Relatiile dintre doua personaje ale unui text narativ studiat, apartinand lui Liviu Rebreanu.

Ion
Pop al Glanetaşului si Ana, fiica lui Vasile Baciu

Creator al romanului românesc de tip obiectiv, Liviu Rebreanu publică  în anul 1920

romanul „Ion" care, îl viziunea lui Eugen Lovinescu,  notează „o dată istorică în procesul de
obiectivate a literaturii  noastre epice". Pentru iniţiatorul modernismului românesc, romanul 
„Ion" reprezintă o creaţie realistă care „rezolvă o problemă şi curmă o  controversă", având In
centru problematica pământului, depăşeşte  spaţiul unei proze tradiţionale.
  Tema romanului este prezentarea  lumii satului transilvănean de la începutul secolului al
XX-lea, prin  intermediul figurii ţăranului român. Romanul creează tipologii,  asemenea
doctrinei realiste, conform căreia arta literatura imită  realitatea.
  Ion reprezintă tipul ţăranului sărac, tânăr, harnic,  care trăieşte într-o lume în care pământul
este valoarea centrală.  Satul în care trăieşte este subordonat problematicii pământului, 
întrucât ţăranii fără pământ aparţin categoriei „sărăntocilor".  Iniţial, Ion Pop al
Glanetaşului este privat de pământ din cauza  viciilor tatălui său, fiind nevoit să-1
recupereze: „Ce-ar fi trebuit  să fie Glanetaşu, a fost feciorul. Era iute şi harnic, ca mă-sa.
Unde  punea el mâna, punea şi Dumnezeu mila. Iar pământul îi era drag ca  ochii din cap".
Astfel, Ion are nevoie de pământ, devine „victima  măreaţă a fatalităţii biologice", aşa cum
afirmă N. Manolescu.
  Incadrată  în aceeaşi tipologie a ţăranului român, Ana, fiica lui Vasile Baciu,  este „fată cu
stare, harnică, supusă, ruşinoasă, prototipul femeii de  la ţară. Spre deosebire de Ion, Ana se
încadrează în categoria  ţăranilor înstăriţi fiind „făgăduită de tatăl ei lui George Bulbuc, 
deoarece: „Ea, fată cu stare, el fecior de bocotan, se potriveau". 

Ana  devine un centru deinteres pentru Ion, pentru că pământurile lui Vasile  Baciu reprezintă
pentru Ion un mijloc de a-şi câştiga demnitatea în sat  şi de a-şi contura identitatea.
  Tema cuplului este ilustrată în  acest roman prin intermediul celor două personaje, aflate în
raport de  subordonare reciprocă: Ion este subordonat Anei în numele pământului,  iar Ana
este subordonată lui Ion în numele iubirii. Ascultându-şi  glasul pământului", care îi macină
continuu fiinţa, Ion se căsătoreşte  cu Ana, fără s-o iubească, pentru că sufletul Iui era
destinat  Floricăi, ceea ce naşte un puternic conflict interior: „Nu-i fusese  dragă Ana şi nici
acum nu-şi dădea seama bine dacă i-e dragă. Iubise pe  Florica... dar Florica e mai săracă
decât dânsul, iar Ana avea locuri  şi case şi vite mai multe".
  Pământul devine ţinta supremă a  acţiunilor sale, iar iubirea pentru Florica trece pe locul al
doilea.  Pentru Ion, pământul este totul: obiect al muncii sale, mijloc de a  obţine demnitatea
în sat, scop al acţiunilor sale, mijloc de a obţine  demnitatea în sat, scop al acţiunilor sale,
posibilitatea de a-şi  recupera identitatea, un mod de a-şi înlătura frustrările. De asemenea, 
„glasul pământului" devine din ce în ce mai puternic, astfel încât  acesta „pătrundea năvalnic
în sufletul flăcăului, ca o chemare,  copleşindu-l. Se simţea mic şi slab, cât un vierme pe care-
1 calci în  picioare sau ca o frunză pe care vântul o vâltoreşte cum îi place".  Pământul dă sens
existenţei lui, dar intensitatea dorinţei sale de a  avea pământ este exagerată, devine o obsesie
care îl acaparează,  asemenea unei porniri instinctuale: „II cuprinse o poftă sălbatecă să 
îmbrăţişeze huma, să o crâmpoţească în sărutări. întinse mâinile spre  brazdele drepte,
zgrunţuroase şi umede.. Mirosul acru, proaspăt şi  răcoritor îi aprindea
sângele". Pământurile sunt pentru el nişte  „ibovnice credincioase" care îl ajută s-o uite pe-
Florica şi s-o  distrugă pe Ana.
  Dacă Ion îşi recapătă identitatea pe măsură ce  obţine pământurile, Ana şi-o
pierde. Fiind predestinată unei existenţe  tragice, Ana trăieşte în numele iubirii, sperând că va
primi vreodată  dragostea lui Ion.
  Autorul o surprinde în trei ipostaze: cea de  fiică a lui Vasile Baciu, cea de soţie a lui Ion,
cea de mamă. Firavă,  cu o slăbiciune interioară continuă, fără personalitate, Ana acceptă  atât
reproşurile aprige ale tatălui său, cât şi umilinţa din partea lui  Ion. Treptat, se înstrăinează de
familie, fiind tot timpul îngândurată,  repetându-şi cu supunere bocetul: „norocul meu,
norocul meu...". Ajunge  să simtă totul mult intens, să-şi conştientizeze destinul şi să fie 
stăpânită de „o silă grea pentru tot ceea ce o înconjura", iar copilul  i se pare o povară. îi apare
în minte obsesiv imaginea lui Avram,  cârciumarul satului care se spânzurase, ceea ce
reprezintă pentru ea un  pretext ce-i declanşează decizia finală. Alege să se sinucidă, episod 
descris minuţios de prozator.
  In viziunea lui G. Călinescu, pentru personajul principal din romanul omonim scris de L.
Rebreanu, „femeia  reprezintă două braţe de lucru, o zestre şi o producătoare de copii". 
Moartea Anei, anulează obsesia pentru pământ. Chiar dacă îşi pierde  familia, Ion se simte
puternic, mândru, învingător. In schimb, Ana este  învinsă atât de cinismul lui Ion, cât şi
de propria slăbiciune,  împlinindu-şi scopul, Ion revine la „glasul iubirii" şi, în cele din 
urmă, este învins de iubire. Astfel, situaţia finală a personajului  este dramatică, chiar
surprinzătoare, întrucât personajul este condus  toată viaţa de „glasul pământului", dar moare
în numele glasului  iubirii".
In acest roman, L. Rebreanu a creat un personaj  contradictoriu, care, în lupta sa pentru
pământ, a dat dovadă de o  cruzime ce nu-i poate fi iertată. Dacă pentru G. Călinescu „Ion nu
e  însă decât o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune", în  viziunea Iui E.
Lovinescu „Ion este expresia instinctului de stăpânire  a pământului, în slujba căruia o
inteligenţă ascuţită, o cazuistică  strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă
imensă:  nimic nu-i rezistă...", fiind un personaj controversat, complex, supus  dezumanizării.