Caesar si Pompei

Cnaeus Pompeius Magnus Caius Iulius Caesar

Purtarea lui Caesar se baza inainte de toate pe autoritatea intru totul nemarginita
de care se bucura in sanul partidului sau. Daca ideile democratiei si monarhiei se
contopira in aceasta putere, nu ca urmare a unei coalitii injghebate accidental si
solutionabile accidental, atunci salasluia in profunzimile esentei democratiei, lipsita
de constitutia reprezentativa, adevarul ca democratia, ca si monarhia, sa-si gaseasca
concomitent expresia lor ultima si suprema in persoana lui Caesar. Din punct de
vedere politic si militar, Caesar decidea neconditionat in prima si ultima instanta.
Conducerea unitara isi obtinu puterea ei deplina prin utilitatea uneltelor. Aici trebuie
sa fie evidentiata in primul rand armata. Ea numara inca noua legiuni de infanterie
sau cel mult 50 000 de soldati, dar care il infruntasera cu totii pe inamic si dintre care
doua treimi participasera la toate campaniile impotriva celtilor. Cavaleria se alcatuia
din mercenari germanici si norici ale caror utilitate si credinta fusesera incercate in
razboiul impotriva lui Vercingetorix. Razboiul de 8 ani, plin de cele mai variate
vicisitudini ale sortii, dus impotriva curajoasei natiuni celtice, chiar daca a fost cu
totul inferioara celei italice din punct de vedere militar, ii daduse lui Caesar prilejul
sa-si organizeze armata asa cum numai el stia sa organizeze. Dar ca veritabil
conducator de armata, Caesar stia, inainte de toate, sa trezeasca in fiecare mecanism al
grandiosului instrument sentimentul utilizarii sale cu un anumit rost. Poate ca istoria
este lipsita de un al doilea exemplu, ca atunci, cand generalul se adresa soldatilor sai
pentru a-l urma in razboiul civil, nu-l abandona, cu exceptia lui Labienus, nici un
singur ofiter si nici un singur soldat roman. Sperantele adversarilor privitoare la o
dezertare in masa esuara tot atat de lamentabil ca si tentativa trecuta de a-i dizolva
armata precum pe aceea a lui Lucullus; Labienus insusi aparu in tabara lui Pompeius
cu o ceata de calareti celti si germani, dar fara nici un legionar. In timp ce Caesar
infaptui asadar acea opera majora – o putere politica si militara nelimitata si o armata
rapida si credincioasa – autoritate sa se extindea asupra unui spatiu relativ restrans. Ea
se baza in principal pe provincia nord-italica. Acest tinut nu numai ca era cel mai bine
populat dintre tinuturile italice, dar era devotat cauzei democratiei, identice celei
proprii.
Se intelege ce putea fi cerut din partea unei asemenea populatii. Asa cum ea
oferise deja lui Caesar mijloacele aproape pentru a-si dubla armata sa initiala, la fel,
dupa izbucnirea razboiului civil, recrutii se prezentara in masa la incorporarile
ordonate imediat. In Italia propriu-zisa insa, influenta lui Caesar nu putea fi comparata
nici pe departe cu cea a adversarilor sai. Chiar daca, prin manevre abile, stiuse sa puna
partidului catonian intr-o lumina nefavorabila si ii convinsese de bunul sau drept pe
toti aceia care doreau fie sa ramana neutri, fara a-si pata constiinta, ca majoritate
senatoriala, fie sa treaca de partea lui, ca soldatii sai si transpadanii, masa cetatenilor,
fireste, nu se lasa derutata de acestea, si atunci cand comandantul Galiei isi indrepta
legiunile sale impotriva Romei, ea, in ciuda tuturor argumentelor dreptului formal, in
Cato si Pompeius pe aparatorii republice legitime, iar in Caesar pe uzurpatorul
democrat. Asadar, daca Caesar intra in razboi numai in calitate de comandant a Galiei,
fara alte mijloace importante decat locotenentii capabili, o armata fidela si o provincie
devotata, atunci Pompeius il incepu ca seful real al comunitatii romane si in posesia
deplina a tuturor mijloacelor aflate la dispozitia guvernului legitim al marelui imperiu
roman. Unitatea conducerii supreme, care rezulta de la sine si cu necesitate din pozitia
lui Caesar, era potrivnica naturii coalitiei; si, cu toate ca Pompeius, prea mult soldat
pentru a se insela asupra imperativului acesteia, incerca sa impuna coalitiei, lasandu-
se proclamat de catre senat ca unicul si atotputernicul general comandant pe uscat si
pe mare, senatul nu putu totusi sa fie inlaturat si nu I se putea interzice o influenta
preponderenta asupra conducerii supreme politice si o interventie ocazionala, si
tocmai de aceea de doua ori mai periculoasa, in cea militara. Amintirea razboiului de
20 de ani intre Pompeius si partidul constitutional, purtat de ambele parti cu sageti
otravitoare, constiinta prezenta cu intensitate si cu greu de ambele parti, ca prima
consecinta a victoriei dobindite va fi ruptura dintre invingatori, dispretul reciproc care
domina pe buna dreptate in ambele tabere numarul barbatilor distinsi si influenti,
incomod de mare in randurile aristocratiei si inferioritatea spirituala si morala aproape
tuturor celor implicati determinara la adversarii lui Caesar, in general, o conlucrare
indaratnica si contradictorie care forma cel mai grav contrast fata de actionarea in
consens si unitara a partii adverse.
In aceste imprejurari se porni razboiul la inceputul lui ianuarie 705. Caesar nu
dispunea, in trupe gata de mars, decat de o singura legiune, formata din 5000 de
soldati infanteristi si 300 de calareti, stationata la Ravenna, pe sosea, la o distanta de
aproximativ 50 de mile germane de Roma; Pompeius de doua legiuni slabe, alcatuite
din 7000 de soldati infanteristi si un mic detasament de calareti, aflate sub comanda
lui Appius Claudius la Luceria, de unde, urmand de asemenea soseaua.