după O mie şi una de nopţi Prinţul Ahmed şi zâna Pari Banu

Cele trei obiecte fermecate

În India trăia un rege puternic, poate cel mai puternic rege din lume din vremea aceea.Regele avea trei fii mari – pe cel mare
îl chema Hussein, pe cel mijlociu Ali şi pe mezin Ahmed. Regele îi crescu în bună înţelegere încă din copilărie, iar ei avură cei mai
buni dascăli şi frecventară cele mai bune şcoli, însă cea mai mare plăcere şi bucurie a lor în acea perioadă era vara lor, Nur En Nahar,
care crescuse împreună cu ei. Tatăl ei, fratele mai mic al regelui, murise , iar ea rămăsese la curtea regelui împreună cu verii ei.
Între timp, prinţesa crescuse, devenind o tânără frumoasă ca luna plină şi, deoarece era spirituală şi drăguţă cu toată lumea, nu
a fost nicio surpriză că cei trei tineri s-au îndrăgostit lulea de ea.
Regele nu ştia căruia dintre cei trei fii să i-o dea de soţie, întrucât ea îi iubea în mod egal pe toţi.
Regele ajunse să-şi facă atâtea griji din cauza asta, încât nu mai putea nici să mănânce, nici să doarmă şi era mereu
îngândurat oriunde s-ar fi dus. Săptămâni la rând invită cele mai frumoase fiice ale regilor, sultanilor şi nobililor din ţinuturile vecine,
astfel încât tinerii să-şi aleagă o soţie, însă totul fu în zadar, întrucât tinerii nu aveau ochi decât pentru verişoara lor, Nu En Nahar!
În cele din urmă, regele îşi chemă cei trei fii şi le spuse cu solemnitate:
-Dragii mei prinţi! Nu mă mir că vă iubiţi verişoara nespus de mult, deoarece nu are seamăn în lumea întreagă, însă doar unul
dintre voi o poate lua în căsătorie, aşa că am să i-o dau celui care îi va face cel mai mare serviciu…
- Ce trebuie să facem? întrebă plin de curiozitate Hussein, fiul cel mare.
-Mi-a venit următoarea idee: trebuie să plecaţi în lume şi care dintre voi va aduce darul cel mai preţios acela va primi mâna
prinţesei.
La început tinerilor nu le veni să creadă cuvintele tatălui lor, însă, după aceea, căzură de acord şi chiar a doua zi de dimineaţă
ieşiră pe porţile palatului regal, însoţiţi de nobili şi slugi.
Toată ziua călătoriră împreună, însă, în timp ce soarele cobora înspre apus, caii lor ajunseră la o răscruce de drumuri – un
drum ducea la dreapta, unul la stânga, iar cel de al treilea drept înainte.
-Iată că soarta ne arată drumul prin această răscruce, aici trebuie să ne despărţim, spuse Hussein.
-Aşa facem, însă cel mai bine ar fi să ne întâlnim tot în acest loc peste un an.
Prinţul cel mare alese drumul din dreapta. Ştia din poveştile auzite de la diferiţi negustori şi pelerini de la curtea tatălui său că
acest drum ducea spre un tărâm îndepărtat, care se numea Bishangar, aflat pe ţărmul Oceanului Indian şi că în acest ţinut se găseau
cele mai preţioase şi cele mai rare mărfuri.
Călări mai multe zile şi săptămâni şi în cele din urmă, după trei luni, ajunse în capitala imensului ţinut.
Poveştile se adevereau. Ceea ce văzu pe străzi şi în bazare îi depăşea aşteptările. O varietate şi o bogăţie atât de mare de
bijuterii, stofe rare, sticlă colorată, plante medicinale, pomezi, parfumuri şi flori, toate îţi tăiau răsuflarea.
După ce îşi priponi calul la un han, începu să se plimbe printre tarabe, însă nu reuşi să găsească niciun dar potrivit pentru
prinţesă, iar până la lăsarea serii nu găsise nimic. Tot ce văzuse fusese adus şi la palatul tatălui său de negustori cu caravanele lor, erau
mărfuri valoroase, dar nu se deosebeau prin nimic.
În dimineaţa celei de-a doua zile, paşii îl purtară pe o alee întunecată mai dosită şi acolo îi apăru în faţă un bătrân plin de
riduri, având în mână un covor multicolor.
-De vânzare, de vânzare, este singurul de acest fel din lume! spuse el, fluturându-şi marfa pe sub nasul prinţului.Nu e un
covor oarecare, aşa cum ai putea crede. Dacă te aşezi pe el, te va duce într-o clipă prin aer oriunde doreşti să mergi…
Ce cadou bun pentru verişoara lui! Ideea i-a venit prinţului cel mare de îndată ce îşi aminti de hotărârea tatălui lui.
-Mai întâi trebuie să-l încerc, a spus el.

Se aşeză pe covor, cu bătrânul în spatele lui, şi îi porunci să zboare pe deasupra oraşului şi să revină
înapoi.Ce călătorie!
După ce reveniră pe pământ pe aceeaşi alee dosită, Hussein nu mai stătu pe gânduri. Îi plăti omului preţul cerut de acesta
până la ultima monedă de aur şi, cum mai avea destul timp până la data stabilită să se întâlnească cu fraţii săi în locul în care se
despărţiseră, se aşeză pe covorul fermecat pentru a călători să vadă şi alte ţări îndepărtate.
După cum ştim, fratele cel mijlociu, prinţul Ali, o luase pe drumul din stânga. Drumul îl duse prin păduri mari şi dese, tot mai
sus, aproape de culmile veşnic înzăpezite ale munţilor. Avu nevoie de patru luni pentru a ajunge în oraşul Shiraz, din îndepărtata
Persie.
Ali îşi dădu seama că pieţele bogate, atelierele meşteşugarilor şi palatele văzute nu se deosebeau prea mult faţă de cele din Bishangar.
Două zile la rând căută în zadar. În cea de-a treia zi auzi un vânzător strigând în bazar:
 -De vânzare un ochean fermecat! Cine îl cumpără nu va regreta! Pentru treizeci de mii de monede de aur, un ochean
fermecat!
Nimeni nu se arătă interesat de ofertă, cine ar plăti atâţia bani pentru un ochean? Însă prinţul Ali se duse la el şi îl întrebă:
-Ce are ocheanul acesta atât de deosebit încât să merite treizeci de mii de dinari?
-Mărite stăpân, spuse vânzătorul, vorbind mai încet şi trăgându-l de mânecă mai la o parte, ceea ce e deosebit la acest ochean
se poate observa doar atunci când priveşti prin el, poţi vedea tot ceea ce doreşti să vezi, chiar dacă se află în cealaltă parte a
pământului.
Şi chiar aşa era. De îndată ce puse la ochi lentila încastrată în fildeş, îl văzu pe regele indian stând pe tronul său aurit,
dându-le ordine miniştrilor săi care veneau şi se duceau cu diverse acte şi documente, iar puţin mai încolo o văzu pe mult iubita sa
verişoară, Nur En Nahar, stând şi discutând cu nişte tinere de la curtea regală. Tânărul cumpără ocheanul
,,Nimeni nu poate avea un dar mai deosebit decât al meu, se gândi el părăsind piaţa. De acum nu mai trebuie să mă grăbesc să
găsesc ceva mai bun, pot afla ce se petrece acasă şi îmi pot vedea verişoara oricând doresc. ‘’
Aşa că Ali mai rămase în minunatul oraş Shiraz încă trei luni.
Celui mai tânăr prinţ, Ahmed, îi rămăsese drumul drept înainte, care fu şi cel mai lung. Timp de şase luni, el călări pe câmpii,
prin junglă, în deşert şi pe culmile munţilor, până ce ajunse în oraşul Samarkand. Auzise de la tatăl lui că era unul dintre cele mai
vechi şi cele mai frumoase oraşe din lume din acele timpuri, însă doar văzându-l îşi dădu seama de splendoarea şi frumuseţea sa. Sute
de moschei cu minarete înalte, palate şi case construite din cărămizi verzi sau albastre, multe dintre ele cu ţigle, şi mormântul din jad
al binecunoscutului cuceritor Timur şi mulţimile de oameni din pieţe, toate acestea îi rămaseră întipărite în minte de la prima privire.
În pieţe descoperi lucruri minunate din piele, mătăsuri şi alte mărfuri deosebite pe care negustorii cu caravanele lor nu le
aduseseră niciodată la curtea tatălui lui.
Rămase uluit de aceste splendori şi chiar aici îl aşteptă cadoul potrivit pentru verişoara sa. Chiar înainte de a descăleca, la el
alergă un băiat cu un măr în mână.
-Cumpără-mi mărul, stăpâne! Chiar dacă pare un măr obişnuit, nu e deloc aşa, nu te lăsa înşelat de aparenţe…Nu o să-ţi vină
să crezi, stăpâne, însă în el se află ascunse leacuri pentru orice boli şi indispoziţii. Chiar dacă un bolnav se află în pragul morţii, ajunge
să miroasă mărul şi se va face bine imediat…
Nu e nevoie să mai spunem că Ahmed îşi dădu seama imediat că acest măr urma să fie cel mai valoros dar pentru prinţesă.
-Să nu ne grăbim, mai întâi trebuie să mă conving că ceea ce spui tu e adevărat, zise prinţul zâmbind şi plecară pe dată în
căutarea unui bolnav aflat în pragul morţii…

Întrebară pe străzi până ce ajunseră într-o casă unde se afla un bătrân numai piele şi
os care se pregătea să-şi dea duhul. Prinţul se grăbi spre patul acestuia, îi puse mărul sub nasul lui şi văzu de îndată că faţa palidă a
muribundului îşi recăpătă culoarea, iar ochii îi deveniră strălucitori. Bătrânul se ridică cu uşurinţă în pat şi începu să-i strige servitoarei
că murea de foame.
Cele văzute fură de ajuns pentru Ahmed. El numără patruzeci de săculeţe conţinând fiecare câte o mie de monede de aur, i le
dădu băiatului şi băgă fructul preţios în desagii calului său. Apoi se întoarse şi plecă imediat înspre casă călare. La urma urmelor, avea
un drum lung de parcurs! Călări cât putu de repede şi când, după şase luni, ajunse la locul cunoscut, răscrucea de drumuri unde se
despărţiseră, fraţii săi îl aşteptau.
Îi îmbrăţişă cu dragoste frăţească şi vru să afle imediat ce daruri urmau să-i fie duse prinţesei, scoţând cu grijă mărul din
desagi.
-Eu am un covor zburător, zise Hussein.
-Eu îi duc un ochean prin care poţi vedea ce se petrece în depărtare, oriunde te uiţi, spuse Ali.
-Chiar de aşa ceva avem nevoie acum!, strigă Ahmed entuziasmat.Hai să vedem ce face verişoara noastră!

Zâna Pari Banu

Când fratele mijlociu îşi puse la ochi instrumentul fermecat, era să se clatine, iar faţa îi deveni lividă.
-Verişoara noastră e pe moarte! O văd pe verişoara noastră stând nemişcată în pat, iar tata şi toţi ceilalţi plâng.
-Cred că nici măcar covorul fermecat nu ne poate ajuta, admise Hussein, cuprins de durere. Nu avem niciun medicament şi
sunt sigur că tata i-a chemat pe toţi doctorii şi înţelepţii…
Poate că fratele cel mare dori să mai spună ceva, însă Ahmed îl întrerupse strigând:
-Covorul ne va fi de ajutor! Iar eu am un măr fermecat care-i însănătoşeşte pe loc chiar şi pe muribunzi.
 Fără să mai stea la discuţii, cei trei fraţi se aşezară pe covorul lui Hussein şi, până să se dumerească, zburară cu viteza
gândului până în camera verişoarei lor. E adevărat, aceasta zăcea aproape moartă în pat, cu faţa albă ca varul, de parcă îngerul morţii
şi-ar fi desfăcut aripile deasupra ei… însă Ahmed îi puse mărul pe sub nas şi atât fu de ajuns…În acel moment se petrecu o minune:
prinţesa deschise ochii şi se ridică în pat:
-Am visat că era bolnavă de moarte, spuse ea surprinsă, ca trezindu-se dintr-un somn lung.
-Ai şi fost, confirmă Ahmed, dar mărul meu te-a vindecat!
-Şi covorul meu ce-a făcut? interveni cu reproş Hussein. Fără el nu am fi ajuns la timp!
-Fraţilor, aţi uitat de ocheanul meu fermecat. Dacă nu era fermecat, nici n-am fi aflat că prinţesa e bolnavă!adăugă Ali.
Păreau gata să se certe pentru a stabili cine o vindecase pe prinţesă, însă tatăl lor îi dojeni, aşa că se apucară fiecare să
povestească cu nerăbdare ce i se întâmplase, aşteptând să vadă cine o va primi de soţie pe Nur En Nahar.
Regele îşi mângâie barba, neştiind ce să facă şi după un timp spuse:
- Fără îndoială, mărul lui Ahmed a smuls-o pe prinţesă din braţele îngerului morţii, dar dacă nu ar fi fost ocheanul fermecat şi
covorul fermecat ale fraţilor săi ,totul s-ar fi sfârşit prost… Aşa că, după părerea mea, fiecare dar este la fel de valoros şi de unic. Nu
am nicio alternativă decât să organizez o nouă competiţie între voi…Mâine vă veţi întrece la tras cu arcul. Cel care va trage săgeata cel
mai departe o va primi de soţie pe verişoara voastră!
A doua zi dis-de-dimineaţă regele alese locul desfăşurării concursului, o păşune care se întindea de la palatul său până la
poalele munţilor. Hussein, fratele cel mai mare, avea să tragă primul. Zbârnâind, săgeata lui zbură atât de departe prin aer încât atrase
admiraţia întregii curţi.
După aceea, Ali se pregăti proptindu-se bine pe picioare. Săgeata lui ajunse şi mai departe
Mezinul nu se lăsă impresionat de succesul fraţilor săi. Săgeata sa şuieră în aer, trecând cu o viteză atât de mare încât cei
prezenţi nici nu o văzură.
Cu toţii încercară în zadar să o găsească pe pajişte. Căutară minuţios, de la palat până la poalele munţilor îndepărtaţi, însă nu
era nici urmă de săgeata lui Ahmed…
Ziua se apropia de sfârşit. Toţi spectatorii, dar mai ales cei trei prinţi şi verişoara lor, aşteptară să vadă ce se va întâmpla.
Şi iată ce se întâmplă: în loc să-i dea voie lui Ahmed să mai tragă o dată cu arcul întrucât săgeata sa ajunsese într-un loc de
negăsit, tatăl său, înfuriat de îndelunga întârziere, hotărî în final:
-Nur En Nahar îl va lua de soţ pe prinţul Ali. După cum aţi văzut, săgeata sa a aterizat mai departe decât cea a lui Hussein, şi
nu îmi pot imagina că Ahmed, care e mai firav, putea trage mai departe decât el. După cum vedeţi, încă nu e decât un băieţandru!
Aceasta a fost hotărârea finală a regelui indian, iar prinţesa trebui să se supună, fie că-i plăcea, fie că nu.
În timp ce Ali, foarte bucuros, se pregătea să se căsătorească cu verişoara sa iubită, Hussein plecă foarte trist în deşert,
hotărând că preferă să ducă o viaţă de pustnic şi să devină un derviş sau un călugăr credincios.
Însă prinţul mezin, Ahmed, se tot întreba pe unde i-o fi ajuns săgeata. El cercetă cu atenţie întreaga pajişte, până ajunse la
poalele munţilor. Şi acolo, aproape învăluit de întuneric, când era gata să renunţe şi să se întoarcă acasă obosit, observă capătul
împănat al săgeţii ieşind din crăpătura unei stânci.
El scoase cu grijă săgeata, dar nu reuşi să se dumerească cum de a ajuns săgeata atât de departe, cel puţin de două ori mai
departe decât cea trasă de Ali.
Apoi Ahmed observă că vârful metalic al săgeţii lipsea. Se uită în jur, iar privirea îi căzu pe o peşteră întunecoasă din
apropiere. Şi parcă în acea penumbră se zărea ceva. Da, se deschideau nişte porţi metalice ascunse şi razele soarelui pătrunseră în
interior, iluminând silueta zveltă a unei fete, înfăşurată într-o mantie albastră parcă ţesută din ceaţă…

Prinţul rămase fără grai. ,,Poate e o iluzie pe care mi-a trimis-o un duh necurat’’, se gândi el.
Auzi o voce ispititoare venind de pe buzele fiinţei fermecate, spunându-i:
-Nu-ţi fie teamă de mine, prinţule Ahmed. Sunt zâna Pari Banu şi eu am poruncit vântului să aducă săgeata ta aici. Eu am fost
cea care i-a rupt vârful. Iată-l! spuse ea, deschizându-şi palma în care strălucea o bucată de metal.Mi-ai cucerit inima de mult şi te-aş
lua de soţ cu multă bucurie, aşa că nu te puteam lăsa să câştigi concursul cu fraţii tăi. Spune-mi dacă nu ţi-ai dori să rămâi cu mine…
Prinţul rămase fără grai. Frumuseţea supranaturală a zânei o întrecea de o mie de ori pe cea a frumoasei sale verişoare !
-Nu mi-aş putea dori nimic mai mult, rosti el Dar cine ne va încuviinţa căsătoria? Va trebui să te cer în căsătorie de la tatăl
tău.
-Legile noastre sunt diferite faţă de cele pământeşti, zâmbi zâna. Eu sunt regină în regatul meu şi decid totul singură. Din
acest moment vei fi soţul meu.
 Apoi porţile metalice se închiseră cu zgomot şi Pari Banu îl conduse pe Ahmed în locuinţa sa. Se simţea de parcă ar fi păşit
pe un tărâm de basm. În grădină se aflau palate de cleştar, iar pe pajiştea de iarbă, fecioare nespus de frumoase cântau şi dansau.
Nunta prinţului Ahmed şi a zânei zânelor continuă timp de o sută de zile şi în fiecare zi prinţul îşi îndrăgea tot mai tare soţia.
De abia după şase luni îşi aminti de tatăl său, dar gândul lui era ca un nor trecător pe cerul senin. Oare ce mai făcea tatăl său şi fraţii
săi? Erau probabil convinşi că se prăpădise pe undeva. Trebuia să-i viziteze ca să îi liniştească…Îşi tot frământa mintea cu asta, până
când Pari Banu însăşi îi spuse:
-Ştiu ce te supără, prinţul meu, şi îţi dau voie bucuroasă să-ţi vizitezi tatăl, dar nu ai voie să dezvălui nimănui unde locuieşti şi
pe cine ai luat de soţie. Mă tem că fericirea noastră va avea de suferit din cauza oamenilor.
Ahmed promise fericit .Apoi Pari Banu pregăti nenumărate daruri minunate pentru regele indian, alese treizeci de călăreţi să
le ducă şi se despărţi de Ahmed la porţile de fier ale peşterii:
- Când te vei întoarce, să nu te temi. Niciun muritor nu va vedea aceste porţi, însă ţie ţi se vor deschide de la sine.

Cei ce pun capcane pot cădea în ele…

Ce se petrecuse între timp la curtea regelui indian?

După dispariţia lui Ahmed, regele organiză imediat o expediţie de căutare a sa, însă fără succes. Înaltul vizir recomandă apoi
serviciile unei vrăjitoare renumite, care, cu ajutorul vrăjilor ,spuse că mezinul trăia. Regele o răsplăti cu dărnicie şi de atunci încolo îi
ceru mereu sfaturi.
El plânse de bucurie când, după atâta timp, îl văzu pe Ahmed apărând la palat. Auzi că lui Ahmed îi mergea bine, iar apoi îi
spuse fiului său că Ali ajunsese guvernatorul unui ţinut mai îndepărtat al regatului indian şi că Hussein era tot în deşert şi devenise un
derviş renumit. Nu insistă ca Ahmed să-i dezvăluie secretul său şi astfel, după trei zile, prinţul se întoarse la Pari Banu fără nicio
peripeţie.
Apoi se obişnui să-şi viziteze lunar tatăl. Întotdeauna venea încărcat de daruri preţioase şi de fiecare dată suita sa de treizeci
de călăreţi era tot mai spectaculoasă. Acest fapt îi făcu pe vrăjitoare şi pe vizir să-i şoptească regelui:
-De ce nu doreşte Ahmed să vă dezvăluie unde trăieşte acum? Precis pune ceva rău la cale şi încearcă să vă orbească cu
cadouri… Locul nu poate fi prea departe, întrucât caii lui nu sunt obosiţi deloc. Vă avertizăm, nu vă încredeţi prea mult pentru că veţi
regreta! În curând va vrea să vă dea jos de pe tron. Allah să vă aibă în pază!
Vorbiră astfel despre prinţ tot timpul, până când regele a început să-i bage în seamă şi îi ceru tot mai insistent lui Ahmed să-i
dezvăluie secretul său.
Însă fiul său îşi ţinu promisiunea făcută zânei, astfel că, într-o bună zi, când acesta plecă de la palat, vrăjitoarea se hotărî să-l
urmărească pe ascuns, de la distanţă. Când ea ajunse la peşteră însă, nu mai era nici urmă de prinţ sau de suita acestuia. Se uită în
zadar pe care drum ar fi putut să meargă, dar peste tot erau doar stânci. Porţile de fier, datorită prevederii lui Pari Banu, rămaseră
ascunse. Vrăjitoarea se plimbă furioasă în sus şi în jos, apoi spuse râzând maliţios:
-Nu contează, tinere stăpân, luna viitoare am să aştept. Vom vedea cine e mai tare!
Când prinţul şi suita lui părăseau peştera o lună mai târziu, ei observară o bătrână întinsă pe cărare, văitându-se de durere.
- O, ajutaţi-mă, oameni buni, mor!
În preajmă nu se mai afla nimeni, aşa că prinţul se întoarse şi porţile se redeschiseră. Vrăjitoarea se prefăcea că durerea o
scoate din minţi, însă pe ascuns observa cu atenţie ce se petrece în jur. Pari Banu era acolo.
-De ce te-ai întors, prinţule?
-Am dat peste bătrâna asta în apropiere, spuse Ahmed. Murea de durere.
-O vom face bine, hotărî zâna zânelor, şi îndată le porunci slujnicelor ei să o ducă pe vrăjitoare în palat.

Apoi aduse un vas de aur.

-Apa de la Izvorul Leilor o va vindeca, spuse ea şi, înmuindu-şi degetul în vasul cu apă, frecă fruntea bătrânei.
Ca prin farmec, vrăjitoarea deschise ochii.
-Mi-ai salvat viaţa şi Allah te va răsplăti. Cine eşti, stăpână? întrebă ea, curioasă.
-Sunt Pari Banu, răspunse regina. Gata cu întrebările, întoarce-te acasă.
Deşi ardea de curiozitate, bătrâna trebui să se supună. După ce porţile de fier se închiseră în urma ei, se grăbi să ajungă la
regele indian înaintea prinţului Ahmed. Îi spuse acestuia tot ce aflase şi adăugă:
-Fiul tău e mult mai puternic decât tine, bunule rege, şi Pari Banu te poate nimici cu degetul ei cel mic. Ar fi bine să le ceri un
dar neobişnuit de preţios. Aşa îţi vei da seama dacă ţin cu adevărat la tine.
Regele îi urmă sfatul întocmai. El îl întrebă cu reproş pe prinţ de ce nu îi spusese de Pari Banu atât de multă vreme.
 -Soţia ta e foarte puternică şi sunt sigur că nu-mi va refuza această mică favoare. Am nevoie de un cort în care să încapă toată
armata mea. Când mergem pe câmpul de luptă, nu putem să avem câte un cort pentru fiecare călăreţ. Aş dori un cort care să poată fi
transportat de un singur cal şi care, atunci când e montat pe locul de tabără, să poată adăposti întreaga armată…
Trist, prinţul îi povesti zânei zânelor despre dorinţa tatălui său, însă Pari Banu spuse:
-E o nimica toată pentru mine, dragul meu. Uite! spuse ea, deschizându-şi palma în care avea un cort micuţ multicolor.Când
îl pui pe pământ, se face atât de mare încât în el va încăpea întreaga armată indiană, cu tunuri cu tot.
O lună mai târziu, prinţul Ahmed se duse să-şi viziteze tatăl şi luă cortul cu el, însă între timp vrăjitoarea îl convinsese pe
rege să-i ceară apă fermecată de la Izvorul Leilor. Atunci se va vedea clar cât de mult îşi preţuieşte prinţul tatăl. De această dată,
sarcina fu dificilă chiar şi pentru Pari Banu. Apa fermecată avea izvorul în curtea unui castel din munţi, iar castelul era păzit de patru
lei.

Datorită iscusinţei reginei zânelor, aceştia nu îl sfâşiară însă pe Ahmed când trecu
printre ei. La sfatul ei, el le aruncă o bucată mare de carne şi după ce-şi umplu butelca cu apă se întoarse nevătămat.
-Ştii, îi spuse prinţesa la întoarcerea lui, tatăl tău vrea să ne distrugă. Ai grijă când eşti în palat!
Între timp vrăjitoarea reuşise să-l convingă pe rege că Ahmed voia să-i ia locul şi împreună se gândiseră cum să-l împiedice.
-Dacă nu aduce apa de la Izvorul Leilor, va muri în închisoare, hotărî regele, însă vrăjitoarea protestă.
-Poate o va aduce doar ca să te amăgească. Am o idee mai bună. Undeva în lumea aceasta locuieşte un pitic care omoară
toată lumea cu bâta lui de oţel. Are doar un metru înălţime, iar barba lui e mai lungă cu încă pe atâta. Cei care îl întâlnesc nu mai scapă
cu viaţă. Porunceşte-i lui Ahmed să-l aducă pe pitic. Este cea mai bună metodă de a scăpa de el, fără ca cineva să te poată învinovăţi
pentru asta, spuse ea chicotind cu răutate.
Regele fu foarte uimit când primi apa de la Izvorul Leilor. Îi mulţumi fiului său şi se purtă foarte bine cu el cât timp a stat
acolo, însă când veni vremea să plece îi spuse:
-Spre marea mea încântare, ai îndeplinit toate sarcinile pe care ţi le-am dat. Îţi mai dau una: adu-mi-l pe piticul cu barbă
lungă. Se spune că are un metru înălţime şi poartă pe umăr o bâtă de oţel… Sunt convins că va fi o nimica toată pentru tine şi îţi
promit că după asta nu-ţi mai cer nimic.
Ce putea face prinţul? Se întoarse grăbit la palatul de cleştar şi îi spuse lui Pari Banu ce-i ceruse tatăl său de data asta.
-Mă gândeam eu! strigă zâna. Există într-adevăr un asemenea pitic şi îl cheamă Jaibar. Însă regele nu ţi-a spus că el îi omoară
pe toţi cei întâlniţi cu bâta lui de oţel. Deci vrea să te omoare.
-Nu mă duc niciunde şi cât am să mai trăiesc nu mai vreau să-mi văd tatăl, spuse prinţul hotărât.
-Nu te teme, nu vei păţi nimic, îl asigură zâna. Jaibar este fratele meu, duşmanii noştri nu ştiu asta. Trebuie doar să-i spun să
nu-ţi facă niciun rău şi să te însoţească…
După aceea nu mai vorbiră despre asta, dar, după o lună, piticul îl aştepta în faţa peşterii. Înfăţişarea sa era într-adevăr
înfricoşătoare: barba lui fioroasă era ascuţită ca o suliţă, ochii îi erau înfundaţi în orbite, iar nasul lui coroiat se îndoia spre bărbie. Îşi
învârtea bâta cu atâta repeziciune încât şfichiua aerul, dar îl întâmpină pe prinţ cu căldură, spunându-i:

-Mă bucur să te cunosc şi te ajut cu plăcere, însă, de n-ai fi fost soţul lui Pari Banu, n-ai fi
scăpat teafăr. Omor toţi oamenii cu bâta mea! adăugă el ameninţător.
Drumul spre palat trecu foarte uşor. De cum apăru piticul la poartă, toate gărzile o luară la sănătoasa. La fel se petrecu şi în
curte. Toţi care puteau îşi luară tălpăşiţa: emiri, oşteni, servitori. Jaibar îşi rotea vesel bâta.
 Amândoi intrară în palat. Prinţului îi veni să râdă când văzu confuzia generală care dăinuia acolo. Doar regele, vizirul şi
vrăjitoarea rămaseră pe loc îngroziţi, toţi ceilalţi dispărură ca prin farmec.
-De ce m-aţi chemat? spuse Jaibar, îndreptându-se ameninţător spre tron, dar regele nu putu să scoată nicio vorbă.
-Vă bateţi joc de mine? strigă furios şi îşi roti bâta, ucigându-i pe regele cel rău, pe vizir şi pe vrăjitoare cu o singură lovitură.
Întorcându-se spre prinţ, îi spuse:
-Acum tu vei domni în India şi îl aşeză pe tron. Apoi se uită în jur, îşi puse bâta pe umăr şi plecă liniştit. Să-i aminteşti lui
Pari Banu de mine! îi strigă peste umăr.
După ce plecă piticul, palatul regal prinse viaţă. Servitorii, oştenii, gărzile, emirii, agii şi judecătorii se întoarseră şi îi salutară
pe regele Ahmed şi pe regina Pari Banu, cerându-le să conducă cu înţelepciune şi dreptate până la sfârşitul vieţii lor.