comori.

org

Cărţile şi canonul Noului

Testament

Walter Scott
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

Cărţile şi canonul Noului Testament

Scrierea cărţilor Bibliei a fost începută de Moise în câmpiile Moabului în secolul al XV-lea î.Hr.,
subiectele pe care aceste cărţi le tratează fiind completate de Pavel în timpul întemniţării sale la Roma în
a doua jumătate a primului secol creştin (Coloseni 1:25), în timp ce Ioan, ultimul dintre apostoli, a avut
parte de acele viziuni minunate în stâncoasa insulă Patmos, iar totalitatea lor, cunoscută de noi ca
„Apocalipsa”, i-a fost încredinţată spre scriere la sfârşitul primului secol.

Prima şi ultima carte a Bibliei

Dacă prima carte a Bibliei ne descoperă sursele binelui şi răului, originea tuturor lucrurilor, germenele
oricărui adevăr, temelia oricărei relaţii divine şi omeneşti, ultima carte ne arată rezultatele finale şi
eterne, triumful binelui asupra răului; deznodământul – fie în glorie sau în judecată – rasei umane.
Acolo privim cum mândria omului este umilită şi cum carnea păleşte sub mâna lui Dumnezeu. Tot acolo,
cei smeriţi şi blânzi de pe pământ care s-au identificat prin har cu Hristos şi crucea Sa, sunt înălţaţi.
Pecetea eternităţii, amprenta mâinii lui Dumnezeu se aşează deasupra fiecărei persoane şi a fiecărui
subiect tratat în cea de-a 66-a carte a Sfintei Scripturi – Apocalipsa.

Apostolii Petru şi Pavel

Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi în timpul domniei lui Nero, „leul” care sfâşie (2. Timotei 4:17).
Ultimul prin decapitare iar primul prin răstignire şi, la propria sa cerinţă, cu capul în jos, ca nefiind
vrednic să moară asemenea Stăpânului său. Nu vedem niciun motiv pentru care să ne îndoim de tradiţia
care consemnează aceste evenimente privitoare la aceşti iubiţi apostoli. Este cert că ambii au avut
revelaţii speciale ale sfârşitului lor iminent, deşi, poate, nu şi a felului morţii lor. Ar fi bine să remarcăm
în trecere că ambii apostoli au insistat ferm ca sfinţii să dea ascultare şi onoare împăratului Nero – unul
dintre cei mai răi şi mai cruzi oameni care au stat vreodată pe tronul Cezarului. Nu caracterul
conducătorului ci poziţia pe care o ocupă este cea care cere respect şi onoare din partea sfinţilor lui
Dumnezeu (Romani 13:1-7; 1. Petru 2:17).

De la împăratul Nero la Domiţian

Nu îndrăznim să întinăm minţile cititorilor noştri nici să întunecăm paginile noastre cu un recital al
cruzimilor practicate de Nero de-a lungul unei domnii de treisprezece ani. Ajunge să spunem că
menţionarea lor este scrisă în cer de un condei care consemnează cu credincioşie faptele şi gândurile
oamenilor. După moartea infamă a tiranului, trei împăraţi unul după altul şi-au asumat haina purpurie
şi au stăpânit destinele pământeşti ale omenirii într-o perioadă de doi ani, urmaţi de domniile prospere
ale lui Vespasian şi a fiului său Titus – ultimul fiind numit de romani „plăcerea omenirii”. Asediul
Ierusalimului –un asediu fără egal în analele istoriei – a avut loc tot în timpul domniei acestor împăraţi.
Naţiunile au distrus Ierusalimul atât de complet încât plugurile romane au brăzdat cetatea (Mica 3:12)
iar moartea sau sclavia a fost partea destinată a locuitorilor ei (Deut. 28:49-57). Dar steaua lui Iacov va
răsări din nou, iar fii distrugătorilor ei vor construi din nou zidurile ei şi îşi vor vărsa comorile şi
bogăţiile în cetatea dragostei şi alegerii Mântuitorului (Isaia 60).

După aceea a urmat domnia lui Domiţian, care a fost desemnat pentru a ocupa tronul fratelui său Titus.

© www.comori.org 2
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

Ce perioadă! Ne întrebăm dacă cea mai neagră pagină a istoriei poate concura cu ea. Pentru aproximativ
15 ani, începând cu anul 81 d. Hr., lumea romană a zăcut însângerată la picioarele despotului. Răutatea
acestui om, care nu a cruţat nici după vârstă, sex sau rang, în satisfacerea avariţiei şi cruzimii sale, este
fără egal. Suferinţele creştinilor sub cea de-a doua persecuţie legală din timpul acestei groaznice domnii
au fost cu adevărat grozave, iar chinurile la care ei au fost supuşi au fost barbare până la extrem.
Domiţian nu doar că a călcat fidel pe urmele lui Nero, ci chiar l-a depăşit pe acel tiran dement şi urâtor al
omenirii prin îmbuibarea sa cu sângele şi agonia supuşilor săi şi a sfinţilor lui Dumnezeu.

Apostolul Ioan şi Patmos

Se spune în tradiţie că iubitul apostol Ioan, cel care la momentul respectiv mai era singurul
supravieţuitor dintre „cei doisprezece”, a fost adus înaintea împăratului şi, după o scurtă examinare, s-a
ordonat să fie aruncat într-un cuptor cu ulei fierbinte, dar după câteva ceasuri a fost scos afară
nevătămat. Tertulian, care a trăit în secolul al treilea, atestă adevărul acestei întâmplări şi s-a pus
întrebarea cine, dacă există, dintre scriitorii timpurii o neagă? Totuşi este cert că Ioan a fost condamnat la
un exil permanent în insula stâncoasă Patmos. În acel stabiliment trist pentru condamnaţi, de
aproximativ 40 km în circumferinţă, scăldat de apele Mării Egee, cei mai răi criminali erau trimişi pentru
a-şi prelungi o existenţă trudită prin munca în minele care existau pe insulă. Putem fi siguri că
neînduplecatul împărat roman nu i-a permis întemniţatului Domnului vreo scutire de la munca silnică şi
de la societatea depravată a Patmosului. Există o mănăstire ortodoxă pe insulă, iar călugării leneşi
pretind că ea descrie chiar peştera în care Ioan a fost în Duhul în ziua Domnului, acolo unde au fost
primite viziunile şi priveliştile descrise în Apocalipsa şi unde a fost scrisă profeţia. Odată cu ascensiunea
la tron a lui Nerva, edictele lui Domiţian au fost anulate, creştinii exilaţi au fost rechemaţi şi proprietăţile
lor confiscate le-au fost redate. Ioan, conform majorităţii istoricilor antici, s-a întors de pe neospitaliera
insulă Patmos la Efes, capitala înfloritoare a Asiei Mici, şi acolo şi-a sfârşit zilele în pace la înaintata
vârstă de 100 de ani, plin de dragoste şi de slujire pentru preaiubitul său Stăpân.

Apostolul Ioan şi canonul

Nu cunoaştem ca Ioan să fi lăsat cu autoritatea sa apostolică vreo instrucţiune cu privire la ce scrieri erau
canonice. Dacă oricare dintre cele 66 de cărţi ale Bibliei nu poartă cu ea propria ei dovadă faţă de sufletul
şi conştiinţa oamenilor, atunci nicio dovadă exterioară nu va convinge. Este un amănunt important
faptul că Ioan a supravieţuit cu 7 ani revelaţiei complete a lui Dumnezeu. El a fost acolo ca să distingă,
cu autoritatea sa apostolică primită de la Domnul Isus Hristos, cărţile inspirate de cele neinspirate care
circulau atunci între biserici. Se putea apela la el dacă era necesar, cu privire la orice aspect care implica
autoritatea divină a oricărei cărţi a Sfintei Scripturi.

Faptul că Ioan Îl cunoştea personal pe Domnul şi că el cunoştea atât de familiar scrierile apostolilor şi ale
altora şi, putem noi adăuga, vegherea lui cu gelozie la gloria, persoana şi lucrarea Stăpânului său, îl
făcea pe apostol mai potrivit decât toţi ceilalţi pentru misiunea de a înmâna Bisericii o Biblie completă.
Avem dovezi clare că nicio scriere ulterioară celor ale lui Ioan nu a fost vreodată admisă în canonul
Noului Testament.

Canonul Noului Testament

Este adevărat că numeroase cărţi creştine circulau, chiar în zilele lui Luca, scriitorul celei de-a treia
Evanghelii şi a cărţii Faptele Apostolilor (Luca 1:1), unele dintre ele atribuite apostolilor şi însoţitorilor
lor, dar ele nu erau privite ca fiind inspirate, oricât de mult preţuite ar fi fost în alte privinţe. Atât de
numeroase sunt citatele din Noul Testament în scrierele părinţilor din primele şapte secole, încât întreg

© www.comori.org 3
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

Noul Testament ar putea fi recuperat de acolo, dacă ar fi nevoie. Recunoaştem sincer că totuşi anumite
epistole, precum Evrei, 2 Petru, Iuda şi Apocalipsa, nu au fost la început recunoscute universal ca fiind
canonice, datorită dificultăţilor de comunicare existente în acele vremuri timpurii. Nu era o chestiune
uşoară atunci pentru biserici sau pentru persoane individuale aflate la distanţă să menţină relaţii unii cu
ceilalţi şi trebuie să ţinem cont că epistolele erau adresate persoanelor sau adunărilor care în unele cazuri
se aflau şi la peste 1500 de km; pe lângă aceasta, transcrierea cu acurateţe a copiilor după original
necesita timp şi atenţie. Amintindu-ne de aceste aspecte, suntem mulţumitori pentru grija extremă cu
care a fost, în cele din urmă, recunoscut canonul Noului Testament.

Se cunoaşte puţin despre momentul când cele 27 de cărţi ale Noului Testament au fost prima oară
adunate sau principiul după care au fost ele aranjate. Este totuşi evident, pe temeiul moral, că
Apocalipsa alcătuieşte o concluzie potrivite a Noului Testament, după cum şi Maleahi încheie canonul
Vechiului Testament. Iar acest fel de dovadă este cu mult mai valoros decât oricare altul, întrucât
cercetează conştiinţa şi aduce sufletului o încredinţare interioară. Dacă, prin urmare, ultimul dintre
profeţii evrei îl lasă pe Israel sub ultimele rugăminţi stăruitoare ale dragostei lui Iahve până la venirea
lui Mesia în har, tot astfel ultimul dintre apostoli lasă Biserica sub glasul de avertisment al Duhului lui
Dumnezeu până la venirea lui Hristos în glorie. Între Maleahi şi Matei a trecut o perioadă de patru secole
şi jumătate, Duhul unindu-i într-o singură mărturie comună, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”;
comparaţi Maleahi 3:1 şi Maleahi 4:5 cu Matei 17:11-13. De asemenea, Moise, dătătorul legii şi apostolul
Ioan mărginesc o perioadă de şaisprezece secole, „Scriptura nu poate fi desfiinţată”; comparaţi Geneza 1
cu Apocalipsa 21. Sfânta Scriptură poate fi asemănată cu un pod nobil cu 66 de arcade – subminează una
doar şi întregul sistem al Apocalipsei se prăbuşeşte. Cititorule, ţine cu tărie Scripturile inspirate ale
Dumnezeului nostru!

Noul Testament: materialul documentelor şi manuscriselor originale

„Noul Testament” este o expresie care defineşte noua poziţie a credinciosului înaintea lui Dumnezeu,
începând cu lucrarea crucii şi sfâşierea perdelei. Este fără îndoială o expresie împrumutată din Matei
26:28 şi presupunem că 2. Corinteni 3:14 ar da titlul şi caracterul descoperirii precedente: „Vechiul
Testament”. Noul Testament a fost completat în timpul celei de-a doua jumătăţi a primului secol.
Documentele originale care au ieşit de sub condeiul inspiraţiei au fost în general fie din pergament fie
din sfărâmiciosul papirus.

Dacă semnăturile inspirate s-ar fi păstrat, credem că oamenii s-ar fi închinat la ele. Israel a adorat şarpele
de aramă (2. Împăraţi 18:4) şi s-ar fi închinat şi la trupul lui Moise şi i-ar fi venerat mormântul dacă el ar
fi murit în mijlocul lor şi dacă mormântul lui ar fi fost cunoscut (Deuteronom 34:5,6; Iuda 9). Se pare că
Pavel a folosit pergament în general, dacă nu exclusiv, în scrierea epistolelor sale (2. Timotei 4:13), care
era foarte durabil, fiind confecţionat din piele de oaie, de antilope, etc. Confecţionarea acestor piei
pentru păstrarea documentelor de valoare a fost perfecţionată în Pergam. Numele cetăţii a dat
denumirea obiectului. Ioan a scris pe papirus (2. Ioan 12), plantă care creştea din abundenţă pe malurile
Nilului şi în vechime şi lângă Iordan, de unde provine cuvântul hârtie în limba engleză (paper, n. tr.)

Câteva specimene ale acestei hârtii egiptene au fost găsite în morminte, însă nu foarte multe, deoarece
materialul este dificil de prezervat, fiind atât de sfărâmicios. Un material încă şi mai vechi este inul, care
s-a descoperit că erau învăluite mumiile egiptenilor şi care era acoperit peste tot cu înscrisuri şi
hieroglife. Cele mai timpurii documente creştine pe care le deţinem datează din secolul al patrulea.
Niciun manuscris din vechime nu este atât de vechi. Ne îndoim că vreun manuscris ebraic a existat mai
devreme de secolul X î.Hr. Evreii obişnuiau să cumpere manuscrise valoroase foarte vechi, deteriorate
sau rupte. Manuscrisul Codex Sinaiticus, descoperit de profesorul Tischendorf, eminentul cărturar

© www.comori.org 4
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

biblic, se presupune a data cam din perioada ascensiunii lui Constantin la tronul imperial şi este privit ca
o transcriere directă a manuscriselor distruse în timpul domniei precedente. Probabil că manuscrisele
originale au fost distruse în timpul băii de sânge de sub Diocleţian – ultimul şi cea mai febrilă dintre
persecuţiile păgâne. Primul exemplu consemnat al arderii unei părţi din Cuvântul lui Dumnezeu se
găseşte în Ieremia 36:20-32. Ioiachim, personal şi prin posteritate, a avut parte de o pedeapsă teribilă
pentru ticăloasa lui faptă. Totuşi cititorul poate răsufla uşurat şi se poate bucura de siguranţa morală pe
care Dumnezeu i-o acordă, că posedă într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu. Deşi există o perioadă de
aproximativ 280 de ani de la vremea apostolilor până la cea mai timpurie copie existentă a acestor scrieri,
totuşi peste prăpastia aceasta s-a aşezat cu uşurinţă o punte. Alte ajutoare adecvate sunt la dispoziţia
cărturarilor, a căror trudă în restaurarea textului sacru pentru a fi cât mai aproape de forma în care l-au
lăsat mâinile scriitorilor inspiraţi este cu adevărat o cauză pentru sinceră recunoştinţă faţă de
Dumnezeu.

Noul Testament şi epistolele lui Pavel

Noul Testament conţine 27 de cărţi, lucrarea a opt scriitori inspiraţi, şi toate scrise într-o perioadă de
cincizeci de ani. Toate se încheie în versiunea noastră, deşi nu în copiile greceşti, cu „Amin”-ul Duhului,
cu excepţia epistolelor lui Iacov şi a treia a lui Ioan. Unii dintre aceşti scriitori inspiraţi erau neştiutori de
carte, precum Petru şi Ioan (Fapte 4:13), alţii erau învăţaţi, precum Luca şi Pavel. Aceste cărţi nu sunt
aranjate în ordine cronologică, poate cu excepţia Evangheliilor şi a cărţii Faptele Apostolilor.

Epistolele lui Pavel, în număr de paisprezece, formează un grup distinct pe care am putea să-l denumim
„Credinţa”. Prima în ordinea morală este Romani, în timp ce ultima în ordinea cronologică şi morală este
2 Timotei. Prima epistolă scrisă dintre acestea paisprezece este aceea adresată tesalonicenilor. Calitatea
de autor a epistolei către Evrei a fost un subiect îndelung disputat. A fost atribuită lui Petru, Apolo şi lui
Pavel. Din dovezile interne pricepem că marele apostol al naţiunilor a fost scriitorul ei (Evrei 13:23), în
timp ce din 2. Petru 3:15 primim siguranţa că Pavel era autorul. Mai departe, prin faptul că scriitorul
dezvoltă gloria Aceluia care este „Apostolul şi Marele Preot” al mărturiei creştine, el a fost condus de
Duhul să-şi reţină menţionarea propriului său nume. Evrei a fost plasată ca ultima dintre cele
paisprezece epistole pauline, deoarece aceia care au colecţionat cărţile sacre sau editorii Noului
Testament se presupune că au avut dubii cu privire la autorul ei. Inspiraţia ei, totuşi, este independentă
de scriitorul folosit. Primul cuvânt în fiecare dintre aceste epistole inspirate este „Pavel”, în afară de
ultima.

Împărţiri ale Noului Testament

Totalul de 27 de cărţi se poate clasifica în mod avantajos astfel: în primul rând, Evangheliile, în al doilea
rând, Faptele Apostolilor, în al treilea rând epistolele, în al patrulea rând Apocalipsa.

În prima parte se pune lucrarea de temelie a creştinismului în Persoana şi lucrarea Mântuitorului. Levi
sau Matei, un colector de taxe impozabile la pescăriile şi mărfurile din Capernaum sub administraţia
romană, o îndeletnicire odioasă în estimarea iudeilor, descoperă gloriile mesianice ale lui Hristos potrivit
profeţiilor Vechiului Testament şi Îl descoperă în moarte ca jertfa pentru păcat a lui Dumnezeu pentru
iudei şi naţiuni. Ioan Marcu, pentru un timp slujitorul lui Pavel şi al lui Barnaba, ruda sa apropiată, şi
probabil copilul lui Petru în credinţă (1. Petru 5:13), menţionează într-un mod mişcător slujirea
Domnului – remarcând mâna, privirea, inima şi harul de mare preţ al unui slujitor desăvârşit. Marcu,
sub călăuzirea Duhului, prezintă moartea Sa ca jertfă pentru vină. Învăţatul şi educatul Luca, dintre
naţiuni, „doctorul preaiubit”, a avut sarcina minunată de a descoperi perfecţiunea umanităţii lui Isus, de
a urmări calea Fiului Omului lovit, în suferinţă, de la împrejurările iudaice care au precedat naşterea sau

© www.comori.org 5
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

în ieslea din staul până când cerurile cerurilor L-au primit. În această evanghelie Isus ia locul atât a
jertfei de mâncare (Levitic 2) cât şi al jertfei de pace (Levitic 3). Ioan, prietenul apropiat al lui Petru şi cel
care a stat la pieptul Domnului Isus, descoperă acele adevăruri divine şi minunate privitoare la Persoana
şi gloria Domnului din eternitate în eternitate. Gloriile şi titlurile divine ale Fiului, dacă ar fi toate scrise,
ar constitui o bibliotecă prea vastă ca această lume să o conţină (Ioan 21:25). Am început cu jertfa pentru
păcat şi încheiem aici cu jertfa pentru arderea-de-tot.

În cea de-a doua parte sau secţiune a Noului Testament avem cartea Faptele Apostolilor – singura carte
istorică dintre cele 27 – scrisă de doctorul Luca prietenului său creştin solicitator, Teofil, probabil un
guvernator roman peste una din provinciile asiatice ale imperiului. Credem că este foarte probabil ca
Teofil să fi renunţat la poziţia lui oficială din administraţia romană după examinarea evangheliei
prietenului său Luca. Titlul de „preaales” (Luca 1:3) este omis în Fapte 1:1. Faptele urmăresc din punct
de vedere istoric progresul creştinismului printre iudei prin Petru (Fapte 1-12) şi printre naţiuni prin
Pavel (Fapte 13-28). Zelul misionar şi truda de lungă durată a apostolului neamurilor vreme de
aproximativ 30 de ani, turneele sale evanghelistice, ultima sa mare călătorie de la Ierusalim la Roma,
circumstanţele istorice în care au fost scrise epistolele, ridicarea şi progresul a numeroase adunări
înfiinţate de apostoli şi de alţii, alcătuiesc o carte de o importanţă de neegalat în analele iniţiativelor
misionare.

În cea de-a treia secţiune a Noului Testament sunt incluse cele paisprezece epistole ale lui Pavel, două
ale lui Petru, trei ale lui Ioan, una a lui Iacov şi una a lui Iuda – în total, 21. Creştinismul sau
dreptatea(neprihănirea) lui Dumnezeu este tema principală în epistola către Romani; biserica şi slujirea
în Corinteni; harul în contrast cu legea în Galateni; locurile cereşti pentru binecuvântare, putere şi
conflict, în vreme ce lumina cerului se reflectă peste orice relaţie pământească în care se află creştinul,
sunt marile subiecte ale epistolei către Efeseni; experienţa creştină în Filipeni; gloriile personale şi
relaţionale ale lui Hristos sunt revelate în Coloseni; în Tesaloniceni se tratează subiectul venirii
Domnului pentru cei care au adormit şi pentru cei care sunt în viaţă; casa lui Dumnezeu în ordine şi în
dezordine în Timotei; umblarea şi disciplina creştină în lume în Tit; o chestiune pur casnică este tratată
cu mult tact în corespondenţa către Filimon; poziţia din prezent de Jertfă, Preot, Mijlocitor şi Înainte-
Mergător, dincolo de perdea, a lui Hristos – noi înăuntru ca închinători, în exterior ca martori ai Săi –
sunt tratate în Evrei; umblarea practică în evlavie o găsim în Iacov; guvernarea lui Dumnezeu în timp şi
mai departe, în eternitate în epistolele apostolului evreu Petru; viaţa, dragostea şi lumina sunt temele
principale în epistolele lui Ioan, iar în Iuda avem un avertisment energic şi solemn cu privire la
vremurile apostate.

A patra şi ultima parte a Noului Testament este reprezentată de cartea Apocalipsa. A fost scrisă de Ioan
în timpul întemniţării lui în pustia şi inospitaliera insulă grecească Patmos. Judecata este marele subiect
al cărţii. Tunetul artileriei cerului, prăbuşirea împărăţiilor, bocetul păcătoşilor nepocăiţi, cerul, pământul,
iadul, eternitatea, timpul, Dumnezeu, Hristos, îngeri, Satan şi oameni, toate acestea sunt câteva dintre
locurile, personajele şi tablourile atât de viu şi de teribil zugrăvite în cea de-a 66-a carte a Scripturii.
Timpul este aproape, la fel şi conţinutul oricărei viziuni.

Sfânta Scriptură – cărţile Noului Testament.

Numele şi însemnătatea lui, caracterul cărţii, de cine a fost scrisă sau întocmită, unde şi când a fost
scrisă

Matei – dar al Domnului

© www.comori.org 6
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

Această Evanghelie este consemnarea Duhului a drepturilor şi titlurilor divine, omeneşti şi legale ale lui
Hristos la tronul lui Israel. Ordinea este aici mântuirea mai întâi pentru iudei şi apoi pentru naţiuni.

Matei (vezi Marcu 2:14), sau Levi, de origine iudaică, Palestina, anul 38 d.Hr.

Marcu – amabil

Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a slujirii şi a faptelor lui Isus, Fiul lui Dumnezeu,
faţă de Israel în nevoie. De aceea, văzut ca un slujitor în har al lui Dumnezeu, nu ne este dată nicio
genealogie a Domnului.

Ioan, numit şi Marcu, văr cu Barnaba (Coloseni 4:10), Roma, 64 d. Hr.

Luca – luminos

Această Evanghelie este consemnarea căilor lui Isus, Fiul Omului, de suferinţă, har şi dependenţă; aici
găsim nu genealogia legală, precum în Matei, ci pe cea omenească.

Luca, un doctor dintre naţiuni (Coloseni 4:14), Roma 64 d. Hr.

Ioan – Har sau dar al Domnului

Această Evanghelie reprezintă consemnarea Duhului a gloriilor divine ale Fiului. Simplicitatea fără egal,
şi totuşi adâncimile profunde revelate aici sunt cu adevărat dumnezeieşti.

Ioan, tovarăş al lui Petru (Ioan 21:20-24), Efes, 69 d. Hr.

Fapte – nume derivat din caracterul acestei cărţi

Această carte, singura carte istorică a Noului Testament, completează istoria Evangheliilor şi slujeşte
drept introducere la studiul epistolelor.

Luca, „doctorul preaiubit” şi însoţitor al lui Pavel, Roma, 64 d.Hr. (completând cea de-a treia
Evanghelie)

Romani – derivat din Roma (tărie)

O expunere divină, cuprinzătoare şi sistematică a stricăciunii iudeilor şi a naţiunilor şi revelarea

creştinismului – a harului şi a Evangheliei lui Dumnezeu.

Pavel, apostolul naţiunilor *, Corint, 58 d. Hr. (prima epistolă în ordinea morală)

1 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)

Punerea în ordine a casei lui Dumnezeu, pentru a menţine sfinţenia practică şi reglementarea darurilor şi
slujbelor pentru a asigura ordinea divină şi zidirea în adunare.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 57 d.Hr.

2 Corinteni – derivat din Corint** (mulţumit, satisfăcut)

Apostolul suferind, încurajat de parţiala recuperare a Corintenilor din starea lor de declin, şi plin de

© www.comori.org 7
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

mângâierea lui Hristos, îşi varsă inima faţă de copiii săi în credinţă.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 57 d. Hr. (la câteva luni după prima epistolă).

** Corint, cunoscut pentru răutate şi filozofie, întrecut doar de Roma în prima şi de Atena în ultima.

Galateni – derivat din Galatia (alb sau lăptos)

Adevăratul har al lui Dumnezeu şi îndreptăţirea prin credinţă, stabilite pentru sfinţi în contrast cu legea,
legalismul şi carnea.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 57 d.Hr. (atât data cât şi locul sunt nesigure)

Efeseni – derivat din Efes (dorinţă)

Binecuvântarea individuală şi în comun a sfinţilor ca fiind uniţi cu Hristos, Omul glorificat, aşezaţi de
asemenea în locurile cereşti înaintea lui Dumnezeu – în Hristos şi ca Hristos.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***

Filipeni – derivat din Filipi (iubitor de cai)

Umblarea şi experienţa creştină, care este manifestarea lui Hristos Însuşi, în mijlocul încercărilor şi ale
împrejurărilor pustiei.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***

Coloseni –derivat din Colose (corectură)

Cea mai bogată şi mai deplină descoperire în Scriptură a gloriilor şi perfecţiunilor Capului Bisericii şi de
asemenea a efectului lucrării Sale în împăcare.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. ***

*** Acestea au fost scrise, împreună cu cea către Filimon, aproximativ în acelaşi timp, în timpul
întemniţării romane.

1 Tesaloniceni – derivat din Tesalonica, numele fiicei lui Filip al Macedoniei, tatăl lui Alexandru cel
Mare

Speranţa „binecuvântată” sau fericită – întoarcerea iminentă a lui Hristos pentru sfinţii Săi, fie adormiţi
fie trăind pe pământ, este subiectul principal.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 52 d.Hr. (prima epistolă scrisă a lui Pavel)

2 Tesaloniceni – derivat din numele Tesalonica, numită aşa după o victorie memorabilă asupra
tesalienilor (locuitori ai unei regiuni din Grecia, n.tr.). Vechiul nume era Therma.

Răpirea sfinţilor, înălţarea ulterioară a lui Antihrist, apoi întoarcerea lui Hristos în glorie şi alte subiecte
asemănătoare, sunt dezvoltate în această epistolă.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Corint, 53 d. Hr.

© www.comori.org 8
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

1 Timotei – onorat de Dumnezeu

Comportamentul evlavios în Adunare, care este casa lui Dumnezeu, este văzut aici în caracterul său
normal şi este subiectul principal asupra căruia se insistă.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Macedonia, 67 d. Hr. (data este incertă).

2 Timotei – onorat de Dumnezeu

Aici ni se descrie ruina Bisericii ca mărturie pentru Dumnezeu în această lume şi ne este descrisă de
condeiul inspirat calea individuală a fiecărui sfânt.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 68 d.Hr. (ultima dintre epistolele lui Pavel).

Tit – onorabil, cinstit

Principalul subiect tratat de Duhul este credinţa aleşilor lui Dumnezeu reflectată în umblare, nu în
Biserică precum în 1 Timotei ci în lume.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Efes, 67 d.Hr. (data este incertă).

Filimon – afectuos sau amabil

Un mesaj inspirat cu mult tact şi exprimat cu delicateţe, atingând o chestiune personală şi casnică.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Roma, 62 d.Hr. (scrisă în acelaşi timp cu Efeseni, Coloseni şi Filipeni).

Evrei – de la Eber (cealaltă parte), Geneza 11:17.

O expunere elaborată şi cuprinzătoare a creştinismului, în rezultatele, preoţia, închinarea şi jertfa care ni

se descoperă a fi cereşti şi permanente, în contrast cu iudaismul.

Pavel, apostolul naţiunilor*, Italia, 63 d.Hr. (Evrei 13:23, 2. Petru 3:15,16).

* Pavel era un iudeu, din secta fariseilor, din venerabila seminţie a lui Beniamin, un cetăţean născut liber
în Tarsul Ciliciei, educat la Ierusalim sub Gamaliel, convertit în anul 36 d.Hr., care la şaisprezece ani
după aceea a început să scrie aceste mesaje inspirate care îi poartă numele şi de asemenea pe cea către
Evrei. A fost martirizat prin decapitare la Roma, în 68 d.Hr., sub domnia lui Nero, poate cel mai crud
dintre Cezari. Astfel a murit Pavel, după o viaţă de 32 de ani de slujire şi suferinţă, neegalat de nimeni
de atunci încoace. Faptele sale sunt înscrise în ceruri.

Iacov – înlocuitor

Seminţiile împrăştiate ale lui Israel şi nu Biserica, sunt îndemnate aici la o viaţă de fapte bune ca dovadă
a credinţei lor în Dumnezeu, de aceea se citează Geneza 22 în Iacov 2:21.

Iacov, „fratele Domnului”, Ierusalim, 61 d.Hr. (prima dintre cele patru epistole ebraice).

1 Petru – piatră sau stâncă (Matei 16:18; 1. Petru 2:4-8)

Epistola este adresată iudeilor creştini, iar chemarea lor cerească şi umblarea pe pământ sunt subiectele
principale.

© www.comori.org 9
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

Petru, a cărui convertire este menţionată în Luca 5; conducătorul celor „doisprezece” (Matei 10:2, Marcu
3:16, Luca 6:14), martirizat prin răstignire la Roma în 68 d. Hr., epistola este scrisă în Babilon, 64 d.Hr.
(vezi 1. Petru 5:13, unde cuvântul „biserica” ar trebui omis. „Ea” se referă probabil la soţia lui Petru.

2 Petru – vezi mai sus

Epistola este adresată aceloraşi persoane ca şi în cazul celei dintâi (2. Petru 3:1). În prima epistolă sfinţii
sunt încurajaţi şi mângâiaţi; aici ei sunt avertizaţi şi se anunţă judecata lumii.

Locaţie necunoscută, 65 d.Hr. (compară 2. Petru 1:14 cu Ioan 21:18,19).

1 Ioan – vezi Evanghelia

Viaţa veşnică în cel credincios în manifestare şi comuniune; caracteristicile ei morale; toate revendicările
ei testate şi judecate.

Ioan, fiul lui Zebedei şi fratele lui Iacov, care a fost martirizat de Irod Agripa în 42-44 d.Hr. (Fapte 12:2).
Ioan le-a supravieţuit tuturor fraţilor săi apostoli şi se crede că a adormit la Efes, aproximativ în 98-100
d.Hr.

Efes, 69 d.Hr.

2 Ioan

Gloria lui Hristos trebuie menţinută cu fermitate; nici sexul (femeie), nici poziţia (aleasa doamnă) nici
vârsta (copiii) nu sunt scutiţi de responsabilitate.

Efes, 69 d.Hr.

3 Ioan

Respingerea fermă a răului este subiectul celei de-a doua epistole; primirea din inimă şi încurajarea a tot
ce este bun, este tema principală a celei de-a treia.

Efes, 69 d.Hr.

Iuda – laudat să fie Domnul

Iuda şi 2 Petru se aseamănă foarte mult, dar ele se diferenţiază prin acest aspect esenţial şi anume, că
prima dezvoltă subiectul apostaziei creştinătăţii din ultimele zile în timp ce în ultima vedem păcatul din
zilele din urmă.

Iuda, Lebeu, zis Tadeu, locaţie necunoscută, 66 d.Hr.

Apocalipsa – rularea unei perdele

Se anunţă în mod profetic judecata Domnului asupra Bisericii mărturisitoare, a lui Israel şi a lumii,
împreună cu rezultatele ei finale, fie în glorie fie în judecată.

Ioan, cel mai tânăr dintre apostoli, Patmos 96 d.Hr.

Putem remarca faptul că de către cine, unde şi când au fost scrise diferitele cărţi ale Scripturii, sunt

© www.comori.org 10
Cărţile şi canonul Noului Testament Walter Scott

întrebări independente de inspiraţia lor. Caracterul divin al Bibliei rămâne neatins deşi, în anumite
cazuri, nu poate să răspundă acestor întrebări cu vreo anumită măsură de certitudine. Dumnezeu, prin
Duhul Sfânt, a scris Biblia.

© www.comori.org 11