Analiză formală-fuga II, volumul II, BWV 871

Clavecinul bine temperat -Das Wohltemperierte Klavier- este o culegere care are 48 de
preludii și fugi, grupate în două caiete (primul scris în anul 1722, al doilea scris în anul 1744).
În acest cumul, J.S. Bach a intenționat să facă o demonstrație a posibilităților pe care un
compozitor le poate avea într-un sistem temperat folosind celor 12 trepte ale scării cromatice,
fiecare având o variantă majoră și una minoră.
Termenul de fugă definește o formă și un gen muzical. Ca gen muzical, ea este o lucrare
instrumentală monopartită în formă de fugă, uneori asociată cu alte genuri contrastante din
punct de vedere sintactic, cum ar fi: preludiul, toccata, coralul și/sau alte genuri arhitectonice.
Fuga este o formă polifonică, tonală și monotematică. Este reprezentativă pentru perioada
Barocului muzical fiind una dintre cele mai importante creații arhitectonice, atât din punct de
vedere al gradului de complexitate cât și al caracterului tipic care este folosit în discursul sonor,
ce poate aveam diverse semnificații de ordin estetic sau /și filozofic.
Fuga a doua din al doilea caiet al Clavecinul bine temperat a fost scrisă în anul 1738 și are
un total de 28 de măsuri. Această fugă are principala caracteristică răspunsul tonal, deși acesta
este variat de patru ori, aspectul tonal este permanent și neschimbat. Se pot observa în această
fugă procedeele pe care Bach le folosește cu precădere și anume: inversare, augumentarea, etc.
O altă trăsătură prin care se diferențiază este cadența de tip picardian care este des folosită în
cazul tonalităților minore sau în încheierea unei lucrări de tip modal.
Expoziția este de la măsura 1 până la măsura 8 și se poate definii prin folosirea a doar trei
vocii. Încă de la măsura 1, aproximativ măsura 2 este relevat materialul tematic generator
(subiectul) acesta este prezentat în tonalitatea do minor (tonalitatea de bază). De la măsura 2,
chiar 3 apare un răspuns tonal care se află la intervalul de cvintă superioară. Această
transpunere la cvintă este însoțită și de un contra subiect ce are un mers treptat coborâtor de
cvintă. În continuare de la măsura 4 apare în vocea acompaniatoare motivul generator care este
deși se află la o octavă inferioară este adus identic. Totodată în aceeași măsură se afirmă același
mers treptat coborâtor de cvintă specific contrasubiectului(transpus la cvartă superioară).
Ultimele măsuri din expoziție, de la măsura 5 inclusiv până la măsura 7 prezintă o cadențare
de tip modulatoriu care inițial modulează în sol minor, dar are și o inflexiune modulatorie în
tonalitatea fa minor. Această porțiune de tip cadențial are și un moment în care materialul
tematic este inversat din punct de vedere al intervalicii, apărând concomitent și o inversare de
planuri între melodia mâini stângi și cea dreaptă (măsurile 5-6). În măsura 7 este reafirmat
răspunsul ce este adus în acompaniament, singura diferență fiind transpunerea la intervalul
sextă de mică coborâtoare.
Episodului 1, apare de la măsura 8, unde este reexpus subiectul care de această dată este
variat ritmic. Inițial în acest prim episod (măsurile 8-14) subiectul variat ritmic este urmat de
o zonă de contrapunctare liberă ce folosește ritmul subiectului variat(măsurile 8-9). Se poate
observa de la măsura 12 în vocea acompaniatoare se afirmă reapariția subiectului numai că de
această data se află în tonalitatea fa minor iar în completare se relevă și răspunsul subiectului
care readuce tonalitatea do minor. Această perioadă este instabilă tonal, totuși la sfârșitul
acesteia apare o cadențare în tonalitatea sol minor.
 Repriza mediană(măsurile 14-19) se definește prin apariția în stretto a subiectului, acest
procedeu de „augumentare” este folosit în toată această zonă. În măsura 15 apare un element
relativ nou, în acompaniament, care este de fapt inversarea sensului intervalic a răspunsului.
Subiectul inițial apărut în stretto la interval de octavă(măsurile 14-15) este preschimbat în
măsurile 16-19, în intercalarea dintre răspuns și subiect la interval de cvintă superioară.
Episodul doi este de la măsura 19 până la 23, în acest fragment sunt definite patru vocii.
Augumentarea polifonică este însoțită de prezența subiectului apărut în bass care este accentuat
prin lărgirea duratelor folosite, fiecare element din motivul generator este accentuat(măsurile
19-21). În măsura 21 apare aceeași variaționare a răspunsului ca în măsura 15, unde este
schimbat sensul intervalic. Ultimele două măsuri din aceste episod secund sunt definite printr-
o contrapunctare liberă dar și o cadențare în do minor.
Repriza finală(măsurile 24 cu auftakt- 27) prezintă subiectul și răspunsul identice în prima
expunere, apărând totodată și două momente de stretto care sunt la intervalul de cvintă
superioară între cele două elemente(subiectul și răspunsul). Totuși de la măsura 25 apare
subiectul la sopran în tonalitatea fa minor. În sfârșitul acestei reprize finale sunt evidențiate
toate cele patru vocii(sopran, alto, tenor și bas) care pe rând au fie subiectul, fie
răspunsul(imitare contrapunctuală). În ultima expunere a răspunsului reapare elementul de
inversare intervalică care a fost folosit înainte de două ori, marcând totodată și cadențarea
reprizei finale.
Ultimele două măsuri -27 și 28- descriu coda care este schimbată din punct de vedere
„textural” prin augmentarea la cinci vocii, fiind reliefată și o cadență de tip picardian. Din
punct de vedere al materialul sonor folosit se poate observa elementele din contra subiect care
sunt dispersate și aflate în stretto.
Această a doua fugă din cel de-al doilea caiet al Clavecinului bine temperat se definește prin
răspunsul tonal, cât și prin ornamentația bogată care apare pe tot parcursul acesteia. Totuși din
punct de vedere ritmic se observă o oarecare simetrie al formulelor metrice folosite. Prin
lucrările sale, Johann Sebastian Bach a fundamentat științific și expresiv principiile de
structurare a acestei forme, demonstrând prin modele neegalate, perspectivele și potențialul
inepuizabil al fugii.
Pg.1
Pg.2