Bordeiul este cea mai veche formă de locuinţă, rămasă din vremuri preistorice şi

cunoscută în majoritatea ţărilor europene. În regiunea de câmpie bordeiul era o

prezenţa obişnuită, fiind întâlnit atât la ţărănimea înstărită, cât şi la conacele
boiereşti sau chiar la biserici. În sudul Olteniei, unde bordeiul se construia în
întregime din lemn de stejar, preţul sau era mai mare decât al unei case aflate la
suprafaţă solului.
Casa, construită la suprafaţă solului, are particularităţi diferite de la o zonă la alta,
amintind uneori de antichitate, alteori de popoarele cu care românii au intrat în
contact de-a lungul istoriei.

Încăperile obişnuite ale casei ţărăneşti erau tinda, camera de locuit, cămara,
camera curată, podul şi pivniţa. Fiecare încăpere avea de obicei mai multe funcţii.
Viaţa de familie se concentra de regulă în jurul încăperii în care se află focul, care
dădea căldură, cu ajutorul căruia se preparau alimentele şi care asigura lumina în
timpul nopţii. La casele vechi în încăperea cu vatră locuia întreaga familie.

Tinda constituia camera de trecere, adăpostind în unele zone şi cuptorul de pâine

sau vatra liberă, caz în care era folosită că bucătărie. În multe părţi ale României,
în tindă se depozitau obiectele de uz gospodăresc şi unele provizii. Tinda e folosită
uneori şi pentru locuit, însă paturile apar aici destul de rar. În casele vechi,
podeaua tindei era făcută din pământ bătut şi lipit, formând o pardoseală netedă
ce se lipea în fiecare săptămâna, pentru a se asigura întreţinerea să în bune
condiţii.
Caracteristică pentru casa românească tradiţională, indiferent de tipul acesteia,
este prispa, aşezată în cele mai multe cazuri la faţada casei. Prispă constituie un
spaţiu de adăpost, dar şi de muncă. Ea are un rol foarte important în estetică
locuinţei, fiind frumos împodobită.
 Locuinţa tradiţional românească se identifică prin patru tipuri de case:
- dreptunghiulară, compusă din două odăi, una mică şi altă mai mare, împrejmuită
de-a lungul faţadei de prispă cu stâlpi de lemn. Acesta casă apare în zona de
câmpie.
- casa pătrată de suprafaţă mare cu patru camere, legate prin uşi direct cu o
încăpere lungă; casă are două cerdacuri, unul în faţă, şi unul în spate;
- casa cetate, caracteristică satelor din zona de munte.
- casa cu foişor, care este tipul cel mai evoluat, cu etaj; are fundaţii de piatră şi un
acoperiş mare , cerdac mare cu foişor, folosit şi ca locuinţa de vară;
Casele ţăranilor erau înconjurate de grădini cu flori, pomi fructiferi şi legume.
Familiile acestora erau numeroase, aşa că aveau nevoie de locuinţe încăpătoare.
După ce îşi făceau planul casei, parii groşi care formau pereţii erau „lipiţi” cu
boaţe, „adică gogoloaie mari de lut amestecat cu paie de grâu, frământat foarte
bine cu boii sau cu sapele şi picioarele după ce a fost turnată apă peste el pentru a
deveni consistent precum aluatul unei pâini”, relatează Mihaela Gudană,
locuitoare a comunei Ghidigeni.Ţăranii izbeau lutul cu putere pentru a se crea
lipirea dintre vălătuci. La final, pe pod erau montate tabla sau maldăre de stuf,
după preferinţă.Modelul acestor case a fost păstrat în timp, astfel că oamenii de
la sate aveau câte două camere şi o încăpere care le despărţea. Acolo unde
familiile erau mai numeroase, în spatele caselor sau în lateralul acestora erau
construite şi alte încăperi, numite chiler.
 Chilerul este copia fidelă a magaziilor turceşti pentru cereale. Aici, ţăranul mai
sărac ţinea cerealele, vinul făcut din propria vie, murăturile şi uneltele casnice.
Ţăranul care era înstărit avea pivniţă şi hambar. Construirea chilerului ca
dependinţă a casei, scoate în evidenţă perioade de linişte sau siguranţă a averilor.
Multe dintre casele bătrâneşti cu asemenea chilere aveau locuri tăinuite între
pereţii despărţitori, numite cotruţe, unde locuitorii ăşi ascundeau lucrurile mai de
valoare”, a explicat Mihaela Gudană în lucrarea sa despre monografia comunei
Ghidigeni.Dacă în trecut casele erau acoperite cu stuf sau paie, mai târziu acestea
au fost învelite cu ţiglă şi tablă.
„După spusele bătrânilor, căsuţa era ascunsă între copaci, cu o odaie şi o tindă, în
care un om mai înalt se încovoia ca să poată intra sau să nu se lovească cu capul
de tavan. Geamul acestor case erau foarte mici, construite în acest fel tot din
teama de pericole aşa încât ziua trebuia să se ardă opaiţul sau feştila cu său de
oaie pentru ca femeile să poată coase sau ţese la război”, a relatat Mihaela
Gudană.După anul 1850, oamenii de la sate au început să îşi construiască locuinţe
mai frumoase şi mai spaţioase.