ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLDOVEI

FACULTATEA ECONOMIE GENERALĂ ȘI DREPT

DAMIAN Mihaela

PROBELE ȘI PROBAȚIUNEA JUDICIARĂ

lucrul individual
la unitatea de curs
“Drept procesual civil”

Autor:
DAMIAN Mihaela,
student gr. D 162
învățămînt cu frecvență redusă
___________________
(semnătura)

Conducător:
BÂCU Adelina,
doctor în drept,
___________________
(semnătura)

CHIȘINĂU-2019
 CUPRINS
1.1. Definiția şi scopul probaţiunii judiciare, probelor judiciare, clasificarea
acestora.........................................................................................................................3
1.2. Noţiunea de obiect al probaţiei. Repartizarea sarcinii de probaţie între părţi.
Faptele care nu se cer a fi dovedite. Prezumţiile
probante........................................................................................................................4
1.3. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. Administrarea şi
aprecierea dovezilor.....................................................................................................6
1.4. Asigurarea dovezilor. Temeiurile şi procedura asigurării.......................................6
1.5. Delegaţiile judiciare. Procedura de înaintare şi de îndeplinire a delegaţiei date
unei alte instanţe de judecată......................................................................................7
1.6. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi. Mărturisirea părţii
(intervenienţilor) ca mijloc de probaţie.....................................................................7
1.7. Depoziţiile martorului ca mijloc de probaţie. Drepturile şi obligaţiile
martorilor.....................................................................................................................8
1.8. Înscrisurile ca mijloc de probaţie. Felurile înscrisurilor..........................................9
1.9. Dovezile materiale ca mijloc de probaţie. Deosebirea probelor materiale de
înscrisuri. Înregistrările audio – video.....................................................................10
1.10. Concluziile expertului ca mijloc de probaţie. Expertiza suplimentară şi
repetată.......................................................................................................................11

BIBLIOGRAFIE .........................................................................................................................13

2
 1. Definiția şi scopul probaţiunii judiciare, probelor judiciare, clasificarea acestora.

Probaţiunea în procesul civil este activitatea logico-practică bazată pe principiul

contradictorialităţii, îndreptată spre dobândirea unor cunoştinţe juste despre circumstanțe fapt ce
au importanţă pentru soluţionarea cauzei, desfășurată de către toți subiecții procesului civil.
Probaţiunea se compune din acţiuni procesuale ale instanței, ale părţilor, altor persoane
cointeresate în vederea prezentării probelor, administrării şi aprecierii lor în scopul stabilirii
adevărului obiectiv şi emiterea unei hotărâri legale şi întemeiate de către instanţa judecătorească.
Scopul probaţiunii rezidă, în primul rând, din sarcinile procedurii civile stabilite în art. 4 CPC1.
În mod special, scopul probațiunii judiciare nu se reduce doar la colectarea și prezentarea
probelor, ci și la aprecierea acestora de către instanța de judecată, adică la formularea unor
concluzii logice care ar permite motivarea hotărârii judecătorești.
Etapele probaţiunii judiciare2
1. Determinarea circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile
părților. Inițial, determinarea obiectului probațiunii este pusă pe seama părților, dar totuși
determinarea definitivă a circumstanțelor importante pentru justa soluționare a cauzei revine
instanței.
2. Determinarea, colectarea și prezentarea probelor care confirmă sau infirmă existența
circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
 Determinarea probelor constă în stabilirea surselor de informație care ar putea dovedi
existența circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază pretențiile și obiecțiile părților.
 Colectarea probelor este realizată de către participanții la proces, care la rândul lor, pot
solicita concursul instanței.
 Prezentarea probelor ca act procesual constă în punerea lor la dispoziția instanței.
3. Cercetarea probelor – perceperea lor de către instanța de judecată. Mijloacele de
cercetare a probelor sunt acțiunile procesuale grație cărora probele devin accesibile pentru
perceperea și înțelegerea lor de către instanța de judecată și de către participanții la proces.
4. Aprecierea probelor se face prin admiterea unor probe și respingerea altor probe,
precum și argumentarea preferinței unor probe față de altele.
Doctrina defineşte proba ca fiind mijlocul legal pentru dovedirea unui fapt şi faptul
probator, adică un fapt material care fiind dovedit poate fi folosit, la rândul lui pentru dovedirea
unui alt fapt material, important în soluţionarea pricinii. CPC defineşte probele ca fiind
elementele de fapt, dobândite în modul prevăzut de lege, care servesc la constatarea
circumstanţelor ce justifică pretenţiile şi obiecţiile părţilor, precum şi altor circumstanţe
importante pentru justa soluţionare a pricinii.
Clasificarea probelor
1. După izvorul de obţinere a probei:
 probe personale – ce constau în fapte ale omului, izvor de probă fiind persoanele. Ex:
explicaţiile părţilor şi a intervenienţilor, depoziţiile martorilor, concluziile experţilor şi
specialiştilor;

1
Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 225-XV din 30 mai 2003//M.O. din
12.06.2003, nr. 111.
2
LEȘ Ioan. Tratat de drept procesual civil. Monografie. București: Editura All Beck, 2001, 952 p. ISBN 973-655-
199-9.
3
  probe materiale – izvor de probă sunt obiectele materiale, adică lucrările care prin starea lor
însăşi sau particularităţi dovedesc raportul dedus judecăţii. Ex: înscrisuri, înregistrările audia
video, dovezi materiale.
2. După modul de formare a probei:
 primare (nemijlocite) – care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt. Ex: înscrisurile
în original, depoziţiile de martori oculari cu privire la unele împrejurări;
 secundare (mijlocite) – care provin din a doua sau treia sursă. Ex: copiile de pe înscrisuri,
depoziţiile martorilor cu privire la împrejurările auzite de la alte persoane.
3. După legătura conţinutului probei cu faptele probaţie sau după cum faptul probator
duce sau nu direct la stabilirea faptului principal:
 probe directe – care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate face o singură
concluzie cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului;
 probe indirecte – care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi de aceea în cadrul
examinării probei se poate face o concluzie cu mai multe versiuni cu privire la faptul de
probaţie. Deci, probele indirecte dovedesc un fapt vecin şi conex din a cărei cunoaştere se
pot trage concluzii în legătură cu existenţa raportului juridic aflat în litigiu. Ex: fapte care nu
cer a fi dovedite.
4. După locul de formare a probei:
 probe judiciare – care se constituie în cadrul judecăţii. Ex: depoziţiile martorilor.
 probe extrajudiciare – care se formează în afara judecăţii. Ex: probele obţinute de instanţă în
urma îndeplinirii delegaţiilor judecătoreşti.
5. După modul în care judecătorul percepe faptele:
 probe percepute personal de judecător. Ex: cercetarea la faţa locului, examinarea directă a
unui obiect;
 probe constând în perceperea faptelor de alte persoane. Ex: depoziţie de martor.

2. Noţiunea de obiect al probaţiei. Repartizarea sarcinii de probaţie între părţi. Faptele

care nu se cer a fi dovedite. Prezumţiile probante.
Obiectul probațiunii reprezintă ansamblul circumstanțelor de fapt pe care se întemeiază
pretențiile și obiecțiile părților, precum și alte circumstanțe importante pentru justa soluționare a
cauzei.
Pot fi evidenţiate trei grupe de fapte ce constituie obiect al probațiunii3:
1. Faptele juridice cu caracter de drept material – stabilirea acestor fapte este necesară
pentru aplicarea corectă a normei de drept material ce reglementează relaţia socială litigioasă
între părţi. Ex: pentru a determina dacă pârâtul datorează o anumită sumă de bani reclamantului
conform contractului de împrumut este necesar a stabili dacă a fost sau nu încheiat acest
contract, care este obiectul, termenul contractului, obligaţiile părţilor. Aceste circumstanțe
constituie baza obiectului probațiunii și necesită a fi neapărat constatate și elucidate pe deplin în
fiecare cauză.
2. Faptele probatorii – sunt acele fapte care fiind dovedite permit prin deducţie logică a
face concluzia temeiniciei pretenţiilor reclamantului. Ex: în acţiunea de recunoaştere a
paternităţii, pârâtul poate face trimitere la aşa fapte sau împrejurări ce confirmă lipsa îndelungată

3
CIOBANU Viorel Mihai. Drept procesual civil. Monografie. București: Editura Național, 2013, 709 p. ISBN 978-
973-659-231-7
4
a acestuia la locul de domiciliu al reclamantei, în legătură cu ce se exclude prezenţa paternităţii;
3. Faptele ce au exclusiv importanţă procesuală – de aceste fapte este legată exercitarea
dreptului reclamantului de a înainta acţiunea, numai după respectarea procedurii prealabile când
aceasta este cerută de lege, dreptul instanței de a suspenda sau amâna procesul, ori de a înceta
procesul sau a scoate cererea de pe rol, când sunt prezente temeiurile prevăzute de lege pentru
aceasta.
Dovezile se prezintă de către părţi şi de către ceilalţi participanţi la proces în termenele
prevăzute de lege pentru examinarea categoriilor respective de cauze. În cazuri excepţionale, la
cererea motivată a părților sau a altor participanţi la proces, instanţa de judecată este în drept să
acorde un termen suplimentar pentru prezentarea dovezilor.
Partea care nu a exercitat pe deplin obligaţia de a dovedi anumite fapte este în drept să
înainteze instanţei judecătoreşti un demers prin care solicită audierea părţii adverse în privinţa
acestor fapte dacă solicitarea nu se referă la circumstanţe pe care instanţa le consideră dovedite.
Instanţa judecătorească este în drept să propună prezentarea probelor suplimentare.
Dacă în procesul de adunare a probelor apar dificultăţi, instanţa poate contribui la
solicitarea părţilor, la adunarea şi prezentarea probelor necesare. În cererea de reclamare a probei
trebuie să fie specificate proba şi circumstanţele care ar putea fi confirmate/infirmate prin ea,
locul aflării ei şi cauzele care împiedică dobândirea probei. Instanţa de judecată poate elibera un
demers pentru obţinerea probei.
Sunt cazuri însă când nu e nevoie de a face dovadă art. 123 CPC prevede temeiurile
degrevării de probaţiune4:
 împrejurările (faptele) pe care instanţa le-a declarat unanim cunoscute nu au nevoie de a
fi dovedite. Ex: calamitățile naturale;
 faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, pronunţată într-o pricină
civilă, nu trebuie dovedite din nou la judecarea altor pricini civile, la care participă
aceleaşi persoane;
 sentinţa pronunţată într-o cauză penală, rămasă irevocabilă este obligatorie pentru
instanţa chemată să se pronunţe asupra efectelor juridice civile ale actelor persoanei
împotriva căreia s-a pronunţat sentinţa numai dacă aceste acte au avut loc şi numai în
măsura în care au fost săvârşite de persoana în cauză;
 faptele constate printr-un act al autorităţii publice nu au până la judecată putere pentru
instanţă şi pot fi contestate în condiţiile legii;
 faptele invocate de una din părți nu trebuie dovedite în măsura în care cealaltă parte nu
le-a negat;
 faptele care, conform legii, sunt prezumate ca stabilite nu trebuie dovedite de persoana în
a cărei favoare se prezumă. Această prezumţie poate fi contestată, conform regulilor generale de
probațiune, de persoana interesată, dacă legea nu dispune altfel.
Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut
la un fapt necunoscut. Prezumția reprezintă eliberarea părții, în favoarea căreia ea este prevăzută,
de obligația de a dovedi anumite circumstanțe de fapt pe care le invocă. Prezumţiile sunt
elemente ale sistemului probator şi nu probe. Prin prezumţii nu se poate stabili direct faptul care
a adus la naşterea litigiului, ci un alt fapt vecin şi conex cu acesta, din a cărei existenţă se va

4
BOROI Gabriel . Drept procesual civil. Monografie. București: EdituraTamangiu, 2015, 505 p. ISBN 977-972-
657-674-1.
5
trage concluzia cu privire la existenţa sau inexistenţa faptului ce trebuie dovedit şi care este
necunoscut.
Prezumţiile sunt rezultatul a două raţionamente:
 din cunoaşterea probelor directe judecătorul induce printr-un raţionament existenţa în
trecut a unui fapt vecin şi conex cu faptul generator de drepturi;
 din cunoaşterea faptului vecin şi conex, deduce existenţa faptului generator de drepturi
datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte.

3. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de probaţie. Administrarea şi

aprecierea dovezilor.
În cadrul activităţilor desfăşurate de instanţă pentru aflarea adevărului în pricinile
cercetate, aceasta trebuie mai întâi să examineze admisibilitatea probelor, să le administreze pe
cele încuviinţate, şi apoi, cu ocazia deliberării, să aprecieze probele care au fost administrate.
Părţile şi alţi participanţi la proces au dreptul de a prezenta orice probe pe care le consideră
întemeiate în vederea susţinerii pretenţiilor din acţiune sau obiecţiilor împotriva acţiunii.
Pertinenţa probelor e o condiţie legală, exprimând cerinţa ca instanţa de judecată să reţină
spre examinare numai acele probe prezentate, care au importanţă pentru soluţionarea pricinii, ce
au legătură cu obiectul probaţiei, confirmă, combat ori pun la îndoială concluziile referitoare la
existența sau inexistența de circumstanțe, importante pentru soluționarea justă a cauzei.
Admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o regulă care limitează folosirea mijloacelor
de probaţie, stabilind că împrejurările pricinii, care după lege trebuie să fie confirmate cu
anumite mijloace de probă, nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte mijloace de probă. Regula
admisibilităţii mijloacelor de probaţie are pentru instanţă un caracter imperativ (obligatoriu).
Admisibilitatea probelor se determină în conformitate cu legea în vigoare la momentul
eliberării lor. În ceea ce privește regula admisibilității, e necesar de a respecta două condiții:
 condiția utilizării numai a mijloacelor de probațiune prescrise de lege pentru dovedirea
circumstanțelor respective (admisibilitate pozitivă) sau interzicerea utilizării unor
mijloace de probațiune (admisibilitate negativă);
 condiția respectării regulilor de procedură cu privire la colectarea, prezentarea și
administrarea lor.
Administrarea probelor se face în faţa instanţei de judecată în ordinea în care aceasta
consideră că pot contribui la soluţionarea pricinii. Dovada şi dovada contrarie vor fi examinate
(administrate) în acelaşi timp.
Aprecierea probelor. Instanţa de judecată apreciază dovezile după intima ei convingere,
întemeiată pe cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă în şedinţă a tuturor
împrejurărilor pricinii în ansamblul lor, călăuzindu-se de lege. Nici un fel de dovezi nu au pentru
instanţa de judecată o forţă probantă de mai înainte stabilită.
4. Asigurarea dovezilor. Temeiurile şi procedura asigurării.
Atunci când partea are interes să prevină dispariţia unui mijloc de probă care îi este util
pentru a face dovada unei pretenţii, poate să ceară asigurarea probei. Aşa de exemplu, este
posibil ca o persoană care ar putea fi audiată ca martor într-o pricină, să se îmbolnăvească ori să
plece definitiv din ţară, şi dacă s-ar apela la procedura obişnuită, adică în cursul desfăşurării
procesului ea să nu mai poată fi audiată.
Persoanele care au motive a se teme, că prezentarea dovezilor necesare pentru ele va
deveni ulterior imposibilă sau grea, pot cere instanţei de judecată asigurarea acestor dovezi.
6
Asigurarea se face prin audierea martorului, efectuarea expertizei, cercetarea la fața locului și
prin alte modalități.
Cererea se depune la instanţa care judecă pricina sau, după caz, la executorul
judecătoresc, ori la notarul de la locul de îndeplinire a actelor de procedură în vederea asigurării
dovezilor. Împotriva încheierii de respingere de către judecător a cererii de asigurare a dovezilor
se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunţare sau de la comunicare.
Cauțiunea în cazul asigurării probelor până la intentarea acțiunii se depune de către persoana
care cere asigurarea pe contul curent special al executorului judecătoresc în proporție de 20% din
valoarea bunurilor a căror asigurare se solicită, iar în cazul cererilor al căror obiect nu este
evaluabil, suma cauțiunii constituie până la 50000 lei.
În cazul pericolului de întârziere, instanța examinează cererea de asigurare a probei de
îndată, fără citarea părților și altor persoane interesate, comunicându-le ulterior încheierea de
asigurare a dovezilor. Documentele executorii eliberate de instanța de judecată prin care s-a
dispus asigurarea probelor se pun în executare prin intermediul executorului judecătoresc.
Asigurarea dovezilor înainte de începerea procesului, precum şi a dovezilor cerute pentru
rezolvarea chestiunilor în organele statelor străine, se face de către executorii judecătorești,
notari sau de persoanele oficiale ale misiunilor diplomatice ale RM în privința cetățenilor RM în
modul prevăzut de lege.
Măsurile de asigurare a probelor se consideră nule în cazul în care reclamantul nu
intentează în termen de 20 de zile lucrătoare o acțiune în instanța judecătorească privind
încălcarea drepturilor. Acesta este un termen de decădere și nu poate fi restabilit.

5. Delegaţiile judiciare. Procedura de înaintare şi de îndeplinire a delegaţiei date unei alte

instanţe de judecată.
Delegaţiile judiciare se mai numesc şi comisii rogatorii. Comisiile rogatorii reprezintă o
procedură utilizată pentru administrarea unor dovezi de o altă instanţă decât aceea care judecă
fondul litigiului.
Când este necesar să se comunice acte de procedură ori să se adune dovezi în altă
localitate, instanţa care judecă pricina dă delegaţie instanţei de judecată respective să efectueze
anumite acte de procedură. În încheierea privitoare la delegaţie se expune esenţa pricinii ce se
judecă, se arată împrejurările ce urmează să fie lămurite, dovezile pe care trebuie să le adune
instanţa care îndeplineşte delegaţia. Această încheiere este obligatorie pentru instanţa căreia îi
este adresată şi trebuie să fie îndeplinită în regim prioritar.
Delegaţia dată se îndeplineşte în şedinţă de judecată. Participanţilor la proces li se
comunică ora, data şi locul şedinţei, dar neprezentarea lor nu împiedică îndeplinirea delegaţiei.
Procesele verbale şi toate materialele adunate cu prilejul îndeplinirii delegaţiei se trimit imediat
instanţei care judecă pricina. Dacă participanţii la proces sau martorii, care au depus mărturii în
faţa instanţei ce îndeplinea delegaţia, se vor prezenta în faţa instanţei care judecă pricina, ei vor
da explicaţii şi mărturii în conformitate cu regulile generale.

6. Explicaţiile date de părţi şi de intervenienţi. Mărturisirea părţii (intervenienţilor) ca

mijloc de probaţie.

7
 Explicațiile date de părți și intervenienți reprezintă informația furnizată de către aceste
persoane în cadrul ședinței de judecată cu privire la circumstanțele importante pentru justa
soluționare a cauzei.
Explicațiile ca mijloc de probațiune se pot manifesta sub formă de5:
 afirmație – acea explicație care conține informația cu privire la circumstanțele importante
pentru justa soluționare a cauzei.
 recunoaștere (mărturisire) – acea explicație care constă în recunoașterea sau încuviințarea
de către o parte a circumstanțelor pe care cealaltă parte își întemeiază pretențiile sau obiecțiile,
având ca rezultat eliberarea de obligația dovedirii lor.
Recunoaşterea de către una din părţi a faptelor pe care cealaltă parte îşi întemeiază
pretenţiile sau obiecţiile o degrevează (o scuteşte) pe ultima de obligaţia dovedirii lor.
Recunoașterea se consemnează în procesul verbal, iar dacă a fost făcută în scris se anexează la
dosar.
Fiind o recunoaştere a afirmaţiilor sau pretenţiilor celeilalte părţi, mărturisirea reprezintă
un act unilateral de voinţă. Această voinţă nu trebuie să fie viciată; deci, ea trebuie să fie
conştientă și liberă, fiind în acelaşi timp irevocabilă. Mărturisirea este un act personal făcut de
parte.
Mărturisirea este un mijloc de probă împotriva autorului ei, favorabilă celui care îşi
întemeiază pretenţiile pe faptul mărturisit.
Mărturisirea poate fi extrajudiciară sau judiciară. Mărturisirea extrajudiciară poate fi
scrisă sau verbală. Odată dovedită mărturisirea extrajudiciară are aceeaşi putere probatorie
indiferent dacă a fost făcută în scris sau verbal.
Mărturisirea judiciară se obţine în timpul judecăţii, ea poate fi spontană sau provocată
prin intermediul interogatoriului şi este fixată în procesul verbal al şedinţei.
Instanţa nu va admite, însă, mărturisirea atunci când prin aceasta s-ar eluda dispoziţiile legii ori
s-ar putea ajunge la pierderea unui drept la care nu se poate renunţa, ori care nu poate face
obiectul unei tranzacţii de împăcare.

7. Depoziţiile martorului ca mijloc de probaţie. Drepturile şi obligaţiile martorilor

Depozițiile martorului ca mijloc de probațiune constau din informații care confirmă sau
infirmă anumite circumstanțe importante pentru justa soluționare a cauzei.
Martor poate fi orice persoană, căreia îi sunt cunoscute anumite împrejurări referitoare la pricină.
Nu pot fi ascultaţi ca martori:
 persoanele care din cauza vârstei fragede, defectelor lor fizice sau psihice nu sunt în stare
să înţeleagă just faptele. Legea nu stabilește cert o anumită vârstă de la care persoana
poate depune mărturii, fapt care ne permite să afirmăm că minorii, de asemenea, pot fi
martori. Instanța va stabili în fiecare caz aparte dacă este posibilă audierea persoanelor
minore sau cu deficiențe fizice ori mentale;
 cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
 slujitorii cultelor, medicii, avocaţii, notarii şi orice alte persoane pe care legea le obligă să
păstreze secretul cu privire la faptele încredinţate lor în serviciu;

5
LEȘ Ioan. Drept procesual civil. Monografie. București: Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu, 2009, 452
p. ISBN 975-675-209-3.
8
  funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici asupra împrejurărilor secrete de care au
avut cunoştinţă în această calitate. Persoanele din ultima categorie vor fi obligate să
depună mărturii dacă au fost eliberate de îndatorirea păstrării secretului de cel interesat;
 persoanele care, în virtutea funcţiei profesionale, au participat la pregătirea, executarea
sau răspândirea publicaţiei periodice, emisiunilor televizate sau radiodifuzate referitor la
personalitatea autorului, executorului sau alcătuitorului de materiale ori documente, la
informaţia parvenită de la aceştia în legătură cu activitatea lor, dacă materialele şi
documentele sunt destinate redacţiei;
 judecătorii referitor la problemele apărute în dezbaterea circumstanţelor pricinii în
camera de deliberare la pronunţarea hotărârii sau sentinţei.
Legislația procesual civilă instituie imunitatea martorilor, adică dreptul de a refuza
depunerea mărturiilor. Sunt în drept să refuze de a face depoziţii în judecată:
 soţii unul împotriva altuia, inclusiv cei divorţaţi; copiii, inclusiv cei adoptați şi părinţii
unul împotriva altora; buneii şi nepoţii; fraţii şi surorile, logodnicii, concubinii unul împotriva
altuia;
 persoana ale cărei depoziţii îi pot cauza ei înşişi prejudicii materiale și morale sau
persoanelor menţionate mai sus, ori pot duce la dezonorarea, ori pot crea un pericol de urmărire
administrativă sau penală împotriva lor sau persoanelor menţionate;
 persoanele care nu pot depune mărturii fără a dezvălui secretul profesional sau comercial;
 deputaţii – referitor la datele care le-au devenit cunoscute în virtutea îndeplinirii
obligaţiilor de deputat;
 avocaţii parlamentari, referitor la faptele care le-au devenit cunoscute în exerciţiul
împuternicirilor.
Martorul care refuză să depună mărturii este obligat să declare în scris refuzul până la
depunerea mărturiilor, arătând motivele refuzului, sau dacă acesta este expus oral, atunci se
consemnează în procesul verbal al şedinţei de judecată.
Dacă refuză să facă depoziţii fără a indica motivele sau dacă motivele sunt considerate de
instanţă ca fiind neîntemeiate, martorul poate fi supus unei amenzi de 10 unităţi convenţionale.
Pentru depoziţii false făcute cu bună ştiinţă, pentru refuzul sau eschivarea, contrar legii,
de a face depoziţii, martorul răspunde în conformitate cu legislaţia penală.
Dacă martorul citat nu se va prezenta în şedinţă din motive neîntemeiate, instanţa îi va
aplica o amendă de 5 unităţi convenţionale, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost citat a două
oară, instanţa are dreptul să ordone aducerea lui forţată şi să-i aplice o amendă de până la 10
unităţi convenţionale. Martorul poate fi ascultat de instanţă la locul aflării sale, dacă din cauza
bolii, bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive întemeiate, el nu este în stare să se prezinte la
judecată.

8. Înscrisurile ca mijloc de probaţie. Felurile înscrisurilor

Înscrisurile sunt obiecte ale lumii materiale pe care cu ajutorul semnelor sunt imprimate
informații relevante pentru cauza civilă. Suportul material al înscrisului îl constituie orice obiect
al lumii înconjurătoare, de orice volum, formă și calitate, capabil să păstreze semnele scrise.
Înscrisurile pot fi clasificate după următoarele criterii6:
1. După provenienţa înscrisului, diferenţiem înscrisuri:

6
DELEANU I., Tratat de procedura civilă, București: Servo-Sat, 2000, vol II.
9
  oficiale – care sunt eliberate de organele de stat, persoanele oficiale, organizaţii etc. în
legătură cu exercitarea de către ele a funcţiilor sale şi de aceea după esenţă sunt documente;
 neoficiale (personale) – care provin de la persoane fizice, fără intervenţia vreunui organ de
stat, persoane oficiale sau a unei organizaţii, întreprinderi.
2. După conţinutul înscrisului avem:
 dispoziţionale (ordonatoare) – care certifică faptele ce au un caracter ordonator, cum ar fi de
exemplu, actele organelor de stat fără caracter normativ, actele întreprinderilor, instituţiilor,
organizaţiilor date în limitele competenţei sale, convenţiile îndeplinite de părţi în scris;
 informative – conţin descrierea, confirmarea faptelor şi evenimentelor care au însemnătate
juridică sau probatorie pentru pricină. Ex: adeverinţe, procese – verbale, dări de seamă,
scrisori de afaceri şi cu caracter personal.
3. După forma înscrisului:
 înscrisurile expuse în formă simplă sub semnătură privată. Ex: contractul de împrumut a
banilor;
 înscrisurile cu un conţinut şi formă strict stabilită. Ex: act comercial, adeverinţă de căsătorie;
 înscrisurile autentificate de notar sau alte organe competente. Ex: contractul de vânzare –
cumpărare a unei case.
Persoana care prezintă un înscris sau cere aducerea lui în instanţă este obligată să arate
care anume împrejurări importante pentru dezlegarea pricinii, ar putea fi stabilite prin această
dovadă.
Actele eliberate de persoanele cu funcţii de răspundere şi autorităţile publice se prezumă
a fi autentice. Dacă apar careva suspiciuni, instanţa poate cere acestor persoane să certifice
autenticitatea lor. La constatarea veridicităţii copiei de pe înscrisuri, instanţa verifică procedeul
tehnic de copiere, garantarea identităţii cuprinsului copiei cu cel al originalului. Instanţa nu va
putea considera dovedit un fapt prin copia de pe document, dacă originalul este pierdut, iar
copiile prezentate de părţi nu sunt identice.
Autenticitatea unui înscris poate fi demonstrată prin compararea scrisului ori a
semnăturilor. În acest caz persoana interesată trebuie să prezinte în instanţă documente sau alte
acte pentru compararea scrisului sau semnăturilor ori să solicite obţinerea lor prin concursul
instanţei. Dacă după confruntarea înscrisului cu scrisul ori semnătura persoanei, nu constată
adevărul, instanţa dispune ca verificarea să se efectueze de către expert.
Persoanele fizice sau juridice au obligaţia să prezinte înscrisurile pe care le cere instanţa
în baza demersului părţilor. În caz de refuz neîntemeiat de a prezenta înscrisul, persoana
vinovată este supusă unei amenzi de până la 10 unităţi convenţionale fără a fi scutită de obligaţia
de prezenta înscrisul. Prezentarea înscrisului se face din contul părţii care a cerut dovada.
După ce hotărârea judecătorească a devenit irevocabilă documentele originale aflate la dosar se
pot restitui, la cererea celor care le-au prezentat; la dosar rămânând o copie a documentului
certificată de judecător. Cu acordul instanţei înscrisurile pot fi restituite până la rămânerea
hotărârii irevocabile.

9. Dovezile materiale ca mijloc de probaţie. Deosebirea probelor materiale de înscrisuri.

Înregistrările audio – video.

Sunt probe materiale lucrurile care prin ele însele prin starea lor, prin însuşirile pe care le
au, prin particularităţile pe care le prezintă, prin defectele lor, prin locul în care sunt aşezate, prin

10
poziţia în care se află, prin urmele sau semnele lăsate asupra lor sau prin alte elemente pot
constitui dovezi materiale.
Informația necesară pentru soluționarea cauzei nu este imprimată prin semne ca și în
cazul înscrisurilor, ci o percepem din caracteristicile obiectelor lumii materiale. Prin aceasta și se
deosebesc probele materiale de înscrisuri. De ex: când instanța examinează un act scris din punct
de vedere al conținutului, acesta constituie o probă scrisă, iar dacă același act va fi examinat din
cauza falsificării conținutului, atunci va constitui o probă materială. Mai mult decât atât, probele
materiale în procesul civil aproape întotdeauna constituie probe cu caracter primar, adică instanța
le examinează și apreciază nemijlocit, fără a solicita copii, iar probele scrise pot fi înlocuite cu
copii în cazurile admise de lege.
Persoana care cere ca instanţa să ordone aducerea unei dovezi de la alte persoane trebuie
să descrie amănunţit obiectul şi să arate motivele, pentru care consideră că obiectul s-ar afla la
persoana respectivă. Dovezile materiale cerute de instanţă se vor trimite direct instanţei. La
cererea persoanei, instanţa îi poate elibera o adeverinţă confirmând dreptul ei de a căpăta această
dovadă spre a o prezenta instanței.
Persoanele fizice şi juridice au obligaţia să prezinte la cererea instanţei, dovezile
materiale, pe care le deţin şi de care instanţa are nevoie. Dacă aceştia se află în imposibilitate de
a prezenta dovezile trebuie să anunţe instanţei motivele. În caz de necomunicare şi în caz de
neprezentare nemotivată, persoanelor vinovate li se va aplica o amendă de până la 10 unităţi
convenţionale, nescutindu-le de obligaţia de a prezenta obiectul cerut de instanţă.
Dacă este imposibil de prezentat instanţei dovezile materiale din cauza că sunt
voluminoase sau că numai o parte din ele au importanţă pentru cauză, instanţa poate efectua
examinarea şi cercetarea la locul de aflare a lor sau în alt loc determinat de instanță.
Produsele alimentare şi alte obiecte perisabile se examinează imediat de către instanţă la
locul lor de aflare şi se restituie persoanei de la care au fost primite sau le transmite organizaţiilor
pentru a fi folosite după destinaţie, proprietarului restituindu-se ulterior obiecte de acelaşi gen şi
cantitate sau contravaloarea lor.
Persoana care prezintă o înregistrare audio – video pe un suport electronic sau de altă
natură ori solicită reclamarea unor astfel de înregistrări este obligată să indice persoana care a
efectuat înregistrarea, timpul şi condiţiile înregistrării. Nu poate servi ca probă înregistrarea
audio – video ascunsă dacă nu este permisă prin lege.
Suporturile înregistrărilor audio – video se păstrează în instanţa judecătorească, însoţite
de un registru special. Instanţa ia măsuri pentru păstrarea lor intactă. După ce hotărârea
judecătorească devine irevocabilă, suporturile înregistrărilor audio – video pot fi restituite
persoanei care le-a prezentat. În cazuri excepţionale instanţa le poate restitui şi înainte de acest
termen.

10. Concluziile expertului ca mijloc de probaţie. Expertiza suplimentară şi repetată

Expertiza judiciară poate fi definită ca un mijloc de probă prin care se aduce la cunoştinţa
organelor judiciare opinia unor specialişti cu privire la acele împrejurări de fapt pentru a căror
lămurire sunt necesare cunoştinţe deosebite, opinie care se formează pe baza unei activităţi de
cercetare concretă a cazului şi aplicării unor date de specialitate de către persoanele competente
desemnate de către organul judiciar.
Practica a evidențiat următoarele categorii de expertize judiciare: medico-legală,
psihiatrică, psihologică, merceologică, tehnică, grafologică, în domeniul construcțiilor, artei,

11
videofonoscopică ș.a. Însă nu expertiza este mijlocul de probație, ci raportul expertului întocmit
în urma petrecerii expertizei.
Părțile aleg, de comun acord, expertul sau instituția de expertiză care urmează să fie
desemnată de instanță să efectueze expertiza. În lipsa acordului, aceasta este prerogativa
instanței. Conducătorul instituției de expertiză numește expertul și informează instanța despre
aceasta.
Dacă există temeiuri de recuzare, cererea de recuzare a expertului se depune în instanța
judecătorească care a dispus expertiza, în cel mult 5 zile de la data înștiințării despre desemnarea
expertului sau de la data apariției temeiului de recuzare.
După desemnarea expertului, instanța judecătorească convoacă o ședință cu participarea
părților și a expertului, în cadrul căreia se stabilește legătura dintre expert și părți, etapa la care
părțile pot fi admise să participe la investigațiile expertului, se aduce la cunoștința părților și
expertului obiectul expertizei și întrebările la care expertul urmează să ofere răspunsuri și li se
explică faptul că au dreptul de a face observații cu privire la aceste întrebări și de a cere
modificarea sau completarea lor.
Părțile și ceilalți participanți la proces au dreptul să formuleze și să prezinte în instanță
întrebări adresate expertului, însă numai instanța stabilește definitiv întrebările asupra cărora
urmează să se pronunțe expertul. Instanța este obligată să motiveze respingerea întrebărilor
propuse expertului de către părți și alți participanți la proces.
Expertul este somat de instanţa judecătorească sau de şeful instituţiei de expertiză (dacă
expertul este numit de conducătorul acestei instituţii) de răspundere penală în cazul prezentării
cu bună ştiinţă a unui raport de expertiză fals.
Expertiza se efectuează sau în instanţă sau în afara instanței. Pentru efectuarea expertizei
la faţa locului, este obligatorie citarea părţilor şi altor participanţi la proces interesaţi, aceştia
fiind obligaţi să dea expertului orice explicaţie în legătură cu obiectul expertizei.
Expertiza colegială sau în cadrul comisiei este cea care necesită investigaţii complicate efectuate
de către mai mulţi experţi care au aceeaşi specializare sau specializări diferite. Experţii evaluează
colegial rezultatele investigaţiei şi elaborează un singur raport dacă ajung la o concluzie
unanimă. În cazul când unii nu sunt de acord cu ceilalţi vor dispune separat opinia lor.
Expertiza complexă este cea care se efectuează de mai mulţi experţi şi se dispune în cazul când
la constatarea circumstanţelor importante pentru soluţionarea pricinii sunt necesare date din
diferite domenii ştiinţifice sau date din diferite ramuri ale aceluiaşi domeniu. În baza datelor
obţinute se elaborează un raport general de expertiză. Experţii care n-au participat la elaborarea
lui ori nu sunt de acord cu el semnează numai pentru partea din raport ce conţine rezultatele
cercetării lor.
În cazul când concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu sunt complete și
această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului ori când apar noi întrebări
referitor la circumstanțele cauzei, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize suplimentare
de către acelaşi sau alt expert. Numirea expertizei suplimentare trebuie să fie motivată, instanţa
trebuind să indice care din concluzii prezintă incertitudine.
Dacă nu este de acord cu concluziile expertului din cauza că ele nu sunt întemeiate sau
neveridice ori sunt încălcate normele procedurale, precum şi dacă există contradicţii între
concluziile mai multor experţi, iar aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului,
instanţa poate dispune efectuarea unei expertize repetate, încredințând-o altor experţi.

12
 BIBLIOGRAFIE

Acte normative naționale

1. Codul de procedură civilă al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr. 225-XV din 30 mai
2003//M.O. din 12.06.2003, nr. 111.
Monografii
1. LEȘ Ioan. Tratat de drept procesual civil. Monografie. București: Editura All Beck, 2001, 952 p.
ISBN 973-655-199-9.
2. CIOBANU Viorel Mihai. Drept procesual civil. Monografie. București: Editura Național, 2013,
709 p. ISBN 978-973-659-231-7.
3. BOROI Gabriel . Drept procesual civil. Monografie. București: EdituraTamangiu, 2015, 505 p.
ISBN 977-972-657-674-1.
4. LEȘ Ioan. Drept procesual civil. Monografie. București: Editura Universităţii Lucian Blaga din
Sibiu, 2009, 452 p. ISBN 975-675-209-3.
5. DELEANU I., Tratat de procedura civilă, București: Servo-Sat, 2000, vol II.

13