Limba spaniolă (español), numită uneori și limba casteliană (castellano), este o limbă

romanică din subgrupul iberic. Este una dintre cele șase limbi oficiale ale Organizației
Națiunilor Unite.
Spaniolă se situează pe locul întâi ca cea mai vorbită limbă în lume conform numărului
vorbitorilor care o au ca limbă maternă, fiind precedată doar de chineza mandarină. O
vorbesc ca prima și a doua limbă între 450[2] și 500 milioane de persoane.[3]
Spaniola ocupă, de asemenea, locul doi în topul celor mai studiate limbi din lume, fiind
învățată de cel puțin 14 milioane de studenți.[4] Conform altor surse, acest număr
depășește 46 de milioane de studenți distribuiți în 90 de țări.[5]
Atât spaniola, cât și alte limbi romanice, reprezintă o continuare modernă a latinei
vulgare, limbă care a fost vorbită împreună cu latina cultă în fostul Imperiu Roman și care
a pus bazele tuturor limbilor romanice moderne. Datorită propagării sale în America,
spaniola este limba neolatină care a cunoscut cea mai largă răspândire în lume.
Primele influențe ale limbii spaniole ( înainte de apariția limbii latine )
[modificare | modificare sursă]
Datele istorice ne arată că la începutul primului mileniu î.Hr. peninsula Iberică era
ocupată de popoare ce se diferențiau în funcție de limbile vorbite. De aceea, în secolul 9
î.Hr. erau:

 celții în zona de nord-vest si interiorul peninsulei

 tartisienii în sud-vest
 lusitanii în vest
 ibericii situați pe coasta mediteraneană
De asemeni, în afara de aceste popoare, descoperirile arheologice relatează existența
unor colonii grecești. Acestea au fost descoperite pe coasta de sud-est a peninsulei.
Grecii au influențat lingvistic evoluția acestei zone. Numele Iberia vine din limba greaca
de la termenul „Iber”.
Limba Proto-Bască este predecesorul limbii basce. Această limbă a fost vorbita in vestul
munților Pirinei și se aseamănă extrem de mult cu limba aquitaniană. Prima persoană
care a abordat schimbarile lingvistice istorice asupra limbii bașce a fost Koldo Mitxelena.
Limba proto-bască ce a stat la baza formării limbii bașce a influențat extrem de mult
limba spaniola. Schimbarea de la latinul „f-” la pronunția spaniolă „h-„, a fost atribuita în
mare parte influenței bașce și proto-bașce.
Limbile Celtiberiană și Gallaeciană fac parte din grupul de limbi celtice continentale.
Modul în care limba celtiberiană a influențat limba spaniolă este vizibilă prin exprimarea
consoanelor fără voce, precum și elierea consoanelor vocale.
Exemple de cuvinte preluate din limba celtiberiană:

 „sulita” – lanza ( Celtiberiană ) – lanza ( spaniolă )

 „realizare” – logroño ( Celtiberiană ) – logroño ( spaniolă )
 „vrajitoare” – bruja ( Celtiberiană ) – bruja ( spaniolă )
Influența majoră a limbii latine asupra limbii
spaniole[modificare | modificare sursă]
Spaniola s-a dezvoltat din dialectul latin vorbit în zonele limitrofe
dintre Cantabria, Burgos, La Rioja și Álava, provinciile de nord din actuala Spanie,
devenind cel mai popular idiom al Regatului Castiliei (latina a fost o limbă oficială). De
aici vine și numele original al dialectului, castellano, care face o referință la zona
geografică de unde provine limba. Celălalt nume, español, vine de la Hispaniolus din
latina medievală, mai precis din forma sa corectă Spaniolus.[6] Ramón Menéndez
Pidal oferă altă explicație etimologică. Cuvintelor clasice hispanus și hispanicus li se
atașau în latina vulgară sufixul -one (cf. în spaniolă: bretón, borgoñón, în
franceză wallon etc.), astfel cuvântul hispanione s-a schimbat în españón, și apoi
în español.[7] Acest cuvânt a fost apoi împrumutat de către alte limbi romanice
(cf. catalană espanyol, franceză espagnol, italiană spagnolo, occitană espanhòu, portugh
eză espanhol, română spaniol).
Evenimentele istorice, socio-economice și folosirea spaniolei ca limbă de schimb au
permis acesteia să devină lingua franca în Peninsula Iberică, însă aceste fapte n-au dus
la dispariția altor limbi vorbite acolo. Se estimează că în a doua jumătate a secolului XVI
80% din locuitorii Spaniei vorbeau spaniola.[8]
Spaniola modernă[modificare | modificare sursă]
În timpul epocii colonizărilor, Spania era o putere globală și era una dintre cele mai
puternice națiuni pe mare, cu o flotă enormă și un sistem de rețele comerciale navale
extrem de bine pus la punct. Acest fapt a ajutat mult în răspândirea limbii spaniole
în Lumea Nouă, deoarece un număr impresionant de exploratori, căutători de aur,
coloniști sau aventurieri spanioli au năvălit spre Vest, spre noile pământuri descoperite.
Efectul acestei mișcări masive de coloniști poate fi văzut astăzi, când majoritatea țărilor
din America de Sud și America Centrală la fel ca și cele din Caraibe au spaniola ca limbă
oficială.
Dispută de nume[modificare | modificare sursă]
Conform dicționarului normativ, publicat de către Academia Regală Spaniolă, și
Dicționarului Panhispanic de Chestiuni,[9] aprobat de 22 academii de limbă spaniolă ca
normativ, numele español și castellano sunt sinonime, ambele fiind acceptate. Asociația
Academiilor Limbii Spaniole, care întrunește toate academiile de limbă spaniolă din țările
hispanofone, recomandă numele español spre a fi folosit, în general, în alte limbi
naționale
(cf. germană Spanisch, engleză Spanish, poloneză hiszpański, rusă испанский).