Sunteți pe pagina 1din 35

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Doctor Honoris Causa


Evgheni Vodolazkin
EVGHENI VODOLAZKIN
Doctor Honoris Causa
Laudatio
Domini Evgheni Vodolazkin
Reuniunea noastră de astăzi este în același timp importantă și semnificativă:
suntem cu toții aici pentru a-l întâmpina călduros și a-l invita pe domnul Dr.
Evgheni Vodolazkin să se alăture echipei Universității din București în calitate
de coleg, cercetător, oaspete de onoare și, nu în ultimul rând, ca prieten.
De aceea, sunt foarte recunoscătoare și mai mult decât onorată să dau citire acestei
Laudatio ca expresie și întruchipare a recunoașterii, a considerației și a deplinei
admirații privind activitatea și prezența dumneavoastră aparte în mijlocul nostru,
domnule Evgheni Vodolazkin, ca specialist, ca romancier și... ca om.
Vă rog să îmi permiteți acum să ofer o succintă explicație a acestor prime cuvinte
exprimate abrupt, dar sincer, ca introducere a discursului meu argumentativ.
Se întâmplă atât de rar în cadrul instituțiilor noastre, multe și diferite, ca oamenii
să fie aduși împreună în virtutea principiului nobil al comuniunii genuine, în
acest caz anume sub forma comunității academice. Acestea sunt, poate, înțelesul
real și miza educației: nu doar formarea de specialiști în diverse domenii, ci
dezvăluirea, deopotrivă, a ceea ce ne unește și nu este de regăsit sub chipul
vizibil al faptelor, obiectelor sau produselor, reprezentând însă izvorul, mai greu
perceptibil, al acestora: faptul de a fi laolaltă.
Această împreună-sălășluire este unul dintre mesajele-cheie ale operei lui
Evgheni Vodolazkin și ea scoate la lumină înțelesul înalt a ceea ce suntem ca
fapt de a fi mereu laolaltă. Acesta este totodată mesajul puternic al prezenței și
al discursului dăruit nouă de Evgheni Vodolazkin. Este ceea ce ne-a adus aici
împreună astăzi, mulți dintre noi fiind deja familiarizați cu romanele, dialogurile
sau interviurile lui Evgheni Vodolazkin.
O ceremonie nu este altceva decât externalizarea și pecetluirea unei împliniri
interioare care acum rodește prinzând trup. Ritualul este doar semnul exterior
pentru ceea ce se petrece deja în straturile mai adânci, mai profunde, ale
interiorității. Când un asemenea eveniment nu este doar convențional, el survine

3
ca expresie genuină a unei sincronizări fine între interior și exterior, printr-o
îngemănare înaltă. Este ceea ce se întâmplă astăzi aici, distinși invitați. Considerația
și dragostea noastră pentru scriitorul Evgheni Vodolazkin pe care îl cunoaștem
deja prin îndrăgitele romane publicate în limba română la Editura Humanitas
Fiction, sunt exprimate acum, adăugând dimensiunea academică de cercetare,
prin gestul nostru comun de împărtășire, apreciere și recunoaștere a expertizei
sale, a activității susținute și a nesfârșitei generozități de a ne aduce împreună prin
lucrări remarcabile așezate cu grație și virtuozitate sub semnul a ceea ce ne unește.
Acest eveniment nu reprezintă altceva decât frumoasa îngemănare a două
generozități care se întâlnesc astăzi în simultaneitatea lor: generozitatea
romancierului și cercetătorului Evgheni Vodolazkin, oferită nouă ca dar
de împărtășire a operei și prezenței sale aparte, față către față, și, în registrul
academic circumscris întâlnirii noastre, generozitatea publicului român atât de
entuziast să primească acest dar și să îi răspundă prin împărtășirea acestui spațiu
simbolic pentru rolul comunității noastre academice și prin prezența noastră aici
pentru a deschide orizontul unei conlucrări reale și, cu siguranță, semnificative.
Cum aș putea pleda în favoarea conferirii titlului de Doctor Honoris Causa al
Universității din București domnului Evgheni Vodolazkin? Este în primul
rând o problemă de retorică. Nu voi încerca în cele ce urmează nici să apăr,
nici să conving. Nu pentru aceasta suntem aici. Nu este nici o judecată, nici un
examen. Este doar confesiunea noastră menită să prezinte, ca într-o punere în
scenă, pentru comunitatea academică și în numele ei, motivele care au condus la
decizia organizării acestui eveniment.
Evgheni Vodolazkin s-a născut la Kiev și trăiește în prezent la Sankt Petersburg.
Această descriere geografică oferă deja o imagine cu privire la spațiul și contextul
cultural al oaspetelui nostru.
Evgheni Vodolazkin este specialist în Literatură rusă veche și lucrează în prezent
la Institutul de Literatură Rusă (Casa Pușkin) al Academiei de Științe din Sankt
Petersburg. În 1986, a absolvit Facultatea de Filologie la Universitatea din Kiev,
cu o specializare în Limba și literatura rusă. Teza de doctorat are ca temă Cronica
lui Gheorghe Călugărul în literatura rusă veche. În 2000, Evgheni Vodolazkin
publică în Germania cartea cu titlul Istoria lumii în Rusia Veche (Munich, Otto
Sagner Verlag, 2000) și primește un titlu echivalent cu cel de Dr. habil.
În 1998, Evgheni Vodolazkin obține un grant de cercetare în cadrul Fundației
Humboldt din Germania.
A scris mai multe cărți și peste o sută de articole și studii de specialitate în
domeniul Literaturii ruse vechi. A publicat în reviste prestigioase, în volume

4
colective, dicționare, ziare și alte periodice. În 1998, Evgheni Vodolazkin
a organizat la Sankt-Petersburg conferința internațională cu tema Cultura
monastică: Est și Vest.
Ca romancier, activitatea lui Evgheni Vodolazkin este impresionantă. Romanele
sale sunt traduse în peste treizeci de limbi. Soloviov și Larionov (2009), Laur
(2012) și Aviatorul (2016) sunt cele trei romane traduse în limba română la
Editura Humanitas Fiction sub atenta coordonare a dnei. Denisa Comănescu,
căreia îi suntem recunoscători pentru mijlocirea acestei frumoase și importante
colaborări. Romanele au primit premii prestigioase. Aș menționa în acest
sens: premiul Big Book pentru Soloviov și Larionov, care a fost, de asemenea,
nominalizat pentru Premiul Andrei Bely (Premiya Andreya Belovo); Premiul
Big Book și Premiul Yasnaya Polyana (premiul Tolstoi) pentru Laur, care a fost
nominalizat și pentru premiile Russian Booker, National Bestseller și NOS.
Aș adăuga, alături de realizările doar parțial enumerate mai sus, o calitate
niciodată cuantificabilă, însă întemeietoare pentru toate celelalte și puternic
evocatoare: umanitatea lui Evgheni Vodolazkin.
În lumina celor prezentate mai sus, Senatul Universității din București este mai
mult decât onorat să îi acorde titlul de Doctor Honoris Causa al Universității
din București domnului Evgheni Vodolazkin de la Institutul de Literatură Rusă
(Casa Pușkin) al Academiei de Științe din Sankt Petersburg.

Prof. dr. Madeea Axinciuc


Programul de Studii Religioase – Texte și Tradiții
Facultatea de Limbi și Literaturi Străine

5
Laudatio
Domini Evgheni Vodolazkin
Our gathering today is precious and meaningful at the same time: we are all here in
order to warmly welcome and invite Dr. Evgheni Vodolazkin to join our University
team as a colleague, as a researcher, as a guest of honor, and, last but not least, as
a friend.
Therefore, I am grateful and most honored to deliver this Laudatio as an expression
and embodiment of our knowledge, awareness, consideration and true esteem
regarding your activity and presence among us, Mr. Evgheni Vodolazkin, as a
scholar, as a novelist, and... as a person.
Allow me now to shortly explain this abrupt, but sincere words, as an opening part
of my argumentative discourse.
It is so rare within our so different and many institutions people to be brought
together by virtue of the noble principle of genuine communion, institutionally
unfold in this particular case as academic community. This might be the real
meaning and stake of education: not only to provide specialists in various fields,
but to also unveil our common grounds which are not facts, objects or products,
but their less perceivable source: our being together.
This togetherness is one of the main messages in Evgheni Vodolazkin’s work, and it
uncovers the act of being as always being together. This is also the strong message
conveyed by Evgheni Vodolazkin’s presence and discourse. This is why we are here,
as many of us are already acquainted with Evgheni Vodolazkin’s novels, dialogues
or interviews.
A ceremony is but the externalization and the sealing of already fulfilled inner
developments. The ritual is the exterior sign for what is already being produced
on deeper or more profound layers. When genuinely and truly performed, the
event is not a mere conventional one, but it emerges as performance, enacting the
synchronization of inner and outer dimensions in their common expression. This
is what is happening today, distinguished guests. Our consideration and love for the

6
writer Evgheni Vodolazkin as we know him through his most appreciated novels
translated into Romanian and edited by the Humanitas Fiction Publishing House,
are now expressed, adding new research and academic dimensions, through our
common gesture of acknowledging his expertise and value, in recognition for his
whole activity and endless generosity to share what in fact unites us.
What created this very event is the beautiful conjunction of two generosities
embodied today simultaneously: the generosity of the novelist and researcher
Evgheni Vodolazkin, through the gift of offering his work and presence, and the
generosity of the Romanian public, on the academic layer, so eager to receive,
embrace and answer to this offering through the act of sharing its dwelling place
and academic role, as well as its presence per se for opening the context of a joint
cooperation.
How am I to plead for the granting of the Doctor Honoris Causa award to Evgheni
Vodolazkin? It is a question of rhetoric. I am not going to defend or convince
anyone. We did not come here for that. It is neither a trial, nor an exam. It is only
our confession depicting, as in a theater play, for the academic community and on
its behalf, the reasons which culminated in the enactment of this ceremony.
Evgheni Vodolazkin was born in Kiev and presently lives in Sankt Petersburg. This
geographical description is only meant to offer the image of the land and cultural
context of our guest.
Evgheni Vodolazkin is a specialist in Old Russian Literature, and is currently
working at the Institute of Russian Literature (Pushkin House) of the Academy of
Sciences in St. Petersburg. He has graduated the Faculty of Philology at the Kiev
University, in 1986, with a degree in Russian literature and language. He wrote his
PhD thesis on George the Monk`s Chronicle in Old Russian Literature. In 2000, in
Germany, Evgheni Vodolazkin has published the book entitled The World History
in the Old Russia (Munich, Otto Sagner Verlag, 2000), and received the degree
equivalent to Dr. habil.
In 1998, Evgheni Vodolazkin became the grant holder of the Humboldt Foundation
in Germany.
He has written several books and more than one hundred articles and studies in
the field of Old Russian Literature. He has contributed to prestigious journals,
collective volumes, dictionaries, newspapers and magazines. In 1998, Evgheni
Vodolazkin was the organizer of the international conference Monastic Culture:
East and West which took place in St. Petersburg.
As a novelist, the activity of Evgheni Vodolazkin is impressive. His novels are
being translated in more than 30 languages. Solovyov and Larionov (2009), Laurus

7
(2012), and The Aviator (2016) are the three novels translated into Romanian
within the framework of the Humanitas Fiction Publishing House, under the
careful supervision of Mrs. Denisa Comănescu, whom we address our expression
of gratitude for mediating this fruitful and important cooperation. The novels
were awarded prestigious prizes. I would mention: the Big Book Prize for Solovyov
and Larionov, which was also put on the short-lists of Andrei Bely Prize; the Big
Book Prize and the Yasnaya Polyana Prize (Tolstoy Prize) for Laurus which was
also shortlisted for the Russian Booker Prize, the National Bestseller Prize and the
NOS Prize.
I would add to the accomplishments partly enumerated above the underlying
never quantifiable, though overwhelming quality of Evgheni Vodolazkin: his
humanity.
In the light of all these, the Senate of the University of Bucharest is more than honored
to confer the degree of Doctor Honoris Causa of the University of Bucharest upon
Dr. Evgheni Vodolazkin from the Institute of Russian Literature (Pushkin House)
of the Academy of Sciences in St. Petersburg.

Prof. Dr. Madeea Axinciuc


Religious Studies – Texts and Traditions Program
Faculty of Foreign Languages and Literatures

8
Curriculum vitae
Evgheni Vodolazkin

M-am născut în 1964, la Kiev (Ucraina). În 1981 am terminat liceul și am intrat


la Universitatea din Kiev. Acolo am studiat la Facultatea de Filologie. În 1986,
am terminat Facultatea cu specializarea Limbă și Literatură Rusă, echivalentă
unui masterat. În același an, am fost admis la Institutul de Literatură Rusă (Casa
Pușkin) din cadrul Academiei de Științe din Sankt-Petersburg (care se numea
atunci Leningrad), unde am început cursuri postuniversitare. Acolo mi-am scris
teza despre Cronica lui Gheorghe Călugărul din literatura rusă veche și am obținut
echivalentul titlului de doctor. După încheierea cercetării, în 1990, am fost invitat
să lucrez la departamentul de Literatură Rusă Veche a sus-numitului Institut.
În 1992–1993, la recomandarea Profesorului D.S. Likhachov, mi s-a oferit
oportunitatea de a sta în Germania și de a aprofunda cunoștințele în domeniul
studiilor bizantine și cele de greacă veche, de care aveam nevoie pentru cercetarea
textelor traduse. De asemenea, mi-am lărgit înțelegerea cu privire la studiile
medievale occidentale și metodele lor. La acea vreme, am fost totodată invitat la
Universitatea din München pentru a susține prelegeri despre literatura rusă veche.
În 1998, am organizat la Sankt-Petersburg conferința internațională cu titlul
Cultura Monastică: Est și Vest, la care au luat parte reprezentanți din opt țări (am
publicat articolele acestei conferințe un an mai târziu). În același an, am devenit
bursier al Fundației Humboldt (Germania). În Germania mi-am publicat cartea
Istoria Universală în Vechea Rusie (München, Otto Sagner Verlag, 2000) și am
primit o certificare echivalentă cu titlul de Dr. Habil. Tot atunci am publicat câteva
lucrări despre literatura rusă a secolelor al XIX-lea și XX (N. Leskov, V. Nabokov)
În 2001, am fost solicitat să configurez, editez și totodată să prefațez o carte
dedicată faimosului gânditor rus D.S. Likhachov (printre autorii acestei cărți
aflându-se Prințul de Wales Charles, V. Astafjev, M. Gorbaciov, N. Jeltsina etc.).
Din 2001, am început să public totodată și propriile mele lucrări literare și de
jurnalistică (dedicate în marea lor majoritate vieții culturale și științifice rusești)
și să contribui la numeroase ziare și reviste din Rusia. Romanul meu Soloviov

9
and Larionov (2009) a fost trecut pe lista nominalizărilor pentru Premiul
Andrei Bely (Premiya Andreya Belovo) în 2009 și a Premiului Big Book (Premiya
Bolshaya Kniga) în 2010. Romanul Laur (2012) a câștigat Premiul Big Book și
Premiul Yasnaya Polyana (Tolstoy Prize), și a fost nominalizat pentru premiile
Russian Booker Prize, National Bestseller Prize și NOS Prize. În prezent, trăiesc
la Sankt-Petersburg și lucrez la Institutul de Literatură Rusă. Din 2012 sunt
totodată redactor-șef al almanahului Text și Tradiție (publicat de Casa Pușkin și
de Muzeul Tolstoi din Yasnaya Polyana).

10
Lista publicatiilor
,
Evgheni Vodolazkin

1) Vodolazkin E. G. Cronica conferinței tinerilor medieviști // Literatura rusă.


Leningrad, 1988. pp. 258–260.
2) Vodolazkin E. G. Despre istoria traducerii din rusa veche a Cronicilor lui
Amartola // Teze ale Conferinței Științifice a Tinerilor Oamenii de Știință.
Leningrad, 1988. pp. 21–22.
3) Vodolazkin E. G. Cronica lui Amartola // Teze ale conferinței științifice a
tinerilor oameni de știință, 1990.
4) Vodolazkin E. G. V. M. Istrin – Cercetător al Cronicilor lui Amartola // Teze ale
conferinței științifice despre V.M. Istrin. Odessa, 1990. pp. 18–20.
5) Vodolazkin E. G. Cronica lui Amartola în literatura rusă veche. Leningrad, 1990.
6) Vodolazkin E. G. Istoria universală în lumea spirituală a scriitorului de limbă
rusă veche // Literatura rusă. Leningrad, 1990. pp. 144–148.
7) Vodolazkin E. G. Cronica lui George Amartola în listele nou găsite // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 45. St. Petersburg, 1992. pp 322–332.
8) Vodolazkin E. G. Ediția germană a Patericului Kiev-Pechersk // Literatura Rusă.
St. Petersburg, 1992. № 2. pp. 205–206.
9) Vodolazkin E. G. Cu privire la problema izvoarelor cronografului rusesc //
Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 47. St. Petersburg, 1993.
pp. 200–214.
10) Vodolazkin E. G. Prokhorov GM, Shevchenko EE Cuviosul Cyril, Ferapont și
Martinian Belozersky. St. Petersburg, 1993. p. 323.
11) Vodolazkin E. G. Viața monahală în imaginile hagiografice // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 48. St. Petersburg, 1993. pp. 229–231.
12) Vodolazkin E. G. Caracteristici ale textologiei traducerilor din limba slavă
timpurie // Hilyada și osesemdes godiny de la smartt na sv. Naum Ohridski. Sofia,
1993. pp. 242–249.
13) Vodolazkin E. G. Prokhorov GM, Shevchenko E.E.Prepodobnye Kirill,
Ferapont și Martinian Belozersky / Ediția a doua, revizuită și îmbogățită. St.
Petersburg, 1994. p. 321.

11
14) Vodolazkin E. G. Noblețea ca dar// Lev Aleksandrovich Dmitriev: Bibliografie.
Drumul creativ. Amintiri. Jurnalele. Scrisori. St. Petersburg, 1995. pp. 109–112.
15) Vodolazkin E. G. Interpretare la Prolog din Rusa Veche NS Leskov // Novgorod
în CulturaVechii Rusii. Novgorod, 1995. pp. 157–162.
16) Vodolazkin E. G. Grinchenko, B.D., Enciclopedia Cântecului despre Oastea lui
Igor: în 5 vol. St. Petersburg, 1995. T. 2. S. 61–62.
17) Vodolazkin E. G. Gushalevich, I. N. // Ibid. T. 2. p. 76.
18) Vodolazkin E. G. „Istoria Războiului Iudeilor” de Josephus Flavius. // Ibidem.
T. 2. pp. 316–317.
19) Vodolazkin E. G. Kiev // în același loc. T. 3. pp. 38–39.
20) Vodolazkin E. G. Principatul (pământul) Kyiv // Ibidem. T. 3. p. 43.
21) Vodolazkin E.G. Kolessa, F. M. // Ibid. T. 3. p. 62.
22) Vodolazkin E. G. Lvov, P. Yu. // Ibid. T. 3. p. 187.
23) Vodolazkin E. G. Malyshko, AS, Ibid., Vol. T. 3. pp. 214–215.
24) Vodolazkin E. G. Mandichevsky, I. // Ibidem. T. 3. p. 217.
25) Vodolazkin E. G. Mikitas, V.L. // Ibid. T. 3. p. 249.
26) Vodolazkin E. G. Mishanich AV // Ibidem. T. 3. pp. 263–264.
27) Vodolazkin E. G. Mochul’skii, V. F. // Ibid. T. 3. pp. 276–277.
28) Vodolazkin E. G. Ogonovskii, E. M. // Ibid. T. 3. S. 346–347.
29) Vodolazkin E. G. Partitskii, E.O. // Ibid. T. 4. pp. 14–15.
30) Vodolazkin E. G. Traducerea ,,Cuvintelor” și literatura aferentă. Limba ucraineană
// Ibid. T. 4. pp. 62–68.
31) Vodolazkin E. G. Petrushevich AS // Ibid. T. 4. pp. 99–100.
32) Vodolazkin E. G. Pinchuk, S. P. // Ibid. T. 4. pp. 104–105.
33) Vodolazkin E. G. Rosovetskiy, S.K. // în același loc. T. 4. pp. 237–239.
34) Vodolazkin E. G. Sumarukov GV // Ibid. T. 5. pp. 85–87.
35) Vodolazkin E. G. Franko I. Ya. // Ibid. T. 5. pp. 173–174.
36) Vodolazkin E. G. Franchuk V. Yu. // Ibid. Т. 5. pp. 174–175.
37) Vodolazkin E. G. Cherepnin L. V. // Ibid. T.5. pp. 203–205.
38) Vodolazkin E. G. Shevchenko, T.G. / / Ibid. T. 5. P. 224–225.
39) Vodolazkin E. G. Shereshiry, ibid., Vol. T. 5. P. 232–234.
40) Vodolazkin E. G. Yatsenko, BI, în același loc. T. 5. S. 300–302.
41) Vodolazkin E. G. Primul an fără Lev Aleksandrovich Dmitriev // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 49. St. Petersburg, 1996. S. 5–9.
42) Vodolazkin E. G. Cronologia cronografiei ruse. Partea 1 // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. T. 49. St. Petersburg, 1996. pp. 22–35.
43) Vodolazkin E. G. Cronologia vieții lui Hristos în cronografele ruse // Ortodoxia
și cultura. Kiev, 1996. № 1. pp. 10–19.
44) Vodolazkin E. G. Cu privire la problema denominațiunilor arabe ale planetelor
din literatura veche rusă //Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche.

12
T. 50. St. Petersburg, 1996. pp. 677–683.
45) Vodolazkin E. G. Wiederentdeckte Kirchlichkeit: Zur religioesen Lage in
Russland // Oecumene Live. Muenchen, 1997. S. 104–107.
46) Vodolazkin E. G. Imaginea lui Serafim de Sarov în „Îngerul închis” de N. S.
Leskov // Russian Literature. 1997. № 3. pp. 136–141.
47) Vodolazkin E. G. Particularitățile socotirii timpului în cronografia rusă,
literatura slavă. XII Congresul Internațional al Slavicilor (Cracovia, 1998).
Rapoarte ale delegației ruse. M., 1998. pp. 56–70.
48) Vodolazkin E. G. Particularități ale timpului în cronografele rusești (teze) //
XII Miẹdzynarodowy kongres slawistów. Kraków 27 VIII-2 IX 1998. Streszczenia
referatów I komunikatów. Literaturoznawstwo. Folklorystyka. Nauka o kulturze.
Warszawa, 1998. S. 212–213.
49) Vodolazkin E. G. Despre „diviziunile poporului” din cronografia rusă veche //
Literatura rusă. 1998. № 3. pp. 131–147.
50) Vodokazkin E. G. La figura di Serafim nell’opera di Nikolaj Leskov // San
Serafim da Sarov a Diveevo: Atti del IV Convegno ecumenico internazionale.
Bose, 1998. pp. 261–271.
51) Vodokazkin E. G. La polemica sul calendariotra XIX e XX secolo. Premessa e
sviluppi // La grande vigilia: Attidel V Convegno ecumenico internazionale. Bose,
1998. pp. 393–407.
52) Vodolazkin E. G. De la cel care adună // Cultura monahală: Est și Vest. S.-
Petersburg, 1999. S. 3–4.
53) Vodolazkin E. G. „Profeția lui Solomon” din colecția mănăstirii Kirillo-
Belozersky // Cultura monahală: Est și Vest.-Petersburg, 1999. S. 59–67.
54) Vodolazkin E. G. Cultura monahală: Est și Vest. St. Petersburg, 1999. 288 p.
(compilare și editare).
Rec. M. Fedotova // Die Welt der Slaven XLVI, 2001, 179–181.
55) Vodokazkin E. G. Il caso del protopresbitero Aleksandr Necaev // L`autunno della
Santf Russia. VI Convegno ecumenico internazionale. Bose, 1999. pp. 335–346.
56) Vodolazkin E. G. Cronologia cronografiei ruse. Partea 2 // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 1999. T. 51. With. 9–19.
57) Vodolazkin E. G. About Tolkoy Paley, Zlatoy Matytsa și colecții de „științe
naturale” // Ibidem. pp. 80–90.
58) Vodolazkin E. G. Istoria universală în literatura din Rusia timpurie (pe baza
narațiunii cronografice și palatine din secolele XI–XV). Abstract. Doctor în
filologie. St. Petersburg, 2000. p. 41.
59) Vodolazkin E. G. Istoria lumii în literatura despre Rusia timpurie (pe baza
narațiunii cronografice și palatine din secolele XI–XV). Munchen, 2000. p. 403.
Rec. I. P. Medvedeva // Eseuri bizantine: Publicațiile oamenilor de știință ruși
pentru cel de-al XX-lea Congres internațional al bizantiniștilor. S.-Petersburg.,

13
2001. pp. 39–44.
Rec. J. Brody-Birkoff // Literatura rusă. 2001. № 3. pp. 210–211.
Rec. M. Talalaya // Noua carte rusă. 2001. № 2. P. 89–90. Vezi și: Gândul rusesc.
Paris, 2001. Septembrie 20–26. No. 4377.
Rec. VI Okhotnikova // Nouă recenzie literară. 2001. № 51. 5 apariții. pp. 374–378.
Rec. G. Sturm // Zeitschrift für Slavistik. 2001. Bd. 46. Heft 4. S. 473–474.
Rec. G. Lenhoff // Jahrbücher für Geschichte Osteuropas. 2001. Bd. 49. S. 611–612.
Rec. G. Podskalski // Orientalia Christiana Periodica. 2002. No. 1. S. 290–291.
Rec. E. A. Kostyukhina // Studii Slave. 2002. № 3. pp. 112–115.
Rec. D. Peeva // Palaeobulgarica. 2005. № 2. pp. 89–96.
60) Vodolazkin E. G. Probleme ale studiilor bulgare în studiile catedrei de literatură
rusă veche a Casei Pușkin // Anuarul bulgar. Kiev, 2000. T. 4. S. 252–258.
61) Vodolazkin E. G. Despre o sursă a romanului lui V. Nabokov „Disperarea”
// Hypertext Disperare. Supertextul disperării. Studien zu Vladimir Nabokovs
Roman-Rätsel, Igor Smirnov (Hrsg.): (Die Welt der Slaven., Sammelbände.,
Collections., Herausgegeben von Peter Rehder und Igor Smirnov, Vol. 9).
Munchen, 2000. C. 155–159.
62) Vodolazkin E. G. Monștrii din cronografia rusă // Lumea antică și noi. Ediția a
2-a. St. Petersburg, 2000. pp. 245–251.
63) Vodolazkin E. G. De la identitate la unitate: (Referitor la chestiunea relației
dintre cronografie și cronică) // Die Welt der Slaven. XLV. 2000. pp. 133–152.
64) Vodolazkin E. G. Despre unele caracteristici ale cronografiei ruse timpurii //
Literatura rusă. 2000. № 3. p. 3–18.
65) Vodolazkin E. G. Cronica lui George Amartola în cronografia veche rusă, Dem
Demidenkenden: Zu Ehren von Dietrich Freydank / Swetlana Mengel (Hrsg.)
Unter Mitarbeit von Thomas Daiber. Münster 2000 (Slavica Varia Halensia; 6). S.
307–323.
66) Vodolazkin E. G. Cronologia cronografiei ruse. Partea 3 // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2001. T. 52. pp. 79–97.
67) Vodolazkin E. G. Profeția lui Solomon și Palea interpretative // Ibidem. pp.
518–529.
68) Vodolazkin E. G. Prokhorov GM.Viata lui Cyril Belozersky / Prep. Traducere
și comentarii / / Povestiri și legende ale Rusiei timpurii. Izbornik / Ed. D. S.
Likhachev. Moscova; St. Petersburg, 2001. pp. 298–342, 948–956.
69) Vodolazkin E. G. Droblenkova NF. Viața Sf. Ștefan din Perm (traducere) //
Ibidem. pp. 355–401.
70) Vodolazkin E. G. Epoca lui Likhachev // The Star. 2001. № 11. pp. 183–189.
71) Vodolazkin E. G. Despre caracteristicile de gen ale cronografiei timpurii ruse
// Literatura, cultura și folclorul popoarelor slave. XIII Congresul Internațional al
Slaviștilor (Ljubljana, 2003). Rapoarte ale delegației ruse. Moscova, 2002. pp. 56–73.

14
72) Vodolazkin E. G. Revizuirea cărții OV V. Tvorogov „Cronicarul celei de-a
doua ediții elenistice și romane” (în 2 volume) // Die Welt der Slaven XLVII. 2002.
S. 394–398.
73) Vodolazkin E. G. De la cel care adună // Dmitry Likhachev și epoca lui:
Memorii. Eseu. Documentație. Fotografii / Comp. Și ed. E. G. Vodolazkin. S.-
Petersburg, 2002. pp. 7–19.
74) Vodolazkin E. G. Dmitry Likhachev și epoca lui: Memorii. Eseu. Documentație.
Fotografii / compilare, editare. St. Petersburg, 2002. p. 424.
Rec.: Rubashkin A. Vek Likhachev: Publicarea cărții de memorii / / Neva. 2002.
№ 9. pp. 204–207.
Rets.: Fonyakov IO. Într-o sută de oglinzi // Gazeta de Stat din Sankt-Petersburg.
2002. 25 Iunie.
Re: Fonyakov I.O. „Credinciosului să repete rugăciunea, necredinciosului – să
repete poezia ...” / / Peterbook. 2002. № 8.
Rec.: Novikova L. // Kommersant-Weekend. No. 155. August 30, 2002. p. 24.
75) Vodolazkin E. G. Despre caracteristicile de gen ale cronografelor în limba rusă
veche (teze) // 13. Mednarodni slavistični kongres. Ljubljana, 15.–21. Avgusta
2003. Zbornik pozvetkov. Ljubljana, 2003. 2. del. S. 183.
76) Vodolazkin E. G. Faptele apostolilor Petru și Pavel / Pregătirea textului,
traducerea și comentariile // Biblioteca literaturii antice ruse.S.-Petersburg, 2003.
12. 12. pp. 292–317, 585–587.
77) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre Martin, Mnich Turovsky / Pregătirea textului,
traducerea și comentariul // Ibid. pp. 292–293, 584.
78) Vodolazkin E. G. Cuvântul lui Tedor Studitul despre nașterea lui Ioan
Botezătorul / Pregătirea, traducerea și comentariul textului // Ibid. C. 282–292,
581–583.
79) Vodolazkin E. G. Viața călugărului Ștefan din Perm/ Traducere/ / Ibid. C. 144–
230 (with NF Droblenkova).
80) Vodolazkin E. G. Istoriografie și Exegeză // Publicațiile Departamentului de
Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2003. T. 53. With. 12–22.
81) Vodolazkin E. G. Rudy TR. Din istoria exegezei vechi ruse (Profeția lui
Solomon) // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche.T. 54. St.
Petersburg, 2003. pp. 252–303.
82) Vodolazkin E. G. Compilarea cronografică a secolului al XVII-lea (cronograf
Solovetsky) // Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-
Petersburg, 2004. p. 55. pp. 116–120.
83) Vodolazkin E. G. Editoriale ale Palea cronografice scurte // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2004. T. 56. pp. 164–180.
84) Vodolazkin E. G. Din istoria reformelor calendaristice din Rusia //Festschrift
für Peter Rehder zum 65. Geburtstag / Hrsg. Von M. Okuka und U. Schweier.

15
München, 2004. S. 527–537.
85) Vodolazkin E. G. Despre zâmbete și pisici (pe cartea lui A. Peresvetov-Morat
,,Un zâmbet fără pisică”, Lund, 2002) // Literatura rusă, 2004. № 4. S. 198–204.
86) Vodolazkin E. G. Din istoria cronografiei târzii rusești. Cronograf Solovetsky //
Conferința științifică internațională „Carte de patrimoniu a mănăstirii Solovetsky
din secolele XV–XVII”, 5–10 Septembrie 2005 / Teze de rapoarte. Solovki, 2005.
pp. 80–81.
87) Vodolazkin E. G. Likhachev și casa lui // Maecenas. № 2. 2005, decembrie. C. 12.
88) Vodolazkin E. G. Protopărintele Alexander Nechaev // Archangel Diocesan
Herald. № 7. 2005, Septembrie–Octombrie. pp. 14–15.
89) Vodolazkin E. G. Tvorov OV. Din cronograful din 1617 / Prep. Text, traducere
și comunicare. // Biblioteca literaturii ruse vechi. S.-Petersburg, 2006. P. 14. pp.
516–561, 739–743.
90) Vodolazkin E. G. Palea Cronografice Scurte. Text. Numărul 1 // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2006. T. 57. pp. 891–915.
91) Vodolazkin E. G. Palea Cronografic Scurt: între istoriografie și teologie //
Herald de istorie, literatură, artă. Moscova, 2006. T. 2. pp. 233–243.
92) Vodolazkin E. G. La storiografia della Slavia ortodossa // Lo spatio letterario
del medioevo. 3. Le culture circostanti. V. III. Le culture Slave / A Cura di Mario
Capaldo. Roma, 2006. pp. 289–319.
93) Vodolazkin E. G. De la cel care adună // Dmitri Likhachev și epoca lui:
Memorii. Eseu. Documentație. Fotografii / Comp. Și ed. E. G. Vodolazkin. A doua
ediție, revizuită și extinsă. S.-Petersburg, 2006. pp. 7–19.
94) Vodolazkin E. G. Dmitri Likhachev și epoca lui: Memorii. Eseu. Documentare.
Fotografii / compilare, editare. A doua ediție, revizuită și extinsă. St. Petersburg,
2006. p. 404.
95) Vodolazkin E. G. Nou despre palea (unele rezultate și perspective ale studierii
textelor palatale) // Literatura rusă. 2007. № 1. p. 3–23.
96) Vodolazkin E. G. Palea cronografice Scurte. Text. Ediția a 2-a // Publicațiile
Departamentului de Literatură Rusă Veche. S.-Petersburg, 2007. p. 58. pp. 534–556.
97) Vodolazkin E. G. Din istoria povestirilor istorice ale vechii Rusii. Palea
cronografice scurte // Discipline istorice auxiliare. S.-Petersburg, 2007. T. 30. S.
341–349.
98) Vodolazkin E. G. Cu privire la problema semnului și a semnificației în scrierile
în rusa veche // Wiener Slawistischer Almanach. Bd. 59. Festschrift für I.P. Smirnov
zum 65. Geburtstag. 2007. S. 407–425.
99) Vodolazkin E. G. Efrosinovskaya Palea: înainte și după // Russica romana. V.
14. 2007. pp. 9–22.
100) Vodolazkin E. G. Dificultățile limbii ruse // Novaya Gazeta. 20.07, 27.07,
03.08, 10.08.07.

16
101) Vodolazkin E. G. Likhachev. Libertate și Curaj // Novaya Gazeta. 30.11.07.
102) Vodolazkin E. G. Istoria universală în literatura Rusiei vechi (pe baza unei
povestiri flamboaiante și cronografice din secolele XI–XV). A doua ediție, revizuită
și extinsă. St. Petersburg, 2008. p. 494.
Rec. A. V. Grigorieva // Herald al Universității Ortodoxe de Științe Umaniste St.
Tikhon. 2009. Ser. 1. „Teologie, filozofie”. pp. 114–119.
Rec. B. Lourié. Textele slavone ale soartei grele: „Profeția lui Solomon” și ale altele //
Scrinium. 2009. T. 5. pp. 364–390.
103) Vodolazkin E. G. State ComboBoard // Novaya Gazeta. 14.03.08.
104) Vodolazkin E. G. Omul bun din Sankt Petersburg (despre DS Likhachev) //
Ogonek. 29 septembrie – 5 Octombrie 2008 № 40. S. 55–56.
105) Vodolazkin E. G. Vârsta schimbării: dimensiunea lingvistică // Civilizația:
Provocările modernității, Ed. Prof. M.S. Uvarova. St. Petersburg., 2009. С. 225–243.
106) Vodolazkin E. G. Cunoașteți și credeți // Un om al cunoașterii, un om al
creației, un credincios / apendice la Jurnalul Universității din St. Petersburg. St.
Petersburg, 2009. pp. 31–35.
107) Vodolazkin E. G. „Deci, nu te duce la nimeni!” (Despre examinarea de stat
uniformă a literaturii) // Literaturnaya gazeta. 02.02.09.
108) Vodolazkin E. G. Critici literari în blocadă// Novaya Gazeta. 08/05/09.
109) Vodolazkin E. G. Zgârie-nori și sfincși (rec. Despre cartea: V. Ivanov,
Metafizicianul din Petersburg: Fragment din biografia lui Mikhail Shemyakin, St.
Petersburg, 2009) // Nezavisimaya Gazeta. 21.05.09.
110) Vodolazkin E. G. Norma celei de-a doua prospețimi (despre polemici în jurul
ordinului Ministerului Educației și Științei) // Novaya Gazeta. 04.09.09.
111) VG Vodolazkin Cum a fost creat Paleo cronografic complet. Partea 1 //
Publicațiile Departamentului de Literatură Rusă Veche. St. Petersburg, 2009. T.
60. pp. 327–353.
112) Vodolazkin E. G. Ecologia culturii // Ecologie și viață. 2010. № 7.
113) Vodolazkin E. G. Zu einer Rohfassung der Polnaja Chronografičeskaja
Paleja und zum Verhältnis zwischen den verschiedenen Paleja-Redaktionen //
„Pseudepigrapha Vechiului Testament în Tradiția Slavă” / Ed. Christfried Böttrich,
Lorenzo di Tommaso. Tübingen, 2010. S. 467–485.
114) Vodolazkin E. G. Ce este Neurotovy? // Die Welt der Slaven. LV. 2010. S.
290–311.
115) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre Joseph cel Frumos în textele Paleo din Rusa
Veche // Variante loquella: Colecție de articole pentru a 70-a aniversare a AK
Gavrilova / Ed. NA Almazova, OV Budaragina, AL Verlinsky și alții. St. Petersburg,
2011. pp. 444–452.
116) Vodolazkin E. G. Între Golgota și Tabor (prefață) // O bucată de pământ,
înconjurată de cer. texte și imagini Solovetsce/ Comp. Și otv. Ed. E. G. Vodolazkin

17
(cu participarea lui OG Volkov și AA Savkin). St. Petersburg, 2011. pp. 11–15.
117) Vodolazkin E. G. O bucată de pământ, înconjurată de cer. Texte și imagini
Solovetsce / adunare și editare (cu participarea lui OG Volkov and AA Savkin). St.
Petersburg, 2011. p. 783.
Rev.:
Independent newspaper. 10.11.11.
Rossiyskaya Gazeta-Nedelya. 01.12.11.
O bucată de pământ, înconjurată de cer. Sunt locuri pe lume unde ecoul e mai
puternic decât țipătul... // Novaya Gazeta. 04.08.11.
118) Vodolazkin E. G. Instrumentul limbajului: (Despre oameni și cuvinte).
Moscova, 2011. p. 349.
Rev.:
New Newspaper. 28.10.11.
Kommersant Weekend. 02.12.11.
Recenzie de carte. 2011. № 24 (Decembrie 5–19).
Independent newspaper. 03/22/12.
Vedomosti. 30.03.12.
Literary newspaper. 11.04.12.
119) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre „Cuvânt” // Recenzie carte ortodoxă. 2012.
Octombrie. No. 9 (022). pp. 48–56.
120) Vodolazkin E. G. „Cuvânt despre oastea lui Igor”: centaur text // Book Review.
2012. № 21. With. 8–9.
121) Vodolazkin E. G. Despre scrierea medievală și literatura modernă // Text și
Tradiție: Almanah. SPb., 2013. T. 1. pp. 37–65.
122) Vodolazkin E. G. De la Editor // Text și Tradiție: Almanac. SPb., 2013. T. 1.
pp. 7–9.
123) Vodolazkin E. G. Casa lui Pușkin și casa lui Tolstoi / / Ibid. pp. 393–405
(împreună cu VI Tolstoy).
124) Vodolazkin E. G. Rec. Despre cartea: Pichkhadze A. A. Activitatea de
tranziție în Rusia pre-mongolă: aspecte lingvistice. M., 2001. p. 403 // Publicații
ale Academiei Ruse de Științe. O serie de literatură și limbă. 2013. No. 5 (Vol. 72).
pp. 62–65.
125) Ed.: Text și Tradiție: Almanac / Comp. And otv. Ed. E. G. Vodolazkin. SPb.,
2013. T. 1. p. 432.
126) Vodolazkin E. G. Cum au fost create Palea cronografice complete. Partea a
2-a // TODRL. SPb., 2014. T. 62. With. 175–200.
127) Vodolazkin E. G. Kirillo-Belozersky Palaeos // Centre ale cărții în Rusia Veche:
Scribii și manuscrisele de la mănăstirea Kirillo-Belozersky/ Ed.: NV Ponyrko, SA
Semyachko. SPb., 2014. pp. 286–309.
128) Vodolazkin E. G. Cuvânt despre Tolstoy // Întâlnirile scriitorilor de la Yasnaya

18
Polyana – 2013 / Ch. Ed. Vladimir Tolstoy. Yasnaya Polyana, 2014. pp. 14–15.
129) Vodolazkin E. G. Rudi T. R. Divinitatea ca fenomen cultural // Întâlnirile
scriitorilor de la Yasnaya Polyana – 2013 / Ch. Ed. Vladimir Tolstoy. Yasnaya
Polyana, 2014. pp. 156–171.
130) Vodolazkin E. G. Darul „Cuvintelor” („Cântec pentru oastea lui Igor”) //
Literary Matrix: O culegere de texte scrisă de scriitori: Lecturi facultative / Comp.
V. Leventhal, P. Krusanov. SPb., 2014. pp. 9–24.
131) Ed.: Text și Tradiție: Almanah / Ed. E. G. Vodolazkina. SPb., 2014. V. 2. 448
p. (28 l.).
132) Vodolazkin E. G. Palea cronografice scurte (text). Numărul4 // TODRL. SPb.,
2015. p. 63. pp. 238–261.
133) Vodolazkin E. G. Paleia Guria Rukintsa și ,,Locotonent secund Kizhe” despre
lexicografia domestică // Petra Philologica: Profesor Petr Evgenievich Bukharkin
pentru cea de-a 70-a aniversare / Otv. Ed. N. A. Guskov, E. M. Matveev, M. V.
Ponomareva. SPb., 2015 (Cultura literară a Rusiei secolului al XVIII-lea, numărul
6). pp. 154–166.
134) Vodolazkin E. G. Per. Cu el. Articole de Christfried Bottrich „Istoria Codex-ului
Sinaiticus” // Text și Tradiție: Almanah. St. Petersburg, 2015. T. 3. S. 7–94 (5, 5 aIL).
135) Vodolazkin E. G. Succes (articol de dicționar) // ABC Truths / Comp. Maria
Golovanivskaya. M., 2016. pp. 84–87.
136) Ed.: Text și Tradiție: Almanah / Ed. E. G. Vodolazkina. SPb., 2015. T. 3. 416
p. (26 l.).
137) Vodolazkin E. G. Poetica medievală și literatura contemporană // Publicațiile
Departamentului de Științe Istorice și Filologice al Academiei Ruse de Științe. M.,
2016. pp. 87–93.
138) Vodolazkin E. G. „Despre divinitățile deformate” / / TODRL. SPb., 2016. p.
64. pp. 413–416.
139) Vodolazkin E. G. Literatura: viitorul în trecut / / Insulele iubirii BorFeda:
Colecție în onoarea celei de-a 90-a aniversări a lui Boris Fedorovich Egorov / Red.-
Comp.: AP Dmitriev and PS Glushakov. SPb., 2016. pp. 248–258.
140) Vodolazkin E. G. Misterul între Viață și Ființă, A cincea lectură Likhachov:
Cultura Rusă: Istorie și Ecologie: Publicațiile Conferinței Științifice Internaționale
(Yasnaya Polyana, Septembrie 27 – Octombrie 1, 2016) / Otv. Ed. NV Ponyrko,
TR Rudi. Tula, 2016.
141) Vodolazkin E. G. Succes: Articol de dicționar / / ABC truths: 33 Nume de
profil înalt în cultura Rusă / Comp. M. K. Golovanivskaya. M., 2016. pp. 84–87.
142) Vodolazkin E. G. Noul Ev Mediu // Primele Lucruri. New York, 2016 (August
/ Septembrie). pp. 31–36.
143) Ed.: Text și Tradiție: Almanah / Ed. E. G. Vodolazkina. SPb., 2016. V. 4. 447
p. (28 l.).

19
LUCRĂRI LITERARE
Abduction of Europe (Răpirea Europei). – SPb.: Logos, 2005. – 416 p. – 2000 ex.
Soloviev and Larionov (Soloviov şi Larionov) – M.: New Literary Review, 2009. –
342 p. – 1000 ex.
Laurus (Laur). – Moscova: AST: Editat de Elena Shubina, 2012. – 448 p. – 43,000 ex.
Cu totul alt timp. Istorisiri. – Moscova: AST, 2013. – 480 p. – 4000 ex.
Săgeata Roșie: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevitch and E. Shubin. – Moscova:
AST, 2013. – 703 p. – 4000 ex.
Copii din Rusia: 48 de povestiri despre copii / Comp. P. Krusanov, A. Etoev. – St.
Petersburg, Azbuka-Atticus, 2013. – 800 p. – 10.000 ex.
Acasă și Insula, sau Instrumente ale limbii: Eseuri. – Moscova: AST, 2014. – 377
p. – 3000 ex.
Femei Ruse: 47 de povestiri despre femei / Comp. P. Krusanov, A. Etoev. – SPb.:
Azbuka-Atticus, 2014. – 640 p. – 7000 ex.
Lumea Copiilor: Colecție de povestiri scurte / Comp. D. Bykov. – Moscova: Editat
de Elena Shubina, 2014. – 432 p. – 7000 ex.
Câteva piese. – Irkutsk: editează Sapronov, 2014. – 174 p. – 1300 ex.
Despre casa mea: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevich and E. Shubin. –
Moscova: AST, 2014. – 781 p. – 3500 ex.
Stai pe loc. Nostalgia: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevich, E. Shubin. –
Moscova: AST: Editat de Elena Shubina, 2015. – 476 p. – 3000 ex.
Marea carte a câștigătorilor / Comp. și pregătire. Texte de Elena Shubina. – M.,
2015.– 560 p. – 6000 ex.
Rusia – Italia: Călătorie literară. M.: Time, 2016. – 448 p. – 1000 ex.
Aviator (Aviatorul). – Moscova: AST, Editat de Elena Shubina, 2016. – 416 p. –
15,000 ex.
Totul din grădină: [povestiri, eseuri] / Comp. S. Nikolaevich, E. Shubin. – Moscova:
AST: Edit. Elena Shubina, 2016. – 478 p. – 2500 ex.

20
Laur
Evgheni Vodolazkin

Traducere din rusă de Adriana Liciu


©Editura Humanitas Fiction, 2014
Colecția „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

După ce citi mesajul lui Foma, Arseni căzu pe gânduri. Şapte zile şi şapte nopţi
nu părăsi locuinţa ce îi fusese oferită într-o anexă a casei posadnicului Gavril.
Poate ar fi rămas şi mai mult, dar în a opta zi de şedere în Pskov se răspândi
vestea că e ciumă. Intrând la Arseni, posadnicul spuse:
Se adeveriră spusele lui Foma. Nădăjduim în mila Domnului şi în marele tău
har, Arsenie.
În genunchi, Arseni stătea cu faţa la icoane şi cu spatele la posadnicul Gavril. Se ruga,
şi era neclar dacă auzise cele spuse de posadnic. Acesta mai stătu o vreme, dar nu îşi
repetă vorbele: ghici că Arseni ştia deja tot. Cu băgare de seamă, ca să nu scârţâie
duşumelele, posadnicul ieşi. A doua zi, sfârşind să se roage, a ieşit şi Arseni.
În faţa pridvorului îl aştepta mulţimea. El o cuprinse cu privirea şi nu spuse
nimic. Mulţimea tăcea şi ea. Înţelegea că nu era nevoie de spus nimic aici.
Amintindu-şi prezicerea lui Foma, mulţimea ştia că Arseni era singurul care
îi putea fi de ajutor în nenorocirea care dăduse peste ea. Arseni însă ştia că
posibilităţile lui sunt limitate, şi mulţimea ştia că el ştie, şi el percepu lucrul ăsta.
Se priviră până când mulţimii nu îi mai rămaseră aşteptări neîndreptăţite, iar
lui Arseni îi dispăru teama de a nu înşela aceste aşteptări. Când toate acestea
trecură, Arseni coborî din pridvor şi plecă în întâmpinarea ciumei.
Luă casă cu casă şi cercetă oamenii bolnavi. Le îngriji buboanele şi le dădu sulf
pisat cu gălbenuş de ou, le spălă trupurile de vomă şi le afumă casele cu aşchii
de ienupăr. Şi nici cei care nu aveau scăpare nu-l lăsau să plece, căci răul şi
deznădejdea le erau mai mici. Se agăţau de mâna lui Arseni, şi el nu găsea în el
puterea de a se desprinde de mâinile lor, şi stătea cu ei nopţi în şir, până mureau.

21
Mi se pare, îi spuse Arseni Ustinei, că m-am întors cu mulţi ani în urmă. În
mâinile mele sunt aceleaşi trupuri pline de puroi şi, mă crezi, dragostea mea,
poate sunt aceiaşi oameni pe care i-am vindecat cândva. Nu s-o fi dat timpul
înapoi, sau – să punem întrebarea altfel – nu mă întorc eu însumi spre un punct
iniţial? Dacă e aşa, n-o să te întâlnesc pe tine pe acest drum?
Mâinile lui Arseni şi-au amintit repede activitatea uitată şi acum îngrijeau
singure ravagiile ciumei. Uitându-se la mişcările abile ale mâinilor sale, Arseni
începu să se teamă că acţiunea lor va deveni de rutină şi că va alunga acea putere
formidabilă ce li se transmitea prin el bolnavilor, dar care nu mai avea nici o
legătură directă cu arta medicală. Vindecând oamenii, Arseni observa tot mai
des că tocmai de această putere, iar nu de sulful pisat şi de gălbenuş e legată
înzdrăvenirea lor. Sulful şi gălbenuşul nu dăunau, dar, după cum începu să i se
pară lui, nici nu ajutau substanţial. Important era lucrul interior al lui Arseni,
capacitatea lui de a se concentra în rugă, dispersându-se în acelaşi timp în bolnav.
Şi dacă bolnavul se însănătoşea, aceasta era însănătoşirea lui, a lui Arseni.
Dar dacă bolnavul murea, murea odată cu el şi Arseni. Şi, simţindu-se viu, îl
înecau lacrimile şi ruşinea că bolnavul murise iar el era în viaţă. Arseni ajunse
să înţeleagă că moartea nu avea drept cauză puterea bolii, ci slăbiciunea rugii lui.
Începu să se considere principalul vinovat de acele morţi şi să se spovedească
zilnic, pentru că altfel povara vinei ar fi fost peste puterile lui. Şi la fiecare bolnav
care venea la rând intra ca la cel dintâi, ca şi cum nu ar fi văzut până atunci sute
de oameni, iar uluitoarea sa putere i-o ducea bolnavului în deplinătatea ei, căci
numai asta dădea speranţa însănătoşirii.
Arseni se lupta nu numai cu boala, ci şi cu frica omenească. Umbla prin oraş
şi convingea oamenii să nu se teamă. Sfătuindu-i să aibă grijă să se păzească,
Arseni îi avertiza totodată că panica este dăunătoare. Le amintea că fără vrerea
lui Dumnezeu nu cade nici firul de păr de pe capul omului, şi îi îndemna să nu
se zăvorască în case uitând să îşi ajute aproapele. Mulţi uitau.
În primele săptămâni ale ciumei, Arseni a crezut că nu avea să reziste. Cădea de
pe picioare de oboseală. Deseori nu îi ajungeau puterile să se ducă până acasă,
şi dormea pe apucate lângă bolnav. După o vreme, observă cu uimire că îi era
ceva mai uşor.
Pare-se, mă obişnuiesc cu ceea ce e cu neputinţă să te obişnuieşti, îi spuse el Ustinei.
Asta, dragostea mea, arată o dată mai mult că nu puterea e de-ajuns, ci curajul.
Arseni dormea câte două-trei ceasuri din douăzeci şi patru, dar nici în somn
nu se putea elibera de durerea din jurul său. Visa în culori bolnavi umflaţi, şi
ei îl rugau să îi vindece, şi el nu putea să îi ajute cu nimic, fiindcă ştia că deja

22
muriseră. Şi în visele lui nu mai era fantezie, erau vise adevărate – vise despre
cele ce fuseseră. Timpul, într-adevăr, se întorcea. Nu încăpeau în el evenimentele
care se petreceau, atât de mare le era amploarea şi puterea de a îndurera. Timpul
se destrăma pe la cusături, ca desaga de drum a pelerinului, şi acum îşi arăta
conţinutul, şi pelerinul se uita la el ca şi cum l-ar fi văzut pentru prima dată.
Iată-mă pe mine, Doamne, şi acea viaţă a mea pe care am izbutit să o trăiesc
până ce am venit la Tine, spusese Arseni la Mormântul Domnului. Precum şi
acea viaţă a mea pe care din nespusa Ta milă mai pot să o trăiesc. Căci nu mai
aveam nădejde să ajung aici după ce, chiar înainte de oraşul Ierusalim, am fost
jefuit şi tăiat cu sabia, iar faptul că stau aici în faţa Ta îl privesc ca pe marea
milă a Ta. Împreună cu neuitatul meu prieten Ambrogio ţi-am adus o candelă
în amintirea fiicei posadnicului din Pskov, Anna, care s-a înecat în râu. Dar
acum mâinile mele sunt goale, nu am candela, şi nu mai e nici prietenul meu
Ambrogio, şi nici alţii pe care i-am întâlnit pe drum, dar pe care i-am pierdut tot
din pricina păcatelor mele. Pomenesc aci straja Vlas, care îşi dădu viaţa pentru
prietinii săi. Păcatele lui Vlas, i-am făgăduit să le mărturisesc în faţa Ta, că el
zace în pământ polon în aşteptarea învierii din morţi. Îndură-te, Doamne, şi
de cei vii şi de cei răposaţi, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, către care zic şi eu,
nevrednicul: O, fericiţi slujitori ai lui Dumnezeu, nu încetaţi a vă ruga Lui ziua
şi noaptea pentru noi, nevrednicii, care pururea greşim cu atâtea nenumărate
păcate. Către Tine, Doamne, îndrept cea mai însemnată rugă a vieţii mele, legată
de roaba Ta Ustina. Te rog nu ca soţ al ei, căci nu-i sunt soţ, deşi puteam să-i fiu
de n-aş fi căzut în plasa prinţului acestei lumi. Te rog ca ucigaş al ei, căci crima
mea ne-a legat în veacul acesta şi pe viitor. Omorând-o pe Ustina, am lipsit-o
de posibilitatea de a descoperi cele întemeiate de Tine, de a le cultiva şi de a le
face să strălucească de lumină Dumnezeiască. Am vrut să-mi dau viaţa pentru
ea, mai bine spus, să îi dau ei viaţa mea pentru viaţa pe care i-am răpit-o. Şi nu
puteam face asta altfel decât printr-un păcat de moarte, dar cine ar avea nevoie
de o asemenea viaţă? Şi am hotărât să i-o dau prin singura modalitate accesibilă
mie. Am încercat, cum am putut, să o înlocuiesc pe Ustina şi să fac în numele ei
faptele bune pe care nu aş fi reuşit niciodată să le fac în numele meu. Am înţeles
că fiecare om este de neînlocuit, şi nu mi-am făcut mari iluzii, dar cum aş mai
putea, spune-mi, să îmi împlinesc căinţa? Păcat numai că roadele trudei mele
s-au dovedit atât de mărunte şi de fără sens, încât nu am simţit nimic altceva
decât ruşine. Nu am abandonat numai pentru că orice altceva mi-ar fi ieşit şi
mai rău. Nu sunt sigur de calea mea, şi de-asta mi-e tot mai greu să merg înainte.
Pe o cale necunoscută poţi merge multă vreme, foarte multă, dar nu poţi să
mergi la nesfârşit. E ea oare salvatoare pentru Ustina? Dacă aş avea măcar un
semn, măcar o speranţă… Eu, ştii, vorbesc tot timpul cu Ustina, îi povestesc ce
se întâmplă în lume, impresiile mele, pentru ca ea să fie în fiecare clipă, cum se

23
spune, la curent. Ea nu-mi răspunde. Nu e tăcerea lipsei de iertare, eu îi cunosc
bunătatea, ea nu m-ar chinui atâţia ani. Cel mai probabil, nu are posibilitatea
să-mi răspundă, dar poate că ea, pur şi simplu, mă cruţă de veştile rele, căci, cu
mâna pe inimă, pot eu conta pe veşti bune? Eu cred că prin dragostea mea o pot
salva post-mortem, dar pe lângă această credinţă am nevoie măcar de un strop de
cunoaştere. Dă-mi, dară, Mântuitorule, măcar un semn ca să ştiu că drumul meu
nu o ia către nebunie, şi atunci, ştiind asta, pot să merg pe drumul cel mai greu,
să merg oricât de mult şi să nu mai simt oboseală.
Ce semn vrei şi ce cunoaştere, a întrebat stareţul care stătea lângă Mormântul
Domnului. Oare nu ştii că oricare drum ascunde în el primejdia? Oricare – şi
dacă nu eşti conştient de asta, atunci de ce să te mai mişti? Iată, spui că pentru
tine e puţin să crezi, vrei să şi ştii. Dar cunoaşterea nu presupune întărire a
spiritului, cunoaşterea e evidenţă. Efortul presupune credinţă. Cunoaşterea e
pace, iar credinţa e mişcare.
Dar nu la armonia păcii aspirau sfinţii?
Ei mergeau prin credinţă, a răspuns stareţul. Şi credinţa lor era atât de puternică,
încât se transformă în cunoaştere.
Eu vreau să aflu doar direcţia generală a drumului, a spus Arseni. În ceea ce ne
priveşte pe mine şi pe Ustina.
Dar oare Hristos nu este direcţia generală, a întrebat stareţul. Ce direcţie mai
cauţi? Şi ce înţelegi tu prin drum – nu spaţiile care rămân în spate? Ai ajuns cu
întrebările tale până la Ierusalim, deşi ai fi putut să le pui, să spunem, şi de la
mânăstirea Sfântul Kiril. Nu spun că sunt nefolositoare călătoriile: ele au sensul
lor. Nu fi doar asemeni dragului tău Alexandru, care a avut un drum, dar nu a
avut un ţel. Şi nu te lăsa atras peste măsură de mişcarea orizontală.
Dar de ce să mă las atras, a întrebat Arseni.
De mişcarea verticală, a răspuns stareţul şi a arătat în sus.
În centrul cupolei bisericii se vedea, negru, un gol rotund, lăsat pentru cer şi stele.
Stelele se vedeau, dar pălite. Arseni înţelese că se lumina.

24
The New Middle Ages
(First Things, August 2016)
Evgheni Vodolazkin

The past is returning. Any return assumes a preceding departure. Perhaps, though,
the past never left, and its absence will turn out to have been an illusion. Certain
traits embedded in genes don’t manifest themselves for some time. That doesn’t
mean they’ve disappeared, though; they’re simply waiting for the right moment
to emerge. That moment – the moment we are at now – could be called a return.
Naturally enough, the idea of a return of the past isn’t new. Antiquity asserted
the cyclical nature of time. Christian civilization rejected that circle, offering
the spiral as a model. Yes, events repeat, but on another level, under other
conditions. This understanding of the world was expressed by early Christian
thinkers who saw Christ as a new Adam and the Virgin Mary as a new Eve.
There are a great many such pairs: Melchizedek and Christ, the twelve tribes and
the twelve disciples, Israel and the Church.
At the very moment when the past’s departure seems irrevocable, the spiral twists
and the return gets its rolling start. We recognize old traits in new occurrences.
The spiral can be likened to the DNA helix. Today the helix is turning yet again,
and we see emerging from modernity a new Middle Ages.
Nikolai Berdyaev predicted this return in 1923 in The End of Our Time. He
described the modern age, which is “colorful and individualistic,” as nearing
its end, being replaced by an epoch that is much closer to the “profound and
collective” Middle Ages. He saw that a revolution was beginning. (“Revolution
begins internally, before it is exposed on the outside.”) Umberto Eco saw it as
well, and announced that “our era can be defined as a new Middle Ages.” So what
do “the Middle Ages” really mean to us in the present day?

25
Today, “medieval” is a swear word hurled at anyone we want to accuse of cruelty
and ignorance, and so the return of the medieval is a possibility that fills us with
dread. This attitude involves a serious misapprehension, but I will not attempt to
correct it here. Rather, I will invite the reader into the medieval world, which is
admittedly rather quirky. I will do so in terms of the written word, because as a
scholar of literature and a writer (an ichthyologist and a fish), my exploration of
the medieval and the modern must proceed through an examination of texts. I
am not a philosopher capable of taking in the whole, but a philologist concerned
with particulars. Even from this limited perspective, we can see that medieval
culture constituted a system that was well-constructed and logical in its own
way. If it had not been, it could not have worked successfully over the course of
many centuries. The duration of the system’s existence speaks to its high stability
and fruitfulness.
Medieval writings are fragmentary in structure, a literature of cut and paste, or
“cento.” To borrow Nikolai Leskov’s vivid expression, they are like “the patchwork
quilts of city women from Orel,” sewn up from scraps of fabrics a seamstress
once worked with. What does that mean?
Texts were not so much composed as compiled in the Middle Ages. New texts
contained, almost consisted of, fragments of preceding ones. Rather than
retell an event, a compiler would just reuse the text from a previous account.
The Primary Chronicle, the first Russian chronicle, tells of the death of the
“accursed” prince Svyatopolk. In describing the prince, the chronicler combines
two fragments from George Hamartolos’s Byzantine Chronicle: One is about the
Syrian king Antiochus IV Epiphanes, the other is about Herod. Why did the
chronicler borrow those particular fragments? The answer is simple. The prince’s
escape and death in a foreign land led the chronicler to the idea of using the
text about Antiochus, whose death was similar. The fragment about Herod was
chosen because the epithet for Herod was “accursed” and so was that for prince
Svyatopolk.
In a similar way, hagiographers would include in their texts fragments from
other saints’ lives. These fragments were most often borrowed from the lives
of saints with the same name. Some parts of the life story of the saint Kirill
Novoezersky thus use text from the life of the saint Kirill Belozersky. Such
borrowing might seem criminal to the modern mind. How could one person’s
biography be supplemented with fragments from someone else’s? A medieval
person saw the matter differently. If two saints had the same name – and names
aren’t accidental! – then why shouldn’t their fates resemble one another? And
why not draw on the one to illuminate the other?

26
Medieval texts are like Lego sets. They can be taken apart, reconfigured, and
combined. This flexibility seems to pose many dangers. What becomes of
causation? Extraneous insertions cannot help but ruin the logical procession
of events, we think. There is no logic or strict sequence in the representation
of actions. The Primary Chronicle in 1067 and 1069 depicts Prince Izyaslav as
a villain, using corresponding stylistic devices. In 1073, that very same Izyaslav
is described as a victim, this time using hagiographical shadings. As it happens,
one particularity of medieval texts is the near absence of what we would consider
cause and effect. In these accounts, unlike in contemporary histories, one event
doesn’t lead to another. Any new event is in some sense a new beginning. Whereas
contemporary historical narration takes as its basic structural unit the event,
medieval historical narratives take as their basic structural unit a chronological
period: a year in Russian chronicles or a reign in Byzantine ones. One event does
not beget another; year follows year or reign follows reign.
History of this sort does not need cause and effect. There is no cause-and-effect
connection even in hagiography, where events are the structural units. Lives of
saints consist of small storylines strung one after another along a time-based
axis. With rare exceptions, they do not cause one another. Chronology is the
foundation of the composition here, too. In both genres, the cause of events
is found in the realm of the providential. Take the following example: Ivan
scolds Petr. Feeling offended, Petr strikes Ivan. Everything here seems clear
from the perspective of contemporary notions of cause-and-effect connections.
A medieval person would look at the matter differently, though: Ivan insulted
God by offending Petr, thus God punished Ivan through Petr’s hand. In the
contemporary interpretation of this incident, the connections are pragmatic and
horizontal, but they are providential and vertical in the medieval understanding.
Neither cause and effect nor even a strict sense of chronology hindered the
medieval scribe when he set out to construct a new text.
The impression may form that a chaos of Brownian motion reigns in the world
of medieval texts, but that’s not the case at all. There are certain regular patterns.
Which works were preserved unchanged when the text was rewritten? (In
scholarship, this is called textual stability.) The answer has to do with religion.
The stability of a medieval text depended in large part on its closeness to the
Holy Scripture, the primary book in the Middle Ages. The Holy Scripture – the
text of texts, standing at the center of spiritual life – had a special fate. Any new
manuscript copy of the Holy Scripture was produced by drawing on not one, but
two or more manuscripts. The scribe looked after the integrity of the holy text
by comparing manuscripts, and correcting possible errors and deviations from
the canonical text. At the other end of the spectrum – the end with maximal

27
distance from the sacred – one can see that the texts changed significantly when
reproduced. Manuscript copies of Digenes Akritas, a secular Byzantine heroic
epic that was translated into Rus, exhibit a very high degree of variation.
To one degree or another, the Holy Scripture set the tone for the majority of
medieval compilations. All the loose ends of fragmentary texts found their unity
in Scripture. Biblical quotations were natural in any context. The Bible is almost
always present, since any medieval text was, no matter what its style, to some
degree a continuation or concretization of the Holy Scripture. Characteristic of
the priority given to the sacred is an excerpt from The Primary Chronicle that
describes the Russian attack on Constantinople that occurred before Russia
had adopted Christianity. Borrowed from the Byzantine Chronicle of George
Hamartolos, this passage describes the attack with utter disapproval. This
passage (and it is important) draws an analogy to pagan attacks on Israel in
the Old Testament. In quoting the Byzantine chronicler, the Russian annalist
does not make even the slightest attempt to edit a narrative that is unflattering
to Russians: A Russian Christian looks at Russian pagans with the exact same
disapproval as does a Byzantine Christian. Sacred history trumps national
identity.
What mattered most in these texts was not so much who said something but
what was said. This was the reason for the rise of “strange speeches” in medieval
texts. Villains call themselves villains, people of another faith call themselves
faithless, and pagan sorcerers quote the Psalter at length. Because these figures
say correct things, no one questions the naturalness of the texts coming from
their mouths.
Authorship was unimportant. The name of an ordinary scribe mattered little.
What mattered was the text itself and its correspondence (or lack thereof) to
truth. The medieval author felt more like a transmitter than an author. This is
why medieval writings are, generally, anonymous. The absence of pretensions
to authorship made “plagiarism” natural in the Middle Ages. There were
exceptions, however. The Church Fathers were certainly significant. Others
who had a spiritual or social right to do so signed their work: Kirill Turovsky,
archpriest Avvakum, or, say, Ivan the Terrible.
Despite the availability of multiple drafts and versions, as a rule the text in the
modern age has a canonical variant determined by the author. In the medieval
text, though, each copy is its own version to some degree, just as each copyist
is a coauthor to some degree. These medieval versions don’t possess rights of
exclusivity, and a new version doesn’t cancel out the old. They exist in parallel.
This is because a medieval text is, fundamentally, incomplete. The chronicles,

28
which were continued by many generations of annalists, are a vivid example of
this trait. For the Middle Ages, texts were dynamic systems with blurred borders
and structure.
Now let’s have a look at things from the perspective of medieval readers. They
didn’t “get sick of ” their texts, as we do with our own, which can quickly go
out of style. Medieval works possessed a longevity that’s inconceivable for an
age in which ideas are bound up with innovation and the succession of styles.
After being put into circulation, medieval works generally remained there and
continued to be copied. Works with thousand-year differences in age could
cohabit peacefully within one compilation. The absence of the idea of progress
and the retrospective focus of the medieval mind deprived “fresh” texts of
an advantage. On the contrary, the advantage went to anything that bore the
sheen of the primordial. The medieval reader was pleased to encounter familiar
fragments in a new text. Déjà vu was a merit rather than a sin. It was repetition
of the indisputable.
The medieval reader read all texts as nonfiction, as “what happened in reality.”
Reality was not just what had been but also what should have been. Ancient
Russian hagiography offers examples of the medieval habit of equating what
should be with what was. The life story of the northern Russian wilderness-
dweller Nikodim Kozheozersky tells of how this saint, as is customary for
hermits, ate only wild plants, an assertion that is not hindered even when the
hagiographer announces in the next sentence that he also cultivated turnips for
his diet. So, on the one hand, much of what fell within the realm of the “real”
would be considered fiction today. On the other hand, anything declared to be
invented was completely ruled out. Medieval writing did not recognize what was
invented (it was a sin) in any form.
All of these particularities reflect a non-artistic perception of the written word.
The concept of artistry in its fullest form is characteristic only of the modern
mindset. It is inseparable from the modern idea of progress, under which some
artistic achievements are replacing others. An ingenious writer bears the culture
forward toward new truths, rather than a humble scribe recalling it to old ones.
Despite the presence of elements of artistry – repetition, wordplay, and the like–
the aesthetic qualities of medieval texts were not dwelled upon.
In speaking about literature today, it is common to invoke the philosophy
and poetics of postmodernism. Whatever else that term means, the poetics of
postmodernism and the poetics of the Middle Ages have much in common.
This can be seen first in the fragmentary character of the contemporary text. In
the postmodern version, this usually does not involve the actual repurposing

29
of passages from preceding works, as it did in medieval texts. More commonly,
allusion, quotation, retelling, and the like are used in a new form of compilation.
One special type is the stylistic quotation: We find vivid examples of this in the
work of my countryman Vladimir Sorokin. His texts encompass nearly all of
Russian literature, from the Middle Ages to the classics of the nineteenth and
twentieth centuries. He recreates medieval texts, in an imagined form, in Day of
the Oprichnik; the style of Ivan Goncharov in Novel (also known as Roman); and
the styles of Fyodor Dostoevsky, Leo Tolstoy, Anton Chekhov, Andrei Platonov,
Vladimir Nabokov, and Boris Pasternak in Blue Lard.
Nothing within postmodernism’s framework impedes textual borrowing. In a
certain sense, the postmodern way of thinking frees the text from the burden of
being private property, returning it to what Karl Krumbacher called the “literary
communism” of the Middle Ages. According to a more classically modern
outlook, textual borrowing without reference to the source is plagiarism. This
mindset hampered the reception of the work of Mikhail Shishkin, a popular
contemporary Russian prose writer. Critics with traditional leanings refused
to embrace Shishkin’s borrowings and repurposings. The most negative critical
reaction came about because of his use of a fragment from writer Vera Panova’s
reminiscences in his novel Maidenhair, which was misunderstood as plagiarism.
In the Middle Ages, quotations circled back to the Holy Scripture, directly or
indirectly. Today, the role of super-book is fulfilled to a certain extent by the
literary canon as a whole. A quotation becomes a sort of sign, an indicator of
belonging to the tradition. Contemporary authors create their texts from literary
quotations, in the same way that the medieval hagiographer Epiphanius the
Wise weaves biblical quotations into lives of saints.
Despite its rather gloomy shadings, Roland Barthes’s statement about the “death
of the author” in postmodern literature is another herald of the medieval’s
return. Though the postmodern author, unlike his medieval counterpart, doesn’t
refuse to sign the text (and receives, or should receive, royalties), there is a
weakening of the authorial element that asserted itself for so long in the modern
age. Through his borrowings, the author is to some extent an editor, and expects
to be edited in turn. Thanks in part to the internet, a medieval openness and
perpetual revisability – something book printing removed during the modern
age – has returned to texts.
Strictly speaking, what was invented in modern literature was not really
invented. For the most part, it too was a variation on reality. The events the
authors thought up were, simultaneously, real. After all, authorial experience has
to be based on something. Let’s put it this way: These are events that occurred

30
in another place and another time, that were then transferred to the pages of the
literary work. This was reality, structured differently. Reality broken down to
its elements and reconfigured – in other words, a conditional reality, or what is
conditioned to be considered reality.
As it happens, many current texts seek to reflect unconditional reality. The
decision of the Nobel Committee to award the 2015 prize in literature to
Svetlana Alexievich, a Russian-language author from Belarus, is symptomatic.
Alexievich’s books are seen by many as issue-based journalism and documentary,
rather than as art and literature. This is yet another point in their similarity
with the Middle Ages, when texts settled smoothly into the nonfiction category.
On the one hand, we see a drive toward nonfiction and “new realism,” and on
the other, postmodernism’s surreal element. Both reflect a devaluation of the
fictive but realistic “reality” offered by modern literature. Once again literature is
becoming heterogeneous and, in a certain sense, limitless, as in the Middle Ages.
The boundary between fiction and nonfiction, and literature and non-literature,
is becoming shaky and plays an ever smaller role in our imaginations.
As in the Middle Ages, the world itself is becoming a text, though the texts vary
in these two cases. The medieval world was a text written by God that excluded
the ill-considered and the accidental. The Holy Scripture, which gave meaning
to the signs that were generously scattered in daily life, was this world’s key.
Now the world is a text that has any number of individual meanings that can be
documented. Think of the blogger who describes, minute by minute, a day that
has passed.
The modern age required, to one degree or another, a repudiation of previous
works and previous poetics. The self-image of modern literature rested on an
idea of progress that presumed the exchange of one style for another. In the
Middle Ages, which did not know the idea of progress, either in public life or in
aesthetics, the old and the new were not opposed: New texts incorporated old
texts. We see the same sort of symbiosis in postmodern literature, which makes
precursor texts a part of itself rather than rejecting them.
The progressive type of thinking that predominated throughout the modern
age no longer feels like the only possible way to think. The sense of the end of
history has been expressed, both in the extraordinary popularity of dystopias,
as well as, paradoxically, in liberal philosophy that does not lack utopian traits
(Francis Fukuyama). They are incompatible with the modern age’s progressive
perception of the world. This is the most obvious trait that our new epoch shares
with the Middle Ages. Any time in the Middle Ages was imagined as a potential
last time. Even if periodic expectations of the end of the world are set aside, it

31
was not an accepted thing during the Middle Ages to speak about the future, and
certainly not about any sort of bright future. Once again today, the sense of an
ending is all around us.
Children often turn out to resemble their grandmothers and grandfathers
rather than their parents. The modern age developed an individual element
in literature. It distinguished between and isolated texts, authors, and readers.
Texts acquired borders, authors acquired individual styles, and readers acquired
books from the segments of the market that fit their interests. Today’s phase in
cultural development proves, however, that this state of affairs is not the last
word. At no point since the Middle Ages has literature so closely resembled
medieval writing. It seems that we are entering a time very much in keeping
with the Middle Ages, as if in rhyme with it.
To examine the similarity between contemporary life and the Middle Ages, I
turned to literary material, since that’s what’s closest to me. Yet literature is only
a partial manifestation of a nation’s or culture’s spiritual state. Nikolai Berdyaev
divides epochs into days and nights. Days include antiquity and the modern age.
They’re colorful and magnificent, and they go down in history as moments of
explosive display. The night epochs – such as the Middle Ages – are outwardly
muted but profounder than those of the day. It is during the sleep of night that
what has been perceived during the day can be assimilated. A night epoch allows
for insight into the essence of things and for concentrating strength. We are now
entering such a time.
As far as naming the coming epoch, it might be called, with a dose of humor,
the Epoch of Renaissance, since it is reviving some qualities of the Middle Ages.
Alas, it seems that the name is taken. In my view, the coming epoch’s intent
attention to metaphysics, its intent attention not just to the surface reality but
to what might lie beyond it, gives cause for calling it the Epoch of Concentration.
Each epoch resolves certain problems. What issues stand before the Epoch
of Concentration? I’ll name two, though they’re actually one twofold issue:
excessive individualization and the secularization of life. In the modern age, the
individual required recognition. Faith required lack of faith so that the believer
would have a choice and so that faith wouldn’t be a mere everyday habit. This
train gathered speed but didn’t stop. It kept moving even after reaching its
station. It now seems to have gone pretty far beyond its destination. The cult
of the individual now places us outside divine and human community. The
harmony in which a person once found himself with God during the Middle
Ages has been destroyed, and God no longer stands at the center of the human
consciousness.

32
The humanism of the modern age takes that the human being is the measure of
all things. The same could be said of the Middle Ages, with one correction: The
person is the measure of all things, if it is understood that the measure was given
by God. Humanism becomes inhuman without that correction. As the rights set
down for the individual multiply, a turn is inevitably coming for a right to cross
the street against a red light. Because our concept of rights is anti-humane at its
core, it activates the mechanism for self-destruction […].

33
© Departamentul de Comunicare și Relații Publice
Universitatea din București
Tipărit la Editura Universității din București

2017
2017
Universitatea din București
Virtute et Sapientia
Bulevardul Mihail Kogălniceanu, nr. 36–46, București, România
Tel: +4021 307 73 00
Fax: +4021 313 17 60

S-ar putea să vă placă și