CAPITOLUL IV

Muzeele şi cercetarea

Plecând de la definiţia pe care o dă muzeului Organizaţia internaţională a muzeelor (ICOM),

una dintre sarcinile de bază ale acestei instituţii în întreaga lume este cercetarea ştiinţifică,
înţelegând prin aceasta contribuţia muzeelor la îmbogăţirea patrimoniului ştiinţelor sociale,
tehnicii şi ştiinţelor naturii, sub diferite forme, ca:
a) descoperirea unor documente cu caracter istoric, cultural artistic, tehnic etc., care
contribuie la elucidarea unor aspecte noi ale culturii, sau chiar la dezvăluirea unor domenii noi,
b) interpretarea corectă a unor materiale cunoscute încă din trecut, rămase neînţelese, greşit
datate, fals atribuite etc.;
c) revizuirea unor teorii sau lărgirea unor concluzii pe baza studierii, în toate detaliile a unei
anumite categorii de obiecte dintr-o epocă determinată, având o provenienţă comună etc.
În zilele noastre, activitatea ştiinţifică din muzee tinde să se îndrepte către cercetarea
aplicativă tendinţă care s-a născut, pe de o parte, din activitatea depusă de cercetătorii din muzee
de strictă specialitate, pe de altă parte, din preocuparea mereu sporită în lumea întreagă în raport
cu respectul acordat moştenirii culturale şi cu, educaţia maselor.

Cercetarea interdisciplinară în muzee

Muzeele secolului nostru fac cercetări proprii, nu numai cu scopul îmbogăţirii materialului de
expunere, ci mai ales pentru elucidarea unor probleme de ordin larg ştiinţific, cum sunt acelea
privind originea omului, evoluţia societăţii, cultura populară etc., care vor lărgi ulterior sfera de
cunoştinţe a maselor. Din această pricină, rolul muzeelor în lumea contemporană devine tot mai
important sub raportul cercetării, iar funcţiile educativă şi culturală prin expoziţii, îndrumări etc.,
ca şi activitatea de conservare, sunt condiţionate şi subordonate direct cercetării. În activitatea
muzeelor, ca şi în alte domenii ale ştiinţelor actuale, joacă un rol tot mai important tendinţa
studiilor interdisciplinare, deci colaborarea dintre diferitele ramuri ale ştiinţelor pozitive sau
sociale pentru lămurirea aprofundată a unei opere de artă, obiect etnografic, arheologic etc.
Tot atât de importantă şi de stringentă actualitate este activitatea de cercetare în muzeele
etnografice. Pe această cale se pot salva ultimele vestigii ale culturii populare, în curs de
dispariţie sau de transformare totală. Muzeele etnografice sunt chemate să cunoască şi să
înregistreze, metodic, multiplele aspecte ale culturii şi artei ţărăneşti, destinate unor mutaţii
radicale produse în societatea contemporană.

Rolul cercetării materialelor şi al tehnicii pentru conservare şi restaurare

Sub raportul metodei, cercetarea obiectelor de muzeu are două aspecte. Primul, privind mai
ales tehnica şi materialul, este legat de ştiinţele pozitive. Al doilea se referă la funcţia, rolul
social şi economic, conţinutul spiritual, încadrarea cronologică, stilul etc., de aceea foloseşte
metodele cercetării istorice.
Dintre metodele de cercetare abordate în domeniul fizicii, cele mai simple şi răspândite sunt
fotografia, radiografia şi gamagrafia.
Fotografierea prin diferite procedee – macrofotografia şi microfotografia, fotografierea la
lumină tangenţială, la razele infraroşii, ultraviolete, întocmai ca şi la razele X şi razele γ – duce la
descoperirea invizibilului, a tuturor acelor detalii de ordin tehnic şi structural care au importanţă
nu numai pentru cunoaşterea tehnologiei şi metodelor de conservare, dar şi pentru înţelegerea şi
aprecierea calităţilor operei de artă.
Fotografia de ansamblu şi detaliu a unei opere de artă, obiect arheologic, etnografic etc.
trebuie să aibă valoarea unui document, din care să se poată uşor desprinde nu numai forma şi
ornamentaţia, dar mai ales materialul, particularităţile şi rafinamentul meşteşugului de execuţie.
Reproducerea operelor de artă în studii şi cataloage, fie ca este în alb-negru, fie că este în
culoare, trebuie de asemenea să întrunească aceste condiţii esenţiale fără de care nu-şi atinge
scopul urmărit. În conceptul actual al cercetării operelor de artă şi publicării lor, ilustraţia are
rolul unei colecţii de documente care se pot studia.
Macrofotografia înseamnă fotografierea unui detaliu dintr-o lucrare de artă - pictură, ţesătură,
broderie etc. - oferind posibilitatea de a înţelege foarte bine tehnica. Macrofotografia este
utilizată în cercetarea picturii pentru a recunoaşte maniera de lucru, tuşa artistului şi particulari-
tăţile tehnice ale fiecărui artist în parte. Macrofotografia face, de asemenea, mai clară textura
unei ţesături, sistemul de prindere şi direcţia punctelor într-o broderie, procedeele de cizelare,
gravare etc. a metalelor preţioase. Fotografierea picturilor la lumina tangenţială pune în valoare
tuşa artistului, servind într-o mare măsură la determinarea însuşirilor proprii unui artist şi la
deosebirea adaosurilor faţă de original.
Razele infraroşii
Razele infraroşii, invizibile ochiului, sunt înregistrate prin fotografie. Datorită lor se pot
descifra inscripţii ascunse şi cele adăugate ulterior, repictările mai vechi, uniformizate şi
acoperite de verniu. Tot prin acest gen de raze se poate face determinarea pigmenţilor fără a
recurge la o analiză chimică propriu-zisă, stabilind pe baza datelor de referinţă reacţiile
principalilor pigmenţi sub acţiunea radiaţiei infraroşii.
Radiografia
Aplicarea razelor Roentgen la cercetarea tablourilor s-a făcut pentru prima data în 1882, la
München, şi a dus la dezvăluirea invizibilului, adică, la descoperirea unei picturi sub altă pictură,
la determinarea falsurilor, a adaosurilor, repictărilor, iscăliturilor imitate etc.
Tot pe baza radiografiei se poate ajunge uneori la înţelegerea procesului de elaborare a
tabloului, urmărind desfăşurarea în sens invers a filmului creaţiei artistice, începând cu suportul.
Razele ultraviolete
Studierea suprafeţei tabloului cu raze ultraviolete – lumina lui Wood sau lumina neagră –
pune în evidenţă alteraţiile chimice superficiale, produse in stratul de verniu sau în pelicula de
culoare. Aplicarea acestor raze duce la cunoaşterea stării de conservare a operei, scoţând în
evidentă procesul de degradare şi intervenţiile ulterioare, făcute cu abilitate, care pot fi mai greu
de determinat cu ochiul liber.
Cercetarea microscopică
Cercetarea microscopică a operelor de artă şi obiectelor arheologice se face pe suprafaţa
obiectului sau pe o infimă porţiune din masa lui, bineînţeles atunci când se poate detaşa acest
fragment. Microscopul ajută la determinarea structurii interne a obiectului, 1a aprofundarea unor
detalii de ordin tehnic şi la cunoaşterea în toate detaliile a stării de conservare.
Spectrografia şi gamagrafia
Spectrografia este determinarea pigmenţilor şi a aliajelor metalice prin analize făcute cu
aparatul spectrograf.
Gamagrafia este aplicarea radiaţiilor γ asupra obiectelor metalice, ducând la aceleaşi rezultate
ca şi radiografia cu razele X.
 Contribuţia chimiei
Analizele chimice, independent de metodele cu care sunt realizate, dau la iveală compoziţia
unui obiect, sub raport calitativ şi cantitativ. Microchimia îşi găseşte o largă aplicare în toate
domeniile cercetării muzeale, începând de la analiza pietrei şi straturilor de mortar dintr-o
construcţie până la determinarea coloranţilor folosiţi pentru vopsirea pielii, textilelor etc.
 Mijloacele de evidenţă a bunurilor culturale
Dosarul de evidenţă (fişa ştiinţifică)
Dosarul de evidenţă sau fişa ştiinţifică a unui bun cultural - monument de arhitectură, obiect
arheologic sau operă de artă - sintetizează rezultatele unor cercetări multiple, de ordin tehnic,
istoric şi ştiinţific.
Munca de fişare a colecţiilor este activitatea de bază, servind într-o foarte largă măsură la
formarea cercetătorului de muzeu.
Independent de ordinea în care se aştern într-o fişă capitolele enumerate mai jos, pentru a-şi
atinge scopul, ea trebuie să cuprindă următoarele rubrici importante, care pot constitui criterii
de clasificare:
1. caracterul colecţiei în care se încadrează obiectul (arheologie, etnografie şi artă populară,
arhitectură, arte plastice etc.);
2. categoria obiectului, după tehnică, material şi funcţie (unealtă, obiect de cult, fragment
arhitectonic, operă de sculptură, pictură, piesă de mobilier, textile etc.);
3. localizarea sau aria geografică a obiectului (ţara de origine, zona etnografică dintr-o tară,
localitatea, monumentul);
4. datarea (epoca sau data precisă, când există elemente de stabilire exactă a anului,
încadrarea într-o anumită epocă, pe baza unor argumente de ordin tehnic, artistic, istoric);
5. numele artistului sau al meşterului, precizarea atelierului de provenienţă;
6. materialul din care este făcut obiectul;
7. tehnica sau procedeul de lucru în diferite etape;
8. observaţii privind autenticitatea obiectului. În cazul în care este vorba de o lucrare
îndoielnică sau de o copie, se va stabili şi preciza în fişa acest lucru. De asemenea, se vor indica
părţile originale în raport cu acelea adăugate ulterior şi momentul când s-au făcut adaosurile.
O altă categorie importantă de date pe care trebuie să le cuprindă o fişă sunt acelea care
servesc la urmărirea mişcării patrimoniului şi a identificării obiectului, după numărul de inventar.
Aceste rubrici trebuie să cuprindă următoarele:
1. numărul de inventar (inventar general şi inventar special, numerele de inventar mai vechi
pe care obiectul le-a purtat în alte colecţii etc.);
2. forma juridică de intrare în patrimoniul muzeului (provenienţa obiectului dintr-un fond
vechi al muzeului, achiziţie, donaţie, cedare, împrumut etc.);
3. localizarea obiectului în muzeu sau în afară de muzeu (sala în care este expus, depozitul,
sala de expoziţie independentă de muzeu în acelaşi oraş, într-un alt oraş sau în altă ţară etc.);
4. starea de conservare la o anumită dată.

Fişa de sănătate
În afară de fişa ştiinţifică analizată pe larg mai sus, în activitatea muzeală joacă un rol
important fişa de sănătate, în care accentul cade pe datele referitoare la starea de conservare a
obiectului.
Fişa de sănătate cuprinde următoarele capitole:
1. Natura, structura, identificarea tuturor materialelor din care este realizat obiectul.
2. Descrierea procedeelor tehnice.
3. Descrierea amănunţită a tuturor degradărilor şi precizarea locului unde sunt situate.
4. Cauzele degradărilor, atunci când sunt cunoscute sau au putut fi stabilite din cercetarea
obiectului.
 La fişa de sănătate a unui monument istoric sau a unei opere de artă expusă în aer liber este
absolut necesară o rubrică referitoare la situarea obiectului cercetat, şi anume:
a) Natura terenului pe care este clădit monumentul (argilos, vulcanic, mlăştinos etc.)
b) Învecinarea cu o fabrică, mină, gară, carieră de piatră, restaurant etc, constituindu-se surse
de poluare a aerului care pot aduce în timp grave degradări sau slăbirea rezistenţei construcţiei.
c) Învecinarea cu o arteră intens circulată.
d) Vecinătatea unei păduri, grădini, livezi, vii etc., pentru ocrotirea căreia se folosesc diferite
substanţe chimice.
Fişa de evidenţă (1)
În afară de aceste două instrumente principale pentru cercetarea şi evidenţa monumentelor şi
obiectelor muzeale, se folosesc diferite fişe, utile mai ales în urmărirea mişcării patrimoniului şi
cunoaşterea rapidă a situaţiei obiectelor din muzeu sau depozit.
Din această categorie fac parte fişa de evidenţă şi fişa de artist.
Prima este necesară în clasarea şi organizarea topografică a obiectelor dintr-o colecţie. Ea
cuprinde următoarele date:
 Criteriul de clasificare a obiectului,
 Denumirea obiectului,
 Numărul de inventar,
 Dimensiunile,
 Materialul şi tehnica,
 Autorul,
 Epoca sau data,
 Locul unde se păstrează lucrarea (în expunere, depozit etc.),
 Locul şi data aducerii obiectului în muzeu (această rubrică este importantă mai ales
pentru acele obiecte care sunt în custodia muzeului, împrumutate de la un alt muzeu
sau de la o altă instituţie).
Fişele de evidenţă reprezintă un mijloc rapid de lucru, iar întocmirea lor se realizează pe
măsură ce s-au cercetat obiectele dintr-un patrimoniu şi s-au organizat depozitele şi sălile de
expunere, deoarece primul lor scop este acela de a oglindi exact dispoziţia şi distribuirea
patrimoniului în ansamblul muzeului sau dincolo de incinta lui. Aceste fişe au caracterul strict al
unui mijloc de semnalare şi evidentă, nu de cercetare.
Fişa de artist
O altă fişă al cărui rol este important, mai ales pentru colecţiile de artă (pictură, sculptură,
grafică etc.) conţinând opere semnate este fişa de artist. Ea sintetizată datele care privesc viaţa şi
activitatea creatorilor de artă din trecut şi de azi.
Fişa înregistrează în primul rând date succinte referitoare la viaţa şi pregătirea artistului, apoi
în detaliu etapele principale ale creaţiei sale, participarea la expoziţii în ţară şi străinătate,
enumerarea lucrările lui din colecţie, completată cu acelea aflate în alte muzeu sau colecţii
particulare, bibliografia publicaţiilor realizate în unele cazuri chiar de artist, precum şi
bibliografia articolelor şi monografiilor în legătură.
 Fişa tematică
Fişa iconografică sau tematică se referă în primul rând la conţinutul unei opere de artă sau al
oricărui document cu caracter ilustrativ, indiferent că are interes pur istoric sau prezintă şi
valoare artistică.
Fişa-inventar
În unele muzee, registrele-inventar de tip vechi au fost înlocuite cu fişe-inventar
reprezentând, de fapt, un mijloc mult mai uşor de manipulat şi de organizat decât inventarul legat
într-o serie de volume de mari dimensiuni, a căror consultare cere mai mult timp şi a căror
folosire duce la uzura lor în timp.
Fişa de evidenţă (2)
ICOM a elaborat fişa de evidenţă necesară în mod deosebit muzeelor cu caracter mixt, aşa
cum sunt cele mai multe dintre muzeele judeţene şi orăşeneşti din ţara noastră, conţinând colecţii
arheologice şi istorice, etnografice şi artistice, de ştiinţele naturii şi tehnică etc. Acest nou tip de
fişă polivalentă însumează într-un tot unitar sinteza datelor din diferitele fişe prezentate mai sus.
Fişa-etichetă
Un alt tip de evidentă elaborat de ICOM este fişa-etichetă, folosită pentru identificarea
obiectelor colectate pe teren, extrem de importantă pentru cercetările etnografice şi arheologice.
Fişa de restaurare
Fişa sau dosarul de restaurare cuprinde câteva rubrici comune cu ale celorlalte fişe, legate
de localizarea obiectului, denumirea, funcţiunea, data şi epoca, numele artistului, numărul de
inventar, numărul clişeului fotografic etc. Toate rubricile privitoare la materiale şi tehnică, starea
de conservare, precum şi acelea înregistrând foarte amănunţit fazele şi procedeele restaurării
deţin în acest caz locul principal. O astfel de fişa trebuie să oglindească în primul rând structura
materialului, observaţiile privitoare la starea obiectului în momentul când a intrat în atelier şi
toate constatările legate de existenta unor intervenţii anterioare. În cele mai multe cazuri, diferite
buletine de analiză, fotografii şi radiografii susţin prezentarea făcută în fişă.
Bibliografia, cuprinzând numai acele studii referitoare la starea anterioară a piesei la
diferitele intervenţii suferite în timp, încheie fişa. Semnătura restauratorului sau a restauratorilor,
când au lucrat mai mulţi, împreună cu data nu pot lipsi din fişă. Dosarul de restaurare este însoţit
de un mare număr de fotografii prezentând în detaliu următoarele aspecte ale unui monument sau
obiect muzeal:
a) Starea înainte de restaurare (ansamblu şi detalii), din care să rezulte clar natura
degradărilor.
b) Diferite aspecte din cursul restaurării (ansamblu şi detalii).
c) Detalii deosebite, care, în multe situaţii, prin operaţia de restaurare pot să dispară, dar
trebuie să rămână înregistrate.
d) Detalii care pot avea o adâncă semnificaţie pentru tehnica, funcţia, destinaţia, istoricul
obiectului.
e) Starea obiectului după restaurare (ansamblu şi detalii).