cărţi şi atitudini 175

Cristinel Un important tratat

munteanu de semiotică elaborat
pe temeiuri coşeriene

Deşi publicată în anul 2003

(în colecţia Filozofie a Editurii
Institutul European) şi epui-
zată rapid din librării, ţinem
să aducem la cunoştinţa citi-
torului interesat apariţia unei
cărţi de referinţă, intitulată
Teoria şi practica semnu-
lui, ce-l are ca autor pe Ioan
S. Cârâc, profesor univ. dr. la
Catedra de Lingvistică a Uni-
versităţii „Dunărea de Jos” din
Galaţi. Nu întâmplător şi nici
în mod gratuit am folosit sin-
tagma „carte de referinţă” pentru a caracteriza această lu-
crare. După datele noastre, nu mai există ceva similar, pe
domeniul abordat, în literatura românească de specialitate
şi, probabil, nici în cea străină, dacă exceptăm Tratatul de
semiotică generală al lui Umberto Eco (care vrea să „na-
turalizeze” în Europa concepţia semiotică a americanu-
lui Charles Peirce). Lucrarea are, într-adevăr, densitatea şi
formatul (590 de pagini, 19x14) unui tratat de semiotică şi,
chiar dacă universitarul gălăţean declară cu modestie că ea
„nu poate fi mai mult decât un proces verbal al gânduri-
lor altora”, cititorul atent va observa în ce constă originali-
tatea concepţiei autorului asupra domeniului cercetat. Un
alt mare semiotician american, Thomas A. Sebeok, susţinea,
la apariţia Tratatului lui Eco, că acesta ar fi fost „darea de
seamă cea mai completă” asupra semioticii la acea vreme
(1976). Acelaşi lucru se poate afirma şi despre Teoria şi
practica semnului, numai că accentul cade, pe lângă in-
ventarierea critică a cercetărilor întreprinse de alţii, şi pe
construcţia teoretică proprie. Este ilustrat astfel proverbul
chinezesc care spune că „erudiţia e o grămadă de cărămizi,
nu-i o casă”. Profesorul Ioan S. Cârâc este informat şi are şi
capacitatea de a organiza materialul, dându-i o „arhitectură”
personală şi originală de o remarcabilă coerenţă.
176 Limba ROMÂNĂ
Dar mai există un motiv pentru care dorim să semnalăm această carte: ea are
meritul de a fi asimilat şi valorificat gândirea creatoare a genialului lingvist ro-
mân Eugeniu Coşeriu, ideologie care, odată ce a fost înţeleasă în profunzime, ac-
ţionează ca un veritabil filtru, ajutându-te să distingi teoriile cu adevărat viabile
din domeniul vast al ştiinţei limbajului. Nimic din ce a fost publicat (în traducere
sau în original – este cazul prelegerilor, de pildă) în româneşte, până la acel mo-
ment, din opera „Gigantului de la Tübingen” nu i-a scăpat lui Ioan S. Cârâc, care
face foarte frecvent trimiteri / comparaţii la / cu ideile coşeriene1.
Prezenta carte „nu iese din goluri”. Ea reprezintă rodul unor preocupări mai
vechi ale autorului (unele idei vin chiar şi dinspre lucrarea de doctorat2, pregă-
tită sub îndrumarea reputatului logician Petre Botezatu) şi, deşi autorul măr-
turiseşte că a scris-o într-un interval de doi ani, unele chestiuni sunt, cu sigu-
ranţă, „frământate mii de săptămâni”. Având o dublă specializare (filologică şi
filozofică), Ioan S. Cârâc este interesat mai ales de cercetarea interdisciplinară,
fructificată în studii, articole şi comunicări pornind dinspre logică (sau chiar
metalogică) şi lingvistică. Nu trebuie uitat niciun moment că lingvistul Ioan
S. Cârâc este dublat în permanenţă de logician, aspect ce se vădeşte în spiritul
lucid cu care sunt examinate faptele de limbă sau în spiritul foarte ordonat care
guvernează materialul discutat. De altfel, unele chestiuni analizate se află chiar
la intersecţia dintre logică şi lingvistică, reclamând un atare specialist.
Ioan S. Cârâc ne avertizează că Teoria şi practica semnului s-ar fi putut numi
Semiotica, istorie şi teorie. Iniţial, într-o versiune mult comprimată, a fost un
curs pentru studenţii de la masteratul universităţii gălăţene. În pofida faptului
că se adresează, în principiu, unui public numeros („acelora interesaţi de pro-
blema cunoaşterii, a felului în care cunoaşterea şi experienţa depind de semne
şi sunt un produs al acestei interfeţe natură / cultură numită semioză, procesul
în care ceva funcţionează ca semn, un tip particular de acţiune – acţiunea sem-
nelor” [p. 5]), lucrarea va face, desigur, deliciul specialiştilor care vor descoperi
aici, printre altele, ce importanţă fundamentală poate avea semiotica în crearea
unei noi paradigme a cunoaşterii. Aspectele acestea se găsesc în „Preliminari-
ile epistemologice” cu care se deschide cartea, ele însele putându-se constitui
într-un incitant eseu, de sine stătător, cu consideraţii asupra inter-, pluri- şi
transdisciplinarităţii, bazate pe studiile unor autorităţi în materie precum Şte-
fan Lupaşcu sau Basarab Nicolescu. La curent cu perioada de criză pe care o
traversează epistemologia modernă, profesorul Ioan S. Cârâc este de părere
că semiotica poate servi celorlalte ştiinţe ca ştiinţă-pilot pentru a le orienta în
viitor. Se vizează astfel trecerea de la modul de gândire analitic, specific ştiinţei
tradiţionale, la modul de gândire sintetic, permiţând alegerea unei căi care să
conducă la studierea realităţii ca pe un întreg nefărâmiţat. Altfel spus, semio-
tica (doctrina semnelor) ar putea impune o metodă logică transdisciplinară
menită să scoată epistemologia modernă din impas.
Cartea este formată din două mari părţi. Prima parte conţine consideraţiile mai
sus menţionate privind semiotica (văzută ca metodă logică transdisciplinară)
şi problemele ei, precum şi o temeinică istorie a semnului (dublată de teorie,
 cărţi şi atitudini 177
totodată) pornind din antichitate, trecând prin evul mediu şi ajungând până
în epoca modernă, aşadar traversând aproape întreaga existenţă conştientă a
umanităţii („gândirea care se gândeşte pe sine”), în dialog cu titanii cugetării
filozofice sau lingvistice, din rândul cărora nu lipsesc Panini, Platon, Aristotel,
stoicii, Sf. Augustin, scolasticii, Saussure, Frege, Peirce şi Wittgenstein. Această
primă parte (apărută anterior, la aceeaşi editură, ca un volum aparte, în 2001)
ar fi fost de ajuns, ea singură, să dea măsura adevăratei valori a neobositului
cercetător Ioan S. Cârâc, dovedind o cunoaştere aprofundată a filozofiei. De-
mersul ab ovo se impunea, fiindcă autorul este consecvent crezului că un filozof
trebuie să se plimbe printr-o „pădure de rădăcini” (Blaga), adică să se întrebe
(ca şi Arghezi), înainte de a elabora o teorie: „Gândul meu al cui gând este?”,
altminteri ar putea ajunge uneori să exclame, odată cu Aelius Donatus (apud
Sf. Ieronim): Pereant qui ante nos nostra dixerunt (tradusă mai adecvat prin
„Fir-ar să fie de clasici, că ne-au luat vorba din gură!”). Dialogul istoric realizat
(sau întoarcerea la fondatori – o exigenţă a cercetării, după Coşeriu) îi permi-
te cercetătorului să formuleze unele concluzii care se vor constitui, la rândul
lor, în premisele de la care porneşte concepţia personală asupra semioticii, o
viziune – după cum spuneam – coerentă şi originală: „Toată această istorie a
semnului se «varsă» într-o diversitate de teorii şi curge pe trei albii mari care
sunt fie cea a semnului ca nume al unui obiect (în sensul larg al termenului de
obiect), fie cea a semnului ca entitate relaţională în interiorul unui sistem de
valori, fie cea a semnului căruia numai întrebuinţarea îi poate da viaţă” (p. 6).
De aici şi motivul pentru care, în partea a doua a lucrării sale, Ioan S. Cârâc nu
îmbrăţişează niciunul dintre aceste principale puncte de vedere (şi ele rezulta-
tul unei simplificări maximale), ci optează „pentru o cale care să adune cele trei
«albii» în una singură”, adică pentru identificarea a trei niveluri ale semiozei
(semnul, obiectul şi sensul) şi trei „discipline” semiotice: sintaxa, semantica şi
pragmatica. Mai mult decât atât, autorul precizează că „în faţa diversităţii atât
de năvalnice a punctelor de vedere din domeniul semioticii ai nevoie să crezi
în ceva” (p. 557). Ioan S. Cârâc încearcă să demonstreze că „semiotica trebuie
să fie în esenţă o doctrină unitară şi transdisciplinară” şi găseşte soluţii posibile
pentru crearea unei astfel de semiotici integrale în cultura română: este vorba
de lingvistica integrală a lui Eugeniu Coşeriu coroborată cu unele idei teoretice
ale logicianului Petru Ioan (care a elaborat un model hexadic al „situaţiei semi-
otice”, văzând în semiotică o sintaxă „justificată semantic şi pragmatic”).
Partea a doua debutează cu un capitol intitulat Avatarurile semioticii, care ur-
măreşte, din antichitate până în prezent, etapele ce au premers devenirii semi-
oticii. Suntem avertizaţi că există încă probleme în găsirea soluţiei „aglutinării
depline a celor trei discipline semiotice, astfel încât, în aplicaţiile sale, semiotica
să se comporte ca o disciplină unitară” (p. 179). Unele dificultăţi sunt generate,
în parte, şi de pragmatică, neconsolidată ca disciplină, aflată, aşadar, in statu
nascendi.
Şi logica, şi lingvistica au fost interesate de structura gândirii; de aceea autorul
începe cu o analiză a gramaticilor raţionale (reprezentativă fiind cea de la Port
178 Limba ROMÂNĂ
Royal din 1660). Cât despre sintaxă, sunt evidenţiate două mari ramuri: sintaxa
logică şi sintaxa lingvistică. Sintaxa logică este prezentată dinspre logica mate-
matică, vizându-se începuturile şi evoluţia formalizării, elaborarea sistemelor
formale. Sunt relevate avantajele, dar şi limitele formalizării (mai ales când este
nesocotită semantica), formalizare născută din dorinţa realizării unui limbaj
universal ale cărui baze au fost puse de G. Frege (deşi, după cunoştinţele noas-
tre, acesta fusese iniţial visat şi de Leibniz, care deplângea faptul de a nu mai fi
apucat să stabilească „această limbă sau scriere universală, dar infinit diferită
de cele proiectate până acum, fiindcă înseşi caracterele simboluri ar călăuzi
raţiunea, iar erorile nu ar fi decât erori de calcul”). Din respect pentru cititorul
neavizat, Ioan S. Cârâc nu abuzează de simbolurile logice atunci când discută
diversele teorii din această secţiune. În ceea ce priveşte sintaxa lingvistică, este
urmărită formalizarea şi aici, de la iniţiatorul acestor întreprinderi în lingvis-
tică, Ferdinand de Saussure, până la excesele în formalizarea limbii naturale
(săvârşite, bunăoară, de L. Hjelmslev cu a sa glosematică sau de structuralis-
mul american şi de gramatica generativ-transformaţională). Este examinată, în
acest sens, evoluţia lui N. Chomsky de la sintaxă la semantică (lingvist judecat
în ultimul timp în mod negativ, pe drept cuvânt), încheind cu „antiformalismul
militant” al lui Eugeniu Coşeriu. Ioan S. Cârâc împărtăşeşte punctul de vedere
coşerian, nuanţându-l şi printr-o comparaţie revelatorie: „O modelare formală,
strict sintactică a limbii nu este imposibilă şi nici chiar indezirabilă, dar poate
fi făcută numai cu pierderi dureroase şi ireparabile de «substanţă» lingvistică.
Este ca şi când ar fi de ajuns să ne mulţumim cu contemplarea doar a scheletu-
lui unei persoane de sex opus pentru a ne îndrăgosti de ea” (p. 226).
Revenind la prezentare, remarcăm că secţiunea alocată semanticii (următoa-
rea disciplină semiotică preocupată de „conţinut”) este o expunere clară cu
privire la locul deţinut de aceasta în contextul semioticii, fiind, în acelaşi timp,
şi o descriere sistematică a principalelor concepte cu care operează (referinţă,
sens, semnificaţie) şi a părerilor diverse referitoare la ele. Este delimitat, bine-
înţeles, domeniul semanticii şi sunt prezentate principalele tipuri de semantică
sau ramuri ale semanticii generale: semantica logică (cu redarea concepţiei lui
Rudolf Carnap), semantica logico-lingvistică a lui Emanuel Vasiliu, semantica
lingvistică, disociată şi ea în semantica tradiţională (M. Bréal, L. Şăineanu),
structurală (mai ales E. Coşeriu, dar şi Pottier, Greimas, Lyons – ca să-i menţi-
onăm doar pe cei mai importanţi) şi generativ-transformaţională (cu evoluţia
spre semantică a lui Chomsky), toate şi cu metodele de analiză aferente.
De o atenţie sporită se bucură pragmatica, disciplină în plin proces de con-
stituire, care şi ea, la rându-i, poate fi împărţită (în funcţie de preocupările de
până acum) într-o pragmatică logică şi una lingvistică; sunt căutate mai întâi
rădăcinile pragmaticii (descoperite în filozofie, cum se întâmplă şi cu alte disci-
pline), după care sunt analizate definiţii, caracterizări, clasificări şi perspective
ale pragmaticii. Pragmatica logică este urmărită din antichitate până în peri-
oada modernă, cu interes special acordat logicilor situaţionale (cum este cea a
lui Petru Ioan, dar nu numai); cât despre pragmatica lingvistică, precizăm că
 cărţi şi atitudini 179
accentul se pune pe pragmatica enunţării (luându-se în calcul subiectivitatea,
teoria actelor de limbaj etc.) şi pe pragmatica conversaţiei (cu modele pentru
analiza discursului, legi şi principii ce guvernează discursul, analiza conversa-
ţiei etc.). Autorul opinează că „deocamdată pragmatica logică şi cea lingvistică
nu ne oferă decât teorii parţiale, prima interesându-se de raţiunea şi discursul
practic, a doua îndeosebi de problemele enunţării şi ale conversaţiei faţă-n faţă
(engl. face-to-face)” (p. 422). În cultura română, apreciază Ioan S. Cârâc, există
germenii apariţiei unei direcţii de pragmatică transdisciplinară „bine articulată
de o sinteză între logica integrală care face şcoală la Iaşi prin profesorul Petru
Ioan şi lingvistica integrală care constituie imboldul unei şcoli la Cluj, prin
activitatea profesorului Mircea Borcilă, şi a alteia, mai recente, la Iaşi, sub în-
drumarea profesorului Stelian Dumistrăcel” (p. 421). Se impune însă, de urgen-
ţă, traducerea operelor coşeriene (în special, pentru dezvoltarea pragmaticii, a
lucrării Lingvistica textului).
Într-o ultimă pagină (În loc de concluzii) Ioan S. Cârâc este de părere că mai
sunt multe de făcut până la atingerea acestui ideal de semiotică integrală. Până
atunci, îndrăznim să spunem că, peste conglomeratul punctelor de vedere di-
vergente ale semioticii, se ridică această carte (veritabilă bibliotecă condensată
într-un singur volum – cele 30 de pagini de titluri ale bibliografiei o confirmă)
care îşi trage ideea-forţă, spune autorul, din lingvistica lui Eugeniu Coşeriu.
Prin tot ceea ce a făcut şi face, Ioan S. Cârâc se relevă ca un însemnat şi pasio-
nat / pasionant slujitor al logosului, iar cartea Domniei sale sperăm să fie o carte
cu valoare de reper pentru cercetările semiotice viitoare.

note
1
De altfel, o recunoaştere a competenţei profesorului Ioan S. Cârâc o reprezintă şi apre-
cierile pe care i le-a făcut E. Coşeriu, în urma unei comunicări (privind formalismul în
lingvistică) susţinute la Colocviile Filologice Gălăţene (consacrate marelui savant) din
octombrie 2001; vezi şi Lingvistica şi idealul unei semiotici integrale (interviu cu Ioan
S. Cârâc, realizat de Cristinel Munteanu), în „Limba română”, Chişinău, anul XVII, nr. 4-6,
2007, p. 25-30.
2
Ioan S. Cârâc, Introducere în semantica propoziţiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991.