BORLOVA, CARAȘ-SEVERIN, ROMÂNIA

I. Poziția geografică în România

Borlova este o localitate situată în județul Caraș-Severin, poziționată geografic la

poalele Muntelui Mic, așezată pe albia a două râuri: Sebeș, împreună cu râul de la care și-a
luat numele, Borlova.
Satul este mărginit de două șiruri de dealuri; în jurul său se află diverse toponime, menite să
aducă aminte de graiul bănățean, căci altfel ar suna nefiresc pentru orice localnic. La Est se
află Lunca Obrejii cu Vârful Dâlmii, în Sud – Priporul cu Vârful Dobreasca, la Vest se află
Culmea Runcului, iar în Nord localitatea Turnu-Ruieni, comuna de care aparține în prezent
Borlova.
Între vatra satului și Muntele Mic se află văile Borlova, Sebeșel și Slătinioara, fiecare la
rândul ei ramificându-se în două sau trei văi mai mici: Valea Borlova – în văile Borlova Mare
și Borlovița; Valea Sebeșel – în Sebeșel și Valea de Rug; Slătinioara – în Veza și Ogașul
Ursului. Toate aceste văi își au originea pe versantul vestic al Muntelui Mic.
În partea nordică a Borlovei se întinde Ploștina, cuprinsă între Culmea Runcului, Coasta
Ploștinii și râul Sebeș, care se lărgește pe măsură ce se apropie de satul Turn.
 Din punct de vedere geografic, localitatea Borlova are un relief preponderent montan:
65% relief muntos, 16% relief depresionar, 19% dealuri. Zona muntoasă este reprezentată de
Munții Banatului, în a căror componență intră: Munții Țarcului, Muntele Mic, Munții Cernei,
Munții Semenic și a Aninei. Terenurile muntoase atribuite satului Borlova se află în masivul
muntos Țarcu, situat în Nord-Vestul Carpaților Meridionali, mărginit la Vest de Depresiunea
Caransebeșului. Vârful Muntelui Țarcu are cota 2189m, iar Muntele Mic 1809m.
La capitolul floră, teritoriul satului Borlova se încadrează în subetajul gorunetelor.
Printre cele mai răspândite specii aici se află: gorunul, bradul, molidul, pinul, fagul, frasinul,
teiul, mesteacănul. Totuși, cea mai mare dezvoltare o au plantațiile de pomi fructiferi: meri,
peri, pruni, cireși, vișini, piersici, nuci, gutui, caiși.
În ceea ce privește fauna, putem face asocieri cu zona muntoasă, acolo unde apare cea
mai mare diversitate: lup, vulpe, căprioară, mistreț, urs brun, bufniță, liliac, barză, cuc, buha,
ciocănitoarea sură, etc.

II. Denumirea actuală și istoricul denumirilor

Prima atestare documentară a fostei comune, Borlova, datează din anul 1467, conform
Enciclopediei Geografice a României întocmită de Dan Ghinea.
Ion Lotreanu, în Monografia Banatului furnizează ca dată de atestare anul 1510, citând un
document în care apare un anume Ioan Costa de Borlova, oficiant de stat, prezentat ca om
apropiat al regelui.
Preotul Elisei Dragalina menționează în cronica sa, inspirându-se din scrierile istoricului
Pesty Frigyes, persoane care au trăit în Borlova, pe la anii 1519, 1624, 1617. Aceste fapte
sunt însă contrazise de istoricul Nicolae Iorga, care afirmă că proprietatea asupra domeniului
Borlovei trebuie să fi fost cu mult mai veche decât în anii sus menționați, deoarece desele
procese purtate la Caransebeș atestă că nobilii de aici moștenesc domeniile din moși-
strămoși, privilegiile acestea fiind recunoscute la 1440.
Tot Nicolae Iorga spune că numele de borloveni vine de la Borlova, terminația ova dovedind
influența slavă în limba română și reprezentând sufixul genului feminin.
În perioada 1519-1700, găsim diferite denumiri alocate satului: Borlova (1617); Berlova
(1640); Bîrlova (1690-1700), Borșova. Denumirea Borlo se regăsește în perioada 1873-1918.
După Primul Război Mondial localitatea revine la numele de Borlova.
Preotul Elisei Dragalina spunea în cronicile sale: comuna își derivă numele de la râul
Borlova, al cărui izvor purcede din Muntele Mic, având ca afluenți un părău izvorât din
Poiana Orlii; apoi râulețul Borlovița, care își are obârșia din dealul Văiegarului, ș.a.m.d,
până ce susnumitul râu se varsă în Sebeș.
III. Tradiții și obiceiuri locale

În Istoria Banatului Timișan, Francesco Griselini spunea despre copiii Borlovei că mai
înâi învață să joace și apoi să meargă. Astfel este amintit profesorul Nicolae Cocie, cel care
are în zestrea sa omenească o viață de dăscălie în satul său natal – Borlova. El a fost
mentorul unei formații de dansuri celebre în țară și în străinătate, laureată cu diferite premii
naționale.
Echipa de dansuri condusă de Nicolae Cocie a avut un moment de vârf în anul 1963, când
a contribuit la turnarea filmului Suită bănățeană. Au urmat diferite premii prstigioase, cu care
dansatorii borloveni au făcut un renume satului: în 1967 – titlul de laureat la un festival
internațional al formațiilor de dansuri populare din țările balcanice și din zona Mării
Adriatice; prezentarea brâului bănățean, la faza națională, la București, în 1976-1977 în fața
unor specialiști de renume: Emilia Comișel, Tita Sever, Puiu Vasilescu și alții.
În memoriile profesorului Nicolae Cocie, acesta povestește că doiul la Borlova este jucat
întotdeauna pe contratimp, de unde și zicerea că în acest loc s-a și inventat. Doiul pe
contratimp este un joc specific acestei zone montane, specific gugulanilor, în care dansatorul
menține permanent o sincopă de jumătate de măsură față de melodie, adică este în
contratimp cu melodia, creând impresia că melodia urmează pașii de dans.
Jocul de doi are câteva figuri excepționale, incluse în suita echipei de dansuri din
Borlova, precum: Purtata în linie de doi ca la Borlova, Doiul lui Adam Durduc (doiul cu două
fete), Învârtita în trei și în patru. Din acest repertoriu, cu ocazia participării dansatorilor
borloveni la concursuri naționale, unele ansambluri de renume au preluat aceste figuri, brâuri
și melodii de joc, care au rămas și până azi în suitele lor: Junii Sibiului, Ciocârlia din
București și Timișul din Timișoara.
Borlova a avut și o echipă de călușari, care și-a început activitatea în perioada interbelică,
jocul fiind adus de către Ianăș Gărău, care a făcut prizonierat în Italia unde a învățat jocul de
la români din Regat aflați acolo. Călușarii nu s-au mai jucat, deoarece aceste jocuri – Brâul
Borlovenilor, Doiul și Ursa – au fost mult mai spectaculoase și implicit mult mai apreciate.
Profesorul Nicolae Cocie declară în continuare că Ursa nu s-a mai jucat nicăieri în țară, fiind
bine documentat ca urmare a concursurilor din jurul Europei la care a participat. Acest joc
redă foarte frumos, spune el, conflictul care a existat dintotdeauna între om și urs, care uneori
s-a sfârșit tragic pentru om.
Din bătrâni, la 1 august se sărbătorea Ziua Ursului, de unde și inspirație pentru joc. În
această zi se spune că nu trebuie rostit numele de urs pentru ca acesta să nu ajungă cumva să
facă pagubă în animalele de la munte. Popular, ursului i se mai spune Bala ăl Mare, Dăspice-
l Crucea și Măcăveiul. Astfel, pe teritoriul Borlovei există și locuri care-i poartă numele:
Culmea Ursului, Ogașul Ursului, Gheara Ursului. În același context, numele de Ursulescu
întâlnit frecvent în sat dovedește impactul acestui animal asupra comunității.
Ursa a fost reprezentată de borloveni la diferite concursuri în țară, aducându-le numeroase
premii de prestigiu.
 Printre alte obiceiuri frumoase întreținute în această zonă, se evidențiază și strigatul
în coastă. Din păcate, această datină care avea scopul de a aduce la lumină anumite fenomene
negative din comunitate, a fost abandonată până în ziua de astăzi.
Acest obicei avea loc sâmbătă seara, în jurul orei 23.00, înainte de Zăpostâtul de Paști
(lăsatul secului de brânză) când flăcăii urcau în Vârful Colnicului, de unde strigatul se auzea
în tot satul și măritau fetele satului în mod simbolic. Cele care aveau un iubit, erau măritate
cu acesta, iar celelalte erau căsătorite în glumă.
Fetele se adunau la crucea din centrul satului pentru a auzi cu cine sunt măritate în coastă.
Strigatul începea sub forma unui dialog:
- Măi Laore, Balaore, măi!
- Da ce ți-i măi?
- Da cum să nu-mi fie, măi, că am fost la fata lu ... și n-o vrut s-o deie după mine, măi!
- Păi de ce, măi?
- Să țîne fișcală și zîce că sunt sărac, n-am după ce bea apă și umblu prin birturi, și-o
dat-o după ... care-i mai bogat și are pământ mai mult!
Acest obicei avea scopul de a stârni râsul, motivele pentru care flăcăul a fost refuzat fiind
variate: unele inventate, altele adevărate. A doua zi, la joc în sat, se anunța Jocul cinerilor,
adică a celor căsătoriți în coastă, unde perechile erau obligate să joace așa cum au fost
strigate în coastă.
 IV. Concluzii

Datorită oamenilor din această așezare păzită de munte, datinile și obiceiurile vor fi mereu vii
în amintire. Oamenii sfințesc locul, aduc cinste comunității, ceea ce trezește în inimile
borlovenilor mândrie. De la locurile care îl înconjoară, până la obiceiuri și datini, acest sat va
rămâne mereu o frumoasă amintire a istoriei tumultoase din această zonă.

V. Bibliografie
COCIE, Nicolae, COCIE, Ana, Borlova în timp și pe contratimp, Editura Art Press,
Timișoara, 2019.
www.enciclopediaromaniei.ro