PLAN

1. Grupa sanguină, noţiune, caracteristica.

2. Metodele de determinare a grupei sanguine.
3. Noţiune de rhesus-factor.
 1.Grupa sanguină, noţiune, caracteristica.
Imunoserologia sanguină-care s-a dezvoltat în prima jumătate a secolului al XX-lea
după epocala descoperire a grupelor sanguine OAB, în anul 1901, de către Karl
Landşteiner - este o disciplină de graniţă, între medicină şi biologie, cu largi
implicaţii practice şi teoretice în transfuzia de sânge, medicina legală,
antropologie şi genetică.
Ea reprezintă un caz particular al imunologiei generale şi se bazează pe cei doi
factori esenţiali ai oricărui proces imun: antigenul şi anticorpul.
Antigenele grupale se găsesc în special pe eritrocite şi pot fi puse în evidenţă prin
reacţii de aglutinare, fapt pentru care se numesc aglutinogene. Hematia umană
are un număr foarte mare de antigene de suprafaţă. Se cunosc peste 15 sisteme
de grup ale sângelui: sistemul ABO, rhesus-factor, Rell, Kidd, Daffi, MNS S etc.
Anticorpii respectivi poartă numele de aglutinine, pentru faptul că provoacă
reacţii de aglutinare.
Grupele sanguine- sînt semne ereditare ale sângelui care se formează în
perioada de embriogeneză şi nu se schimbă pe parcursul întregii veţi. Sângele
uman conţine o serie de aglutinogene şi aglutinine. Transfuzia de sânge se poate
efectua numai dacă există o identitate aglutinogenetică între sângele donatorului
şi al recipientului
 Aglutinogenul este un antigen natural, care se află fixat pe globulul roşu
(eritrocite).
 Aglutininele sînt anticorpi naturali şi se găsesc în serul sanguin.

De o importanţă deosebită sînt aglutinogenele A şi B, precum şi aglutinogenul Rh.

Faţă de aglutinogenele A şi B, în sângele unor persoane există anticorpi
naturali – aglutininele α(alfa) (ANTI-A) şi β(beta) (ANTI-B). Coexistenţa unui
aglutinogen cu aglutinina corespunzătoare (A-α; B-β), la aceeaşi persoană nu este
compatibilă cu viaţa, deoarece prezenţa aglutinogenului şi aglutininei omoloage
produce aglutinarea eritrocitelor.
 Nu există aglutinine naturale specifice aglutinogenului Rh.
Studierea fenomenului de hemaglutinare a făcut posibilă descoperirea grupelor
sanguine de bază–sistemul ABO(sau OAB). Semnele distinctive sînt 2 aglutinogene
A şi B şi 2 aglutinine α şi β, corelarea lor formează patru grupe sanguine. Grupele
se notează după numele aglutinogenului, conţinut în eritrocite.

Grupa Aglutinogen (antigen) Aglutinine (anticorpi)

O (I) (zero-unu) - α şi β
A (II) (A-doi) A β
B (III) (B-trei) B α
AB (IV) (AB-patru) AB -
O (I) - în eritrocite aglutinogeni nu se conţin O
- în plasmă se conţin aglutininele α şi β
A (II) - în eritrocite - aglutinogenul A
- în plasmă - aglutinele β
B (III) - în eritrocite - aglutinogenul B
- în plasmă - aglutininele α
AB(IV) - în eritrocite - aglutinogenii A şi B
- în plasmă - aglutinine O

2.Metodele de determinare a grupei sanguine

Există mai multe metode de determinare a grupei sanguine:
a) Cu seruri standard (ser-test).
b) Cu eritrocite standard
c) Cu antiţoliclon
d) Cu anticorpi monoclonali

Pentru determinarea grupei de sânge se folosesc seruri standard sau eritrocite

standard colectate de la donatori. Standard – deoarece se ştie exact cărei grupe
sanguine aparţin (este testat).
În ser se adaugă conservant şi se păstrează în condiţii sterile în flacoane acoperite
ermetic. Pe fiecare flacon este fixată eticheta cu indicarea grupei sanguine, datei
de preparare, termenului de valabilitate, seriei. În ser se conţin aglutininele
anumitei grupe: serul Oαβ(I) este incolor sau cu o nuanţă gălbuie şi conţine
aglutininele α şi β; serul Aβ(II) este de culoare albastră şi conţine aglutininele β;
serul Bα(III) este de culoare roză şi conţine aglutininele α.
Înainte de a utiliza serul se verifică să nu aibă fulgi, să nu fie tulbur sau decolorat,
sau cu sediment – semne de alterare.
Pentru metoda cu eritrocite standard sângele se ia de la microdonatori şi poate fi
utilizat timp de pînă la 3 zile.

Materialele necesare
 Eprubeta cu sângele pacientului, dacă sângele se colectează prin înţepare,
se pregătesc ace sterile (lanţetă, scarificator), alcool etilic, tampoane de
vată, tăviţe renale.
 Seruri standard de trei grupe din două serii (de control) valabile.
 Tăviţa de porţelan curată, uscată.
 Pipete pentru sângele de cercetat.
 Pipete pentru fiecare ser în parte (6).
  Baghete de sticlă (6).
 Soluţie de clorură de sodiu 0,9% (NaCl)
Dacă se face prin metoda cu eritrocite standard în locul serurilor standard se vor
pune eritrocite – standard de 3 sau 2 grupe.
Sau se adaugă antiţoliclonul sau anticorpii monoclonali.

Cerinţele generale la determinarea grupei sanguine

 Încăperea în care se determină grupa sanguină trebuie să fie bine iluminată
natural şi temperatura aerului – între 15-25o C.
 Substanţele cu care se determină grupa sanguină (ser-test, antiţoliclon, ser
monoclonal) trebuie să fie etichetate, valabile, limpezi.
 Cantitatea de ser-test în raport cu sângele determinat va fi 10:1.
 Pentru a evita pseudoaglutinarea se adaugă cîte o picătură de soluţie
izotonică NaCl (0,9%).
 Placa de porţelan să fie curată, uscată, de temperatura camerei.
 Se vor amesteca picăturile de ser şi sânge cu baghete individuale.
 Citirea rezultatului se face timp de 5 minute.
 Rezultatele obţinute se arată medicului pentru confirmare.

a).Determinarea grupei sanguine cu seruri standard

Pe placa de porţelan se picură cu pipeta ser standard cîte o picătură de fiecare
grupă corespunzător indicaţiei de pe placă. Se picură cîte o picătură din prima
serie apoi se picură ser standard din seria a doua. Lîngă picătura de ser se adaugă
cîte o picătură de sânge a pacientului, de aproximativ zece ori mai mică decît
picătura de ser apoi cu baghete de sticlă separate se amestecă picăturile de ser şi
sânge. Placa de porţelan se agită prin mişcări basculante şi se observă rezultatele
timp de 5 minute.

1. Dacă aglutinarea nu s-a produs în nici unul din serurile standard

pacientul are grupa O(I) sanguină.
2. Dacă aglutinarea s-a produs în serul de grupa Oαβ (I) si Bα(III), atunci
sângele cercetat face parte din grupa A(II)
3. Dacă aglutinarea s-a produs în serul standard Oαβ (I) şi Aβ(II), sângele
cercetat face parte din grupa B(III).
4. Dacă aglutinarea se produce în toate serurile standard, atunci sângele
face parte din grupa AB(IV).
Rezultatele în ambele serii trebuie să fie identice, dacă sînt diferenţe, atunci
undeva s-a greşit şi se vor face probele din nou cu o serie nouă.

Seria Ser Standard Grupa

 Oαβ (I) Aβ (II) Bα (III) determinată
1 - - - O (I)
2 - - -
1 + - + A (II)
2 + - +
1 + + - B (III)
2 + + -
1 + + + AB (IV)
2 + + +
b).Determinarea grupei sanguine cu eritrocite standard
Se va colecta de la pacient sânge din venă 3-5 ml, se va centrifuga, apoi pe tava de
porţelan se va pune cîte o picătură de ser, în fiecare adîncitură (godeu). Se adaugă
cîte o picătură de eritrocite standard, de zece ori mai mică, lîngă picătura de ser.
Se adaugă cîte o picătură de eritrocite de O(I) grupă, de A(II) grupă şi de grupa
B(III). Picăturile de ser şi eritrocite se amestecă cu baghete diferite şi se citeşte
proba timp de 5 minute.
Eritrocite standard Serul pacientului
O (I) A (II) B (III)
- + + Oαβ (I)
- - + Aβ (II)
- + - Bα (III)
- - - ABO (IV)

1. Dacă aglutinaţia lipseşte în eritrocitele de grupa O(I) şi este prezentă în

eritrocitele A(II) şi B(III), pacientul are grupa O(I) de sânge.
2. Dacă aglutinaţia lipseşte în eritrocitele de grupa O(I) şi A(II) şi este prezentă
în eritrocitele B(III), pacientul are grupa A(II).
3. Dacă aglutinaţia este prezentă în eritrocitele de grupa A(II) şi nu este în
eritrocitele de grupa O(I) şi B(III), pacientul are grupa B(III) de sânge.
4. Dacă aglutinaţia lipseşte pacientul posedă grupa AB(IV).

c).Determinarea grupei sanguine cu antiţoliclon

Reprezintă un ser cu aglutinine α (anti A) şi aglutinine β (anti B). Ţoliclonul anti A
este de culoare roză şi ţoliclonul anti B–albastră.
Se picură cîte o picătură de ser în escavaţiile asemănătoare ale tavei de porţelan.
La fiecare picătură se adaugă cîte o picătură de eritrocite a pacientului. Picătura
de sânge va fi de 10 ori mai mică decît cea de ser. Se vor amesteca şi se va citi
proba timp de trei minute.
Sângele pacientului Ţoliclon anti A Ţoliclon anti B
 O (I) - -
A (II) + -
B (III) - +
AB (IV) + +

1. Dacă aglutinaţia în ambele ţolicloane lipseşte pacientul posedă O(I) grupă

sanguină.
2. Dacă aglutinaţia este în anti A şi în anti B lipseşte, sângele aparţine grupei
A(II).
3. Dacă aglutinaţia este în anti B iar în anti A lipseşte, sângele aparţine grupei
B(III).
4. Dacă aglutinează şi în anti A şi în anti B–sîngele aparţine grupei AB(IV).

d).Determinarea grupei sanguine cu anticorpi monoclonali

Există trei tipuri de anticorpi monoclonali:

anti A (coloraţi în albastru)
anti B (galben)
anti AB (incolor)
Se picură din fiecare cîte o picătură mare pe tava de porţelan, iar la acestea se
adaugă cîte o picătură mică de sânge a pacientului. Se amestecă şi se citeşte după
trei minute rezultatul.

Anti A Anti B Anti AB Grupa sanguină a

- -
+ -
- +
+ +
pacientului
- O (I)
+ A (II)
+ B (III)
+ AB (IV)

1. Dacă nu aglutinează în nici unul din anticorpii monoclonali–pacientul

posedă grupa O(I).
2. Dacă se produce aglutinarea în anti A şi în anti AB–sângele aparţine grupei
A(II).
3. Dacă aglutinează în anti B şi în anti AB–sângele este de grupa B(III).
4. Dacă aglutinează în toate–sângele este de grupa AB(IV).
 3.Noţiune de rhesus – factor
Între anii 1937 şi 1940, Landşteiner şi Wiener au efectuat cercetări asupra
factorilor eritrocitari la om şi la animalele superioare. Printre alte încercări de
imunizare, ei au injectat la iepuri eritrocite de la maimuţa Macaccus rhesus. Au
obţinut un ser de tip imun, care aglutina eritrocitele tuturor maimuţelor speciei
Macaccus rhesus (100%) şi eritrocitele a 85% persoane de rasă albă a populaţiei
din New York. Aceasta însemna că 85% persoane de rasă albă aveau un antigen
comun cu maimuţele Macaccus rhesus, care a fost denumit factorul Rhesus (Rh).
Anticorpii au fost denumiţi anti–Rhesus, ori anti–Rh. Descoperirea a deschis, în
serologia grupelor sanguine un capitol de mare importanţă în transfuzie şi
patologia nou–născutului. Astăzi, factorul Rho(D) este răspunzător de o serie de
afecţiuni ale acestuia, denumite generic, boala hemotilică a nou-născutului.
Sînt trei feluri de anticorpi Rhesus: Rh o(D), rhI (C) şi rhI (E). însemnătate practică
prezintă Rho (D).
Există mai multe metode de determinare a Rh – factorului. Se folosesc seruri
speciale care conţin anticorpi-antirhesus, care se obţin din sângele persoanelor
Rh(-) negative imunizate cu Rh–factor. Serul antirhesus trebuie să fie de aceeaşi
grupă, după sistemul ABO, cu a persoanei cărei i se determină
Rh–posesia.
Se colectează sânge din venă de la pacient în volum de aproximativ trei mililitri, se
lasă să coaguleze pe 30–60 minute, timp în care eritrocitele se sedimentează la
fundul eprubetei.
Se iau două eprubete curate (una de control) şi în fiecare se picură cîte două
picături de ser anti Rhesus din două serii, de grupă identică cu a pacientului ( după
sistemul ABO ).
Se adaugă în fiecare eprubetă cîte o picătură de eritrocite a pacientului, apoi cîte
o picătură de jelatină. Se agită uşor eprubetele ca conţinutul să se amestece şi se
introduce în termostat pe 30 minute la t~37 oC, sau în baia de apă ( t~44-46oC pe
10 minute ). După ce timpul a expirat se iau eprubetele şi în ele se adaugă
sol.NaCl 0,9%, cîţiva mililitri, pînă soluţia obţinută va avea culoarea ,,spălăturii de
carne”. Se privesc ambele eprubete la lumină. Dacă pe fondul aproape incolor al
soluţiei de NaCl se observă nişte fulgi roşii mărunţi, atunci pacientul este Rh (+)
pozitiv. Dacă aglutinarea lipseşte şi la scuturarea eprubetelor se observă un
amestec ,,lăcuit” sub formă de valuri – atunci persoana este Rh (-) negativă, nu
posedă factorul rhesus.
 BIBLIOGRAFIA

1. L.Titircă „Tehnici de evaluare şi îngrijiri

acordate de asistenţii medicali.” 2002
2. В.И.Покровский ,,Малая медицинская
энциклопедия.” 1999
3. S.N.Muratov „Bolile chirurgicale şi îngrijirea
bolnavilor.” 1978
4. C.Mozes „Tehnica îngrijirii bolnavului” 1999.