Luceafarul, poemul epic al lui Mihai Eminescu, ne spune povestea Catalinei, o muritoare, care

viseaza la Luceafarul nemuritor de pe cer (dar care sfirseste prin a se indragosti de Catalin, un
muritor). Catalina este fascinata de Luceafar, o fiinta „nemuritoare si rece”, vazuta de noi ca
cea mai stralucitoare stea de pe cer. Catalina crede ca il iubeste pe Luceafar, desi este doar
fascinata de el. Il invoca, spunindu-i „cobori in jos” (desi in scoala si in liceu ni s-a spus ca
expresia este in mod evident un pleonasm, in realitate ea este menita a sugera ceea ce
inseamna inversul ascensiunii – decaderea, coborirea pe scara lui Iacob; „coborirea in jos”
inseamna, metafizic, trecerea voluntara de la stadiul de fiinta inaltata, nemuritoare, la stadiul
de muritor, de om). Luceafarul da curs invocarii si coboara (mai precis, se pogoara). Se
indragosteste la rindul sau de muritoarea Catalina la primul contact vizual. Dar Luceafarul isi
da seama ca nu o va putea iubi daca nu paraseste starea de nemurire in care se afla. Este pe
punctul de a renunta la nemurire, pentru a o putea iubi pe muritoarea Catalina. Intre timp,
insa, Luceafarul afla ca muritoarea Catalina se indragostise de Catalin. Dragostea este egoista
si exclusivista. Unde incape Catalin, evident, nu mai incape Luceafarul. Catalina a ales. Dar
de ce Catalina cea muritoare a facut agest gest aparent inexplicabil? In definitiv, Catalin, cel
de care se indragosteste atit de neasteptat, este un simplu „paj” la curtea princiara, adica un
individ foarte comun, un muritor fara nimic special, in timp ce Luceafarul este o fiinta
nemuritoare, stralucitoare, ofertanta. Alegerea Catalinei pentru paj, in defavoarea
nemuritorului, este, totusi, logica si explicabila prin frica si fascinatia oricarui om fata de un
neumuritor. E o metafora foarte subtila a lui Eminescu, desi pentru noi toti, cei care, in scoala
generala si in liceu, am citit si recitat Luceafarul (mai ales cind am fost omisi in optiunile lor
de fetele din liceu de care eram fascinati si care ne intimidau), atributul de „paj” a parut a fi
doar o manifestare a dispretului suveran al lui Eminescu fata de cei mai putin „inalti” decit el,
cel care indirect se identifica cu Luceafarul. Orice om, oricit de insignifiant, e infinit mai
„interesant” decit nemuritorii, tocmai pentru ca e om. De un om nu esti fascinat si nici speriat
sau intimidat (sau, in orice caz, nu de orice om). Pe un om il poti iubi sau uri, il poti dispretui
sau ignora. Un nemuritor, insa, nu poate stirni omului decit fascinatie, frica, intimidare. A trai
in preajma unui nemuritor inseamna sa accepti ca, la un moment dat, tu vei imbatrini si vei
muri, in timp ce nemuritorul va ramine tinar si … nemuritor. Interesant este ca Luceafar se
citeste, in latina si in engleza, Lucifer : acesta este nimic altcineva (altceva) decit ingerul
decazut al raului, adversarul lui Dumnezeu. A deveni tu insuti nemuritor inseamna a trai in
singuratate (sau intr-o singuratate „in doi”) la nesfirsit, ceea ce pentru un „posesor” de suflet
este i-logic. Ambele variante sunt inspaimintatoare, terifiante, grotesti. Probabil ca, realizind
oroarea acestor doua optiuni, Catalina s-a speriat, si-a dat seama ca a fost doar fascinatie ceea
ce a simtit fata de Luceafar, si nu iubire. Si a renuntat la Luceafar, in favoarea unui muritor de
rind. Practic, si-a gasit refugiu in iubirea fata de un muritor de rind. Luceafarul, vazind logica
acestei alegeri si realizind diferentele inconciliabile dintre cele doua lumi, s-a intors in lumea
sa, pe cer, unde continua sa straluceasca. Nemuritor si rece.
Intr-adevar, cine si-ar dori sa traiasca o vesnicie, vazind toti semenii sai cum imbatrinesc si
mor? Who wants to live forever, anyway (Queens)? Faptul de a ramine singur, fara emotii,
fara un vis (sau cu visuri, idealuri care vor fi „decedat” pina la virsta normala a omului, de
pina in 100 de ani), dincolo de bine si de rau, face ca viata sa nu mai aiba logica pentru o
fiinta care are suflet, pentru ca o astfel de „viata” nu mai are sens. Sufletul nu este altceva
decit legatura emotionala cu alti oameni. “Caramizilie” din care este construit sufletul sunt
emotiile, fie ele pozitive (iubire fata de familie, respect fata de inaintasi) sau negative (ura,
dispretul, teama fata de dusmani, competitori, straini, intuneric etc.) deopotriva. Suntem fiinte
relationale, nu putem fi singuri fara a ne pierde sufletul. Principalul arhitect al sufletului
nostru suntem noi. Si tot noi avem optiunea de a ne construi sufletul din emotii. Preponderent
pozitive sau negative.
In memoria lui M. E., asa cum am zis si mai sus : raffiniert ist der Herrgott, aber boshaft ist er
nicht.

189189
16 comentarii
18 distribuiri
Îmi place
Comentează
Distribuie