MAN

Curs 3
2.3 Factori care guvernează alegerea metodei de solidificare rapidă
Marea varietate a metodelor de solidificare rapidă crează necesitatea unei analize a
principalilor factori ce dictează alegerea metodei adecvate.

2.3.1 Viteza de răcire.

În cazul proceselor clasice de solidificare (în condiţii apropiate echilibrului
termodinamic) se consideră ca fiind “normale” viteze de răcire de până la 1K/s,
corespunzătoare unor distanţe între ramurile secundare ale dendritelor de peste 50 m.
Procedeele de solidificare rapidγ sunt caracterizate de viteze de răcire de ordinul 10 6K/s
şi chiar mai mari, ceea ce înseamnă spaţii interdendritice de până la 0,5µm. Jones [94]
a propus următoarea clasificare a vitezelor de răcire, corespunzătoare unor anumite
valori ale spaţiilor interdendritice:

Tabel 6. Clasificarea vitezelor de răcire, dupa Jones [94]:

Viteza de răcire Clasa de viteze DAS
( K s) (distanţa interdendritică
secundară)
( m)
-6 -3
10 – 10 Viteze foarte scăzute ~1000
10-3 – 10o Viteze scăzute 100
o 3
10 – 10 Viteze medii 10
3 6
10 – 10 Viteze ridicate 1
106 - 109 Viteze foarte ridicate Sub 0,1

Procedeele de atomizare, care nu presupun răcirea şi solidificarea prin contactul cu un

bloc de răcire, realizează viteze de răcire în jurul valorii 105 K s (spaţii interdendritice
~1 m) pentru dimensiuni medii ale particulelor de 10-100 m. Aceasta limită de viteză
se poate atinge şi în procedeele de: injecţie a topiturii (“melt injection”), extracţie a
topiturii (“melt drag”) şi topirea în arc (“weld-arc traversing”). Ea reprezintă pragul de la
care cele mai spectaculoase fenomene de neechilibru, ca de exemplu formarea sticlelor
metalice sau extensiile de solubilitate în soluţiile solide, devin evidente. Astfel, atât
pulverizarea, metoda nicovalei, grupul de metode cu obţinerea benzii sau filamentului
prin răcirea pe suprafeţe în mişcare de rotaţie, cât şi metodele utilizând fascicolul de
electroni sau laser-ul, sunt capabile să atingă viteze de10 6 K s sau chiar mai mult. În
zonele cu grosimi mai mici (sub 1µm) s-au obţinut viteze de răcire de chiar 108-
1010 K s . Astfel de viteze de răcire a obţinut şi Breinan [89], dar prin procedeul cu laser
şi în condiţii cu totul speciale.
În contextul descris mai sus, problema de bază ce se cere a fi rezolvată este asigurarea
unui contact termic optim pentru maximizarea eficienţei transferului de căldură şi ca
bază pentru asigurarea unei reproductibilităţi ridicate a rezultatelor.

2.3.2 Forma şi cantitatea produsului

Metodele de răcire ultrarapidă sunt utilizate pentru obţinerea celor mai variate forme ale
produsului final, asigurând în acelaşi timp secţiuni ale acestuia care să genereze
structuri metastabile.
Produsele obţinute evidentiaza o paletă largă de forme, de la pulberile atomizate de
formă sferică sau puternic neregulată, trecând prin forme de fulgi sau solzi (obţinute prin
procedee tip “spray”), până la filamente şi benzi, continue, semicontinue sau
discontinue. De asemenea trebuie remarcate procedeele cu fascicul de electroni sau cu
fascicul laser, care generează structuri metastabile sub formă de straturi subţiri, pe
suprafeţe întinse. O posibilă alternativă ar viza compactarea şi prelucrarea ulterioară a
unor astfel de materiale sub formă de produs compact sau inclus într-o matrice, în
ambele cazuri urmărindu-se conservarea structurii metastabile de-a lungul întregului
proces tehnologic, până în faza de produs finit. Formele discrete ale acestor materiale
(pulberi, fulgi, filamente, benzi) sunt, de asemenea, utilizate ca atare şi în produse
electronice şi în scopuri de cercetare ştiinţifică.

2.3.3 Natura materialului procesat

Mulţimea factorilor care decid aplicabilitatea procedeelor de solidificare rapidă asupra
anumitor materiale, include propietăţi fizice, ca temperatura de topire, tensiunea
superficială, vâscozitatea sau densitatea, şi caracteristici chimice ca reactivitatea faţă
de materialul creuzetului sau faţă de fluidele de lucru sau ca uşurinţa de a dizolva sau
de a elibera gaze.
Utilizarea procedeelor tip “spray” a făcut posibilă procesarea de materiale refractare,
deci cu punct ridicat de topire, utilizând tehnica plasmei. În opoziţie, procedeul
atomizării este serios limitat la materiale cu puncte de topire de valori medii.
Creşterea tensiunii superficiale şi a vâscozităţii se concretizează prin creşterea
dimensiunii produsului final, cu repercursiuni negative asupra structurii rezultate.
Procedee ca cel al fascicolului de electroni sau cel utilizând laser-ul, au avantajul că nu
depind în mare măsură de astfel de caracteristici ale topiturii.

2.4 Elemente teoretice privind răcirea şi solidificarea

Metodele de producere a materialelor cu structură metastabilă, descrise anterior,

realizează viteze ridicate de răcire pentru solidificare, prin crearea de picături mici sau
particule plate, filamente, benzi sau straturi superficiale, care sunt răcite în două moduri:
(1)– un fluid în mediul ambiant, absorbind căldura prin conducţie,
convecţie şi, după caz, radiaţie; se utilizează de asemenea
 camere vidate, transferul de căldură având caracter radiativ.
(2)– un mediu solid în contact cu topitura.
Generalizarea problemelor de transfer termic este astfel complicată de combinaţia
mecanismelor de transfer şi de marea varietate de forme şi dimensiuni.
Condiţiile newtoniene se aplică atunci când transferul de căldură este guvernat mai
degrabă de procese desfăşurate la periferia zonei topite, decât de mecanismul
conductiv desfăşurat în masa topiturii. (Nu<<1). În aceste condiţii temperatura rămâne
aproape uniformă în masa materialului lichid şi se menţine astfel şi în timpul solidificării,
dacă aceasta se desfăşoară la subrăciri suficient de mari. Presupunând că temperatura
şi timpul implicate în proces, sunt independente de propietăţile materialului şi
diminsiunile produsului final, atunci:
c A0 Z 0 n0 1 dt pentru racire
dQ h A0 T T A dt (1)
LF A1 dX pentru solidificare
Rezultă
U K1 h z 0 (2)
şi
V k2 h (3)
unde
k1 no T TA c (4)
şi
k2 A0 A1 TF TA LF (5)
cu
n0 1 1
A0 A1 1 X z0 (6)
unde: Q – cantitate de căldură;
h – coeficient de transfer termic;
A0– suprafaţa de contact;
A1 – aria interfeţei lichid-solid;
TA – temperatură ambiantă;
c – căldură specifică;
– densitate;
z0 – semigrosimea jetului de lichid sau a solidului;
n0 – constantă de integrare;
LF – căldură latentă specifică (pe unitatea de masă);
X – poziţia (cota) frontului de solidificare;
U – viteză de răcire (dT/dt);
V – viteza frontului de solidificare (dX/dt);
k1-2 – constante de proporţionalitate .

Pentru un flux termic paralel rectiliniu şi normal la suprafaţă, n0 (şi de altfel şi A0/A1) este
egal cu unitatea, în timp ce pentru un flux termic radial (z0=r0), n0 are valoarea 2 pentru
cilindru şi 3 pentru sferă. Ecuaţiile relevă că şi U şi V sunt proporţionale cu h, dar numai
U este dependent de z0. În contrast, V este independent atât de z0, cât şi de raportul
X/z0 pentru flux paralel dar este dependent de raportul X/r0, pentru cazul fluxului radial.
Dependenţa vitezei V a frontului de solidificare de poziţia acestuia în masa produsului
este evidentă în practică, chiar şi pentru cazul fluxului paralel de transfer termic. În
acest context ecuaţiile (1) şi (2) dau în cel mai bun caz valori medii ale U şi V. În cazul
extrem, când se produce solidificarea dendritică, prin înaintarea fluxului de căldură în
topitura subrăcită, V va fi în general mai mare, fără legătură cu ecuaţia (2), în timp ce U
îşi va schimba temporar semnul, ecuaţia (1) referindu-se numai la temperatura
suprafeţei. Controlul valorilor lui V este legat de mecanismele de transport la nivel
atomic şi de viteza de transfer a căldurii prin conducţie în interiorul topiturii.
În cazul când transferul de căldură este controlat de conducţia în interiorul topiturii, în
detrimentul zonelor de la periferia topiturii (Nu>>1), soluţiile ecuaţiilor se pot obţine în
contextul unor condiţii iniţiale care se referă la următoarele limitări: (a) spaţiul semi-
infinit şi (b) valoarea zero a căldurii latente de solidificare. Se obţine astfel:
U K3 X 2 (7)
şi
V K4 X (8)
Cazul (a) este cunoscut sub numele de “Problema lui Stefan”(rezolvată de Schwartz ) şi
dă pentru faza lichidă la temperatura de solidificare:
3 2 2
K3 4 k s TB TF exp erf (10)
şi
2
K4 2 ks (11)
iar
2 2 2
1 S1 exp 2 S 2 exp erf L (12)

Constanta de solidificare este legata de “constanta empirică” [173] de solidificare, q,

(cu valoarea X t la supraîncălzire zero) prin relaţia:
q 2 ks (13)
Condiţiile impun o temperatură constantă a zonei periferice a topiturii, la t>0 şi sunt date
de :
S1 1 1 1 erf (14)
Cazul (b) pentru 1 egal cu unitatea, dă pentru X=z0:
K3 4 k s TB TA B 3 exp B 2 (15)
unde:
erfB T TA TB TA X 2 ks t (16)
unde:
TB – temperatură iniţială a topirii;
ks – difuzivitate termică absolută;
12
– difuzivitate relativγ k s k L ;
– constantγ adimensională;
 T1 T A
S1 – (“temperatură de contact”);
TF T A
TB TF
S2 – (“supraîncălzire”);
TF T A
TF – temperatură de solidificare;
L – funcţie de numărul Mach;
t – timp;
B – funcţie adimensională de temperatură;
1,2 – constante.
Aceste soluţii iau în calcul numai transferul de căldură prin conducţie, pe direcţie
normală la stratul periferic al topiturii, astfel încât, de exemplu, orice manifestări ale
fenomenului de convecţie în topitură, neglijabile numai la supraîncălzirii mici, nu sunt
luate în considerare. În contrast cu condiţiile newtoniene, atât U cât şi V descresc
sensibil odată cu creşterea distanţei X.
Un alt caz extrem de important îl constituie regimul intermediar Nu 1, pentru care încă
nu există soluţii analitice exacte. Figura 5 indică tranziţia de la situaţia de dependenţă la
cea de independenţă a mărimilor U şi V cu descreşterea coeficientului de transfer
termic, h, şi a criteriului Nu, aşa cum rezultă dintr-o soluţie analitică aproximativă, dată
dă Hrycak [149] pentru placa semifinită. Alte soluţii aproximative, calculate pentru cazul
transferului radial (spre interior şi spre exterior) de căldură au fost obţinute şi de Shih
(1975), Kosky (1980), Bell (1979), Kern şi Wells (1989).

Figura 5. Tranziţia de la situaţia

de dependenţă la cea de
independenţă a mărimilor U şi V
cu descreşterea coeficientului
de transfer termic, h, şi a
criteriului Nu, pentru placa
semifinită, dupa Hrycak [149]