Șarpele - de Mircea Eliade

Pentru Mircea Eliade, creaţia constituie trăsătura specifică a condiţiei umane. Depăşirea limitelor
spaţiale şi temporale ale acesteia îşi găseşte rezolvarea în opera sa fantastică. Lectura acestor
scrieri fantastice devine o veritabilă aventură a spiritului, dobândind o putere de atracţie încărcată
de mister asupra cititorului însetat de cunoaştere, care simte o nevoie acută de a trăi cu conştiinţa
existenţei universurilor paralele.

Conform opiniei lui Tzvetan Todorov(1), fantasticul în proza lui Eliade este unul de tip erudit,
autorul făcând apel la istorie, psihanaliză, filosofie, mitologie, perfecta împletire dintre straniu şi
miraculos producând un fantastic pur, a cărui temă principală este relaţia dintre sacru şi profan.
În ,,Şarpele”, ca şi în alte opere ale lui Mircea Eliade din perioada interbelica, fantasticul apare
ca o ,,ruptură în ordinea firească a lucrurilor’’, ca o pendulare permanentă între banal şi
miraculos, între aparenţă şi profunzime, între vis şi realitate, între sacru şi profan.

Schema epică a nuvelei ,,Şarpele”(1937) se subordonează formulei elaborate de Eliade pentru

naraţiunile mitico-fantastice şi reprezintă un pattern pentru proza fantastică eliadescă, in trecerea
de la fantasticul magic la fantasticul mitic (2).

La un prim nivel al lecturii sau, altfel spus, la nivel profan, ,,Şarpele” poate fi considerată o
povestire erotică. Un grup de vilegiaturişti iau parte la o petrecere organizata intr-un conac
boieresc, undeva la tara. Grupul se deplaseaza la o mânăstire din apropiere pentru a continua
petrecerea. Intâlnirea cu Andronic va schimba cursul firesc al lucrurilor, el implicându-i pe eroii
povestirii într-o practică magică. În această structură de suprafaţă se inserează discret procedee
specifice epicii fantastice, ceea ce impune un alt nivel al interpretării, o interpretare după alt cod.
La acest al doilea nivel se intersecteaza trasee mitice, cum sunt cel al labirintului, al cuplului
primordial. Este prima scriere eliadescă în care ambiguitatea dintre semnificaţia magică şi aceea
profană prevalează asupra clasicei ambiguităţi raţional-fantastic, cultivate în proza fantastică.
Efortul de revelare a structurii magico- mitice din subtext, de descifrare a sensurilor ei, este cel
care amplifică valoarea estetică a acestei scrieri.

Complexul mitico-fantastic porneşte de la elemente simbolice, culminând cu cel al şarpelui, care

prin plurisemantismul său mitic impune o căutare a sensurilor celor mai profunde. În concepţia si
creaţia lui Mircea Eliade, şarpele este un semn al renaşterii, al infinitului şi al dedublării. Aşezat
la originea oricărei cosmogonii, şarpele este considerat un animal lunar, fertilizator şi
regenerator. Fiind epifanie a lunii, şarpele controlează ritmul vieţii şi devenirea feminină. Spirit
al adâncurilor, reprezentând forţele necontrolate ale naturii, el este cunoscător al secretelor, izvor
de înţelepciune. Legătura magico-religioasă cu apele îl asociază ploii fertilizatoare (Şarpele cu
pene este un simbol al norilor şi al curcubeului.). Şarpele care-şi înghite coada sugerează veşnica
prefacere a morţii în viaţă şi a vieţii în moarte, infinitul. Prototip al roţii zodiacale, emblema
transformării continue a materiei, simbol al lumii limitate, prin evocarea imaginii cercului el este,
de asemenea, obstacolul de care se loveşte omul în căutarea absolutului.

După alungarea din Rai a lui Adam şi a Evei, şarpele a fost considerat un simbol al ispitei şi al
vicleniei, o transfigurare a diavolului. Pentru creştinism, el are un dublu simbolism: cel care o
tentează pe Eva îl reprezintă pe cel descendent (căderea în păcat), iar toiagul lui Moise, ce se
transformă în şarpe, reprezintă simbolul ascendent (valorile spirituale). Acest dublu simbolism
este întrezărit şi în simbologia orientală, care vorbeşte de Ida şi Pingala, cei doi şerpi închişi în
centrul coccigian, cu tendinţe de mişcări contrare(3).

Vorbind aici despre o naraţiune a devenirii erotice, nu putem să nu amintim că, din punct de
vedere psihologic, şerpii reprezintă inconştientul sau elemente reprimate care invadează
conştientul uman. Psihanalistul Sigmund Freud l-a considerat un simbol sexual(4).

În ,,Tratatul de istoria religiilor”(5), Mircea Eliade acordă un spaţiu important polisimbolismului

şarpelui, punându-l în legătură cu simbolismul lunar. ,,Astfel întâlnim - scrie M.Eliade -
ansamblul Lună-Ploaie-Fertilitate-Femeie-Şarpe-Moarte-Regenerare periodică, dar, uneori avem
de-a face numai cu ansamblurile parţiale Şarpe- Femeie-Fecunditate sau Şarpe-Ploaie-
Fecunditate, sau, încă, Femeie-Şarpe- Magie”, acesta din urmă fiind evident în nuvela ,,Şarpele”.
Toate aceste semnificaţii, şi multe altele, au fost cunoscute şi interpretate în profunzime de către
M.Eliade.

Există în opera fantastică a lui Eliade un substrat livresc sau chiar scientist al fantasticului. În
,,Şarpele”, acest substrat este permanent prezent, el constituind schema povestirii sau cheia
interpretării, pe care ne-o oferă însuşi autorul, prin replica personajului principal, Andronic:
,,Dumneata ştii câte simboluri se leagă de şarpe în credinţa tuturor popoarelor[...]” (6). Este
aceasta o provocare, o trimitere spre studiile de istorie a religiilor, spre un continuu efort vizând
decodarea hermeneuticii eliadeşti.

Într-un studiu aparţinând lui Sorin Alexandrescu (2), s-a remarcat modul subtil în care se face
trecerea spre sacru în scrierile lui M.Eliade. În ,,Şarpele”, jocul este mijlocul de anticipare a
seducţiei fantastice, având loc o trecere a ludicului în sacru. Jocul gratuit, apoi jocul ritual şi cel
ceremonial al fugii lui Andronic şi al reunirii din insulă (7) reprezintă ipostaze ale seducţiei,
dispuse concentric în jurul insulei, şi ea prezentată gradat, dar continuu, ca un ,,spaţiu de
excepţie: la început în legătură cu întâmplarea înecului, apoi ca adăpost al şarpelui, în fine, ca
locus paradisiac şi în anume măsură predestinat pentru întâlnirea dintre Andronic şi
Dorina”(Marian Papahagi, Eros şi utopie).

Pe schema cercurilor concentrice se bazează tehnica arhitecturii narative a lui Mircea Eliade.
Acumulările şi reinterpretările, sau chiar reluările, sunt elemente specifice naraţiunii fantastice
eliadeşti, ce culminează cu o concentrare finală a simbolurilor.

Revenind la jocul ce anticipează seducţia fantastică, este important de remarcat cadrul natural în
care se desfăşoară. Jocul propus de Sergiu Andronic tovarăşilor săi începe într-un decor ce
sugerează erosul, dar şi începutul probei labirintului: ,,Parcă întreaga pădure respira acum
omeneşte, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părţile aburi de trup dezvelit, şi în toate
boschetele respirau perechi înlănţuite”(8). Acesta este momentul în care se face prima aluzie la
şarpe, la fiorul produs de teama existenţei unui şarpe în apropiere. Este punctul de pornire în
încercările labirintului, încercări ce converg spre un spaţiu privilegiat, acela al insulei edenice.
Seducătorul Andronic joacă rolul iniţiatului; el pregăteşte ,,punerea în scenă” a împlinirii erotice
a Dorinei, fiind în acelaşi timp regizor şi actor. Ambiguitatea personajelor derivă din dubla
participare a lor într-un timp real şi unul fantastic.

Din momentul începerii jocului de gajuri, mai multe serii simbolice se vor întrepătrunde în
naraţiune până la nunta cosmică, din spaţiul privilegiat, insula magică, ce-şi exercită
magnetismul asupra tuturor personajelor, aceşti indivizi rupţi parcă de realitatea socială, apţi
pentru a transcende în universuri paralele. Deşi un joc inocent în aparenţă, el exercită asupra
participanţilor presimţiri neliniştitoare. Întoarcerea la mânăstire pare a fi un antract în cadrul
spectacolului aflat în derulare. Coborârea lui Andronic în beciul mânăstirii, chiar înainte de
servirea mesei, evocarea poveştii despre moartea Arghirei, ,,frumoasa din lapte”, ca şi
mărturisirea că are sentimentul că a trăit continuu la mânăstire, dau noi fiori martorilor. Motivul
beciului, prezent şi în ,,Domnişoara Christina”, constituie o transfigurare spaţială, dar şi una
magică.

Urmează momentul de mare tensiune al invocării şi alungării şarpelui. Andronic îi vorbeşte

şarpelui şi află că ,,dobitocul blestemat, rămas fără soaţă” a venit la nunta Dorinei, logodnica lui
Manoilă. Aici, şarpele apare ca un simbol al mormintelor, revenit în lumea celor vii ca să ceară
un suflet. Şarpele îşi caută mireasa pentru a rupe blestemul despărţirii lor. Povestea Arghirei, ca
şi jocul iniţiat converg spre asumarea de către Andronic a rolului şarpelui, plecarea şarpelui pe
insulă fiind echivalentă cu plecarea ulterioară a lui Andronic. Este momentul în care Dorina ,,se
vede” atârnată de braţul lui. Liza, însă, crede că ea este aleasa, fascinată fiind de ,,jocul obraznic,
bărbătesc al şarpelui”, acest lucru constituind pentru Dorina o provocare.

După plecarea lui Andronic-înecatul-şarpele-mirele Arghirei-seducătorul, visul îi relevează

Dorinei că ea este mireasa moartă a şarpelui şi imediat ce se trezeşte pleacă în insula din mijlocul
lacului, unde Andronic o aşteaptă. La fel ca insula lui Euthanasios din povestirea eminesciană
,,Cezara”, insula, această axis mundi, devine loc al celebrării erosului. ,,Dorina simte chemarea
originilor ei şi înţelege că prototipul său este cel de mireasă a Şarpelui.”(9) Puterea ritualului o
sustrage pe Dorina destinului său şi o apropie de condiţia primordială. Se reface astfel unitatea
cuplului primordial, cei doi păşesc pe insulă ca în Edenul odată promis şi refuzat mai apoi.
Apariţia ,,ochiului sângeriu al soarelui”(10) simbolizează reinstaurarea supremaţiei spiritului
asupra materiei. Nunta cosmică s-a împlinit şi cei doi adorm goi, somnul lor simbolizând trecerea
de la profan la sacru.

Mircea Eliade, în lucrarea sa ,,Ocultism, vrăjitorie şi mode culturale”(11)explică: ,,Sacralitatea

vieţii sexuale nu putea fi înlăturată radical nici în iudaism, şi nici în creştinism. Pentru că
nuditatea rituală şi relaţia sexuală liberă nu erau numai puternice forţe magico-religioase; ele
exprimă totodată nostalgia pentru o existenţă umană cuprinsă de beatitudine, ce corespunde în
acest context iudeo-creştin stării paradiziace de dinaintea Căderii.”

În ceea ce priveşte toponimia şi onomastica din nuvela ,,Şarpele”, ar fi de remarcat denumirea

localităţii ,,Fierbinţi” în deplină concordanţă cu erosul torid, numele Dorina ca fiind echivalentul
dorinţei, al unei dorinţe îndelung refulate şi cel al lui Andronic, ducând desigur cu gândul la
,,androginizarea” omului prin dragoste, despre care vorbeşte şi Mircea Eliade într-unul din
capitolele ,,Tratatului de istoria religiilor”.
Incercând să desluşim tainicele înţelesuri ale prozei fantastice eliadeşti, ne trezim în mod
ireversibil prinşi în jocul aparenţelor, fiecare lasâdu-se pradă mirajului propriei insule de fericire.