunea lor)

Adeseori aceste TBS pot persista decenii fără a se ancora în organicitate, constituind un răspuns
emoţional fixat prin reflexe condiţionate la acţiunea stresorilor (de exemplu indivizi care acuză
fie palpitaţii, fie „nod în gât", etc. la fiecare stres mai puternic)

Ca o concluzie generală, pentru practica medicală , stresul psihic constituie o posibilitate demnă
de luat în consideraţie cu privire la:

o ―  Apariţia şi evoluţia bolii, cel mai adesea însă în interacţiune cu ceilalţi factori etiopatogenici
ai acesteia
o ―  Modificarea calităţii vieţii bolnavilor (boala reprezintă cel mai adesea un stres psihic major
de scurtă durată când este acută şi sau cronic, de fond, când aceasta evoluează cronic).
o ―  Agravarea bolii prin cerc vicios somato-psiho-somatic (ex. dureri atroce → depresie →
infarct miocardic).

PRINCIPII DE CONDUITĂ ANTISTRES

1. OBIECTIVE Şl CLASIFICARE

Au la bază câteva premise care pot să permită oricărui individ să reziste nenumăratelor stresuri care ne asaltează
zilnic.

Trebuie să învăţăm să trăim cu stresul care adesea este inevitabil. Secretul rezidă în a transforma stresul în
energie învingătoare.

Este întotdeauna bine să învăţăm să ascultăm propriul corp şi să ni-l facem prieten (Luban Plozza).

În opinia noastră, baza oricărui comportament cu obiectivul de a face faţă stresului psihic e constituită de
îndeplinirea următoarelor obiective:

1. reglarea optimă a nivelului de aspiraţii în raport cu nivelul de posibilităţi (diferenţă minimă în favoarea
nivelului de aspiraţii)
2. asigurarea celor 3 nevoi psihologice fundamenta; le postulat de Ralph Linton: nevoia de afiliere, de
securitate pe termen lung, şi de noutate a experienţei
3. formarea unei gândiri pozitive, bazate pe:
o ―  acceptarea stresului psihic ca pe o sfidare, abordabilă de pe poziţia unui

loc de control intern (prin asumarea responsabilităţii personale) dar

incluzând şi apelul judicios la suportul social

o ―  evaluarea corectă a caracteristicilor stresorului, în raport cu resursele

personale (inclusiv evaluarea situaţiilor ambigue ca nefiind în mod

 obligatoriu ameninţătoare).

o ―  creşterea autoeficacităţii prin raportări repetate la realizările personale

anterioare.

Pornind de la aprecierea aforistică a lui Selye: „Sancţiunile stresului (în sens de distres -
sublinierea noastră) sunt bolile ţi nefericirea", remediile împotriva acestuia trebuie să vizeze cei
doi poli ai fiinţei umane: psihic şi somatic. Sănătatea psihică şi somatică sunt intercondiţionate,
ambele fiind supuse acţiunii stresului dar acestea trebuie apreciate din perspectiva unei
rezultante, de tipul unei sume algebrice, dintre acţiunile nocive (sau cel puţin provocatoare) ale
distresului şi cele benefice ale eustresului.
Aşadar, vom distinge următoarele tipuri de conduite:

 ―  evitarea sau limitarea/înlăturarea consecinţelor (deci distresul s-a produs);

 ―  procurarea de eustresuri
 ―  provocarea de distresuri controlate
 ―  activităţi în sfera loisir-ului (spectacole, excursi, etc.)
 ―  muzică, activitae fizică de relaxare, promovarea râsului, (ca eustres cu beneficii multiple pentru