Mălina Bobeș

Anul II Licență, Actorie

UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

De ce uităm să râdem în septembrie?

Din perspectiva unei aspirante la meseria de actor, care a trebuit să îmbrățișeze

plină de entuziasm fiecare mare scriitor canonic, vreau să încep prin a spune că experiența
mea cu scrierile lui Cehov a fost cel puțin la fel de plină de controverse precum dezbaterea
asupra caracterului comic prezent/sau nu în operele sale. De-a lungul parcursului meu de
elevă repspectiv studentă, ca marea majoritate(dacă-mi este permis umorul) am auzit mult
mai multe decât am citit despre Cehov și pentru o perioadă a fost de-ajuns. Ceea ce vreau să
subliniez nu este lipsa de dorință de informare și cercetare a studenților în general ci mai mult
cantitatea enorma de păreri, ipoteze și teorii legate de carcaterul scrierilor cehoviene de care
ne lovim cu toții(fac referirie aici strict la domeniul nostru de activitate) chiar înainte de a
face cunoștință cu textul proiu-zis. Acest fenomen de polemizare, cum îl numesc eu și care se
referă la intrarea în polemici, este unul foarte des întâlnit in randul nostru mai ales când vine
vorba de nume mari precum Shakespeare, Moliere, Beckett, Cehov etc.; fiind pasionați de
ceea ce facem și conduși de motivația împlinirii propriului joc actoricerc, picăm ușor în
capcana categorizării modului în care se joacă piesele unor autori ca cei numiți mai sus și
automat a modului în care privim și înțelegem textul respectiv. Un aici exemplu ar fi: Am
avut ocazia în timpul cursurilor de actorie premergatoare facultatii și ulterior, ocazia să asist
la foarte multe spectacole, repetiții cât și discuții pe baza a piese de Shakespeare sau Cehov
precum Livada de Vișini, Trei Surori, Visul unei nopți de vara, Rome si Julieta s.a.m.d. În
urma ciscumstanțelor respective mi s-a format, fără să vreau poate, o părere destul de fermă
referitoare la cum se abordează aceste piese „tragice, dramatice, serioase, stricte, apăsătoare,
mohorate” și ceea ce ar trebui să transmită. Iar acesta părere s-a facut simțită în momentul în
care am decis să citesc și să analizez singură, în sensul în care deja formată această viziune,
am reușit să înțeleg textele doar sub forma pe care o cunoșteam deja, practic am picat în
capcana categorizării de care vorbeam mai devreme și am citit Livada de vișini ca pe o
tragedie al cărei final ar trebui să mă găsească deja obosită de plâns. Din perspectiva
experțentei personale și a parcursului pe care l-am avut atât în ceea ce privește cercetarea,
jocul actoricesc dar și a modului de a adaptare a „gândirii” pe care această meserie le
necesită, vreau sa dezvolt această lucrare, întrucat fenomenul de care am amintit mai devreme
Mălina Bobeș
Anul II Licență, Actorie
UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

cred că este și motivul principal pentru care ideea de comic a pieselor lui Cehov a fost de la
bun inceput respinsă de societate și iată creează mari probleme ideologice și acum.

De ce uităm să râdem în septembrie? – este metafora care, cred eu, însumează toate
dilemele propuse de A.P. Cehov în textele sale care au condus la problematica parerii
diametral opuse a lui K. Stanislavski de cea a scriitorului vis-à-vis de comicul situațiilor pe
care le propune dar în același timp și întrebarea la care eu am ajuns in urma propriei
experiențe cu acest univers și aceste teorii. Este totuși o întrebare care din punctul meu de
vedere vizează viața în felul ei cel mai adevarat, în realitatea imediată în acelasi mod în care
simplitatea și adevărul vieții omului simplu sunt cheia de deslușire a comicului cehovian.

Un septembrie luni, care prin sinea lui nu poate reprezenta altceva decât o atmosferă
apăsătoare, mohorâtă amară de ploaie, probleme și neajunsuri, care nu transmite decât durere
și suferință, este cred ștampila pe care ne-am grăbit cu toții să o punem asupra textelor lui
Cehov, începand cu K.Stanislavski, a actorilor, criticilor și publicului, pe care am menținut-o
imprimată până astăzi și care în tot acest timp nu a reprezentat altceva decât propirul nostru
mod obtuz și închis de a privi viața. Aceasta ștampilă nu a reușit să sigileze caracterul tragic
și lipsit de comedie pe care l-ar avea piesele lui Cehov ci ne-a blocat pur și simplu
capabilitatea de a recunoaște umorul, uneori negru, pe care îl are viața și de a accepta însăși
simplitatea ei. Aceasta ștampilă marchează incapabilitatea noastră defapt de vedea soare într-
o zi de septembrie, de acceptare a neajunsurilor vieții, de a vedea râsul ca pe cel mai bun
medicament, incapabilitatea noastră de a râde de marile probleme ale vietii, cerință pe care
Cehov și-a imprimat-o în fiecare text. Cerință care ne-a fost imposibil de înțeles tot din cauza
propriei noastre naturi umane și pe care Cehov o transpune atât de clar; careia îi este
imposibil să își depășească condiția tocmai din cauza bălții de tragedie și mediocritate în
care alege să se scalde din comfort. Personajele și situațiile lui Cehov suntem noi și situatiile
noastre, a fost Rusia și contextul ei istoric și social, Stanislavski și trupa lui de actorii, Teatrul
Mic și Teatrul de Arta, Nemirovici-Dancenko, Olga Knipper, cele 4 perechi de surori, frații
lui, tatăl lui, sutele de personae care l-au inspirat de-a lungul carierei și mai ales el însuși cu
prorpile-i valențe. Textele lui nu se opresc din „a ne pune oglinda-n față”, iar nouă după
atatia ani încă ne e frică și rușine să ne privim. Oare de ce?
Mălina Bobeș
Anul II Licență, Actorie
UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

Însă mai am o întrebare, de ce uităm să râdem în septembrie? Ideea mea e că cele

două întrebări îți află răspunsul în același loc, în comfortul suferinței de care alegem să ne
agățăm de bunăvoie în detrimentul unei fericiri care implică necunoscutul. La fel ca
presonajele lui Cehov suntem blocați în prorpia obișnuință fără a fi cu adevarat legați la
mâini, astfel continuam ca actori, ca public și mai ales ca oameni să refuzăm să vedem că nu
există nimic care să ne împiedice să ne eliberăm să ne transformăm și să râdem.

Complicata și poate pe alocuri ciudată sau vagă abordare a problematicii

propuse de dumneavoastră, știu și îmi asum. Dar nu pot să nu îmi ascult instinctul și să las de-
o parte nivelul informațional teoretic legat de modul în care sunt construite personajele,
comicul diferitelor situații mai mult sau mai puțin absurde, triunghiurile amoroase, acțiunea
sau lipsa ei, banalitățile, furculițele uitate pe bănci, revolverele cu care se trage sau nu și toate
celelalte diverse argumente prin care se demonstrează clar existența caracterului comic în
piesele lui Cehov.. pe care sunt sigură că le știți și le-ați dezbătut de atâtea ori. Mai mult decât
atât am ales să fac asta pentru că modul real în care am ajuns eu, prin parcursul de care am
vorbit mai devreme, la concluzia ca textele lui Cehov sunt comice, nu are în mare nici o
legătura cu teoria. Bineînțeles îmi sunt cunoscute aceste fundamente și acum că viziunea mi
s-a schimbat îmi sunt și mult mai clare, probabil pentru că și felul de de înțelegere a unui text,
„mai în profunzime”, mi-a fost educat cu această întâmplare. Această schimbare a viziunii și
prin urmare schimbarea sinelui, este „revelația” pe care am avut-o eu semestrul acesta și care
servește drept fundație pe baza căreia am vrut sa construiesc acest eseu, care sper să își
împlinească și scopul de argumentativ până la final. „Revelația” constă în transformarea
viziunii sub aspect tragic a unei situații defapt normale din viață care naște și comedie, în
asumarea faptului că viața e ambivalentă și „se dărâmă cu totul în timp ce mănânci ciorba la
masă”, în schimbarea atenției blocate în interiorul problemei și directionarea ei spre exterior;
aspecte foarte complicat de modificat în comportamentul nostru nu mai puțin decât în
poveștile personajelor cehoviene. Astfel de aspecte fac parte din viață, iar prin faptul ca am
realizat prin propria mea transformare de viziune ce înseamnă ideea că „ Cehov s-a inspirat
din viața însăși” mi-am dezvăluit încă o piesa din puzzle-ul cu „ce e viața?”. Si da, de viața se
rade tocmai pentru că și ea răde de tine, viața are simtul umorului din plin și-și găsește
strălucirea în adevarul simplu. Și tocmai pentru că e simplu e amuzant.
Mălina Bobeș
Anul II Licență, Actorie
UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

Mi-am dat seama că se râde în septembrie prima dată din greșeală, în momentul
prezentării seminarului, când după cum v-am spus și atunci, mi s-a modificat o părere foarte
clară și anume că Unchiul Vanea e plictisitor și mă pierde, September și Woody Allen fiind
cel puțin la fel de anoști în perspectiva mea. A fost ceva ce nu am mai trăit, s-a schimbat totul
ca prin magie într-o noapte, m-am trezit prezentând și argumentând liber o idee care într-un
fel atunci se devolta în mintea mea și pur și simplu îmi modifica toată viziunea. Dintr-o dată
aveam cu totul altă perspectivă și toate astea în pijama.. practic ca în viață cu lingura de
ciorbă, nu? Într-un timp atât de scurt și cum am spus din greșeală, eu am înțeles un pic de
viață și un mic mai mult Cehov și am râs, jur că am râs. Nu înțelegeam cum ceva atât de
anost și lipsit de viață acum mi se părea plin de viață și umor. Am înțeles mai bine atunci și
ideea de comic de situație, cred… Încă nu sunt hotărâtă dacă filmul e până la urmă o adaptare
foarte fericită și nici dacă îmi place, dar sunt și mai hotărâtă ca atunci că îndeplinește într-o
măsură cerințele textului, pentru ca altfel cred ca nu aț fi reușit să ajung la aceste schimbări
de viziune, atât despre filmul propriu-zis cât și despre comedia lui Cehov, ca idee. Tot din
film este inspirată și toată metafora lui septembbrie pe care e construit eseul meu, tocmai
pentru că am reușit să înteleg, odată cu Cehov ca toamna, ca viața cu marile ei furtuni își are
propria frumusețe, cam romantic, știu. În același timp mi s-a părut și foarte interesant cum pe
lângă faptul că majoritatea pieselor lui se sfârșesc „tragic” și toamna, de majoritatea s-a
apucat de scris sau le-a terminat tot toamna, iar corespondențele lui au o altfel de porfunzime
toamna când vorbește de friguri. Nu vreau să poetizez deloc ideea asta de toamnă, pentru că
ce mi se pare de departe cel mai amuzant este cinismul cu care și-a tratat Cehov propria
“toamnă” și umorul negru prin care s-a transpus pe sine în toate piesele și pe toți cunoscuții
lui deopotrivă. Cred că acesta este într-un fel argumentul suprem care demonstrează că
teatrul își are originea în viață, asta venind din partea autorului canonic pentru teatrul din
zilele noastre, care s-a amuzat de propria persoană în scrierile lui. Pe scurt cred că ar rebui să
ne încredem în toate confesiunile pe care le-a lăsat în urmă, în care spune că a scris comedie.
Pentru că asta e, comedie… Nu e de mirare în genere actorii și publicul rus au fost în
principal siderați de ideea că astfel de texte se consideră a fii comice. Trebuie doar să nu
excludem din vedre spațiul istoric în care ne aflam, nivelul subiectelor tabu, manierismul,
tehnicizarea jocului actoricesc și ce însemna până atunci comedia ca tematică și abordare; și o
să ne fie destul de ușor de empatizat cu reacția. Dar eu propun să trecem dincolo și să ne
Mălina Bobeș
Anul II Licență, Actorie
UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________

gândim și la faptul că deși suntem mai deschiși cu fiecare generație asupra dualității ideilor
de bine și rău, frumos și bun, încă numim genul de comedie care își are originea în situațiile
banale ale vieții, umor negru… și asta e amuzant, nu? La fel ca personajele lui Cehov ne
tranformăm suferința într-un ideal agățându-ne de trauma vieții noastre, cea care reușește să
ne scuze cel mai bine prorpia lipsă de curaj și asumare.

Îmi place să-l numesc pe Cehov indecent, pentru că a „trântit” viața așa cum e ea
în niste scrieri cu care i-a dat societății în fața fără ca în sine să vrea să facă un tabloid din
asta, a scris viața așa cum a fost și este ea, simplă. Atât Stanislavski și publicul lui, cât și noi
actorii de acum cu publicul nostru se pare că suntem pudici în fața simplității, am categorizat
și polemizat asta sub forma tragicului pentru că suntem până la urmă ființe umane, deci
egoiste și nu putem să acceptam că suferințele noastre nu sunt cele mai importante și prin
urmare rămânem blocați în ele, cum de asemenea nici nu putem accepta că nu toate situațiile
sunt menite a fii „marea tragedie” sau „marea comedie” atât actoricește vorbind cât și în
viață. „Ciocanul cu care a lovit Cehov în moalele capului” înca ne doare, pentru înca ne este
foarte greu sa privim adevarul din oglindă și probabil nu o să scăpăm prea curând de
problema asta. Ne doare insuficiența și banalitatea și ne e prea greu să acceptam că suntem
simplu doar oameni.

Ceea ce am reușit odată cu Cehov, este să scap măcar pentru puțin din capcana
polemizării de care am vorbit până acum, să scap de ideea că e plictisitor pentru că nu eram
capabilă să găsesc un fir important al acțiunii sau pentru că nu puteam categoriza textul, nu
era nici tragic, situațiile mi se păreau banale, nu era nici comic ci mai mult mi se părea prăfuit
și lipsit de strălucire și de scop. Ca în teatru și în viata mi s-a dat cu adevărul în față fără ca
măcar să îmi dau seama, mi s-a întâmplat…iar acel ceva a fost pe de-o pare foarte trist dar și
foarte amuzant. Cred eu că aceasta este esența umorului la Cehov, realitatea imediată, care de
cele mai multe ori e complicat de acceptat.. și totuși desi cred eu ca am suprins „esența”
câștigul cel mare este faptul că în același timp sunt sigură că nu am înțeles nimic. Dar sper că
am reușit să va fac să înțelegeți, măcar pe alocuri, de ce cred eu că uităm să râdem în
septembire și implicit de ce uităm că la Cehov “se râde”.
Mălina Bobeș
Anul II Licență, Actorie
UNIVERSITATEA DE ARTE TÎRGU MUREŞ

__________________________________________________________________________________