Din basmele Africii

Ntotwatsana (Lesotho)

Odată, de mult, Ntotwatsana, fiica unei căpetenii de trib din Basuto, păştea, afară la câmp, turma tatălui ei. Aici o
văzu, de departe, din vârful unui bananier înalt, un matebele, din satul temut al celor jumătate de oameni. Aceştia aveau
un braţ, un picior, un ochi şi o ureche. Celor care aveau nenorocul să-i întâlnească, li se părea că văd un fel de
înspăimântătoare făpturi omeneşti, tăiate pe din două.
Acel matebele, care o zărise pe frumoasa Ntotwatsana, fugi în sat, la căpetenia lor şi-i povesti cât era de mândră
fiica şefului de trib vecin.
A doua zi de dimineaţă, în timp ce Ntotwatsana umbla liniştită păscându-şi turma de vite, se iscă de nu ştiu unde
un vânt năprasnic, vârtej care o ridică şi o duse departe, până în satul jumătăţilor de oameni. Aici, căpetenia lor o făcu pe
dată soţia feciorului său, tot jumătate de om, cu un ochi, o mână şi un picior. Ca să fie sigur că nu va putea fugi de la el
când lipsea de acasă, soţul Ntotwatsanei îngropă o pereche de coarne fermecate în coliba lor. Într-o noapte, când bărbatul
ei se afla la vânătoare, tânăra femeie încercă să fugă. Dar coarnele începură să şuiere din răsputeri:
„U-u-u-u! Iat-o pe Ntotwatsana, cea pe care a ridicat-o un vârtej de pe păşunea unde păzea turma tatălui ei,
căpetenia din Sekwae!”
La auzul acestor sunete, matebelii, pornind cu toţii, şontâc, şontâc, într-un picior, o ajunseră degrabă din urmă şi-o
aduseră înapoi. Vrând-nevrând, sărmana fată rămase soţia acelei jivine ce abia dacă semăna a om şi după ce mai trecură
anii avu şi două fetiţe gemene. Acestea însă semănau cu mama lor, aveau mâini şi picioare ca toţi oamenii şi se făceau mai
frumoase pe zi ce trecea.
Odată, mergând să aducă apă de la izvor, cele două gemene întâlniră un războinic însoţit de câţiva din oamenii lui.
Acesta le întrebă:
- Ai cui copii sunteţi voi?
- Suntem copiii Slutului-neîndurat.
- Cine e mama voastră?
- O cheamă Ntotwatsana.
- Al cui copil e ea?
- Nu ştim – mama ne-a povestit numai că a fost luată de un vânt furtunos de pe pajiştea unde păzea turma tatălui ei.
Atunci războinicul spuse:
- Vai! Sunt fiicele surorii mele mai mici.
Apoi, unii dintre însoţitorii luptătorului scoaseră apă pentru cele două fetiţe, alţii le tăiară fire de trestie şi le
curăţară frumos, cu cuţitele. Unchiul lor le spuse:
- Când ajungeţi acasă, spuneţi-i mamei voastre că vă este foame şi cereţi-i nişte pâine să mâncaţi. După ce iese,
ascundeţi repede mănunchiul acesta de trestii sub pielea de căprioară pe care şade ea.
Cele două fetiţe făcură întocmai cum le învăţase unchiul lor. Când cerură mamei de mâncare şi până să se
întoarcă, ele îi ascunseră trestiile sub pielea pe care se odihnea.
Când Ntotwatsana se aşeză pe ele, trestiile se rupseră. Fetiţele începură să plângă. Zadarnic încercă mama lor să le
potolească, făgăduindu-le să trimită un băiat şi să le taie altele. Ele o ţineau una şi bună că nu se vor linişti decât atunci
când mama lor le va aduce alt braţ de trestii. Văzând aşa, femeia se duse la izvor şi care nu-i fu uimirea şi bucuria când îşi
întâlni acolo fratele! Ea îi căzu în braţe şi-i povesti plângând cum o păzea de atâţia ani pocitura de jumătate-om, cu
ajutorul cornelor fermecate. Fratele ei o învăţă atunci ce să facă:
- Dacă vrei să scapi, pune apă la foc şi când începe să fiarbă, toarn-o în coarnele vrăjite, astupă-le apoi bine şi mai
pune-le şi câte o piatră la gură. Apoi ia-ţi copiii şi de îndată ce se înnoptează, vino încoace.
Femeia făcu întocmai cum o învăţase fratele ei, pregăti fetiţele şi din toată gospodăria nu luă decât o oiţă neagră.
În puterea nopţii, toţi o porniră iute la drum.
Ştiind că bărbatul ei este plecat şi simţind că a părăsit coliba, coarnele fermecate voiră să dea, ca de obicei, de
veste, dar din pricina apei ce gâlgâia înăuntrul lor, ele nu izbutiră decât să scoată nişte sunete răguşite:
 Din basmele Africii
„U-u-u-u!”, care li se păru matebelilor lătratul unor câini somnoroşi. Târziu de tot, când apa din coarne se mai
scurse puţin, ele izbutiră să şuiere şi să trezească tot satul jumătăţilor de oameni. Ei porniră cu cea mai mare repeziciune
pe urmele fugarilor. Aceştia erau însă departe şi luna coborâse mult pe cer, când izbutiră să se apropie de ei. Când le auzi
zgomotul paşilor, care semăna mai degrabă cu zgomotul unor copite de dobitoace, Ntotwatsana şopti ceva oiţei celei
negre. Aceasta se opri şi, spre uimirea tuturor, începu să joace. Şi jucă, săltând şi învârtindu-se şi însoţindu-şi mişcările
pline de drăgălăşenie cu nişte sunete dulci, nepământeşti. Matebelii rămăseseră pironiţi pe loc. Uluiţi şi încântaţi, ei nu-şi
puteau lua privirea ochiului, pe care-l aveau în vârful capului, de la făptura aceasta neînchipuită, care se întrecea în sărituri
şi câte alte mişcări aproape omeneşti. În vremea aceasta, mica ceată de fugari câştigase timp şi se îndepărtase binişor de
matebeli. Când aceştia se dezmeticiră, ia oiţa de unde nu-i. Începură din nou să alerge s-o prindă din urmă pe
Ntotwatsana. Dar fu în zadar. Ea ajunsese, împreună cu fetiţele, cu oiţa şi cu toţi ceilalţi, în satul lor. Văzând numărul
mare de războinici cu arcuri şi suliţe, care-i aşteptau în afara satului, matebelii se dădură bătuţi şi făcură cale întoarsă.
Ntotwatsana însă se duse înapoi la casa tatălui ei, iar fetiţele se îngrijiră de atunci de oiţa cea neagră ca de o
surioară a lor şi n-o lăsară să ducă lipsă de nimic.