Universitatea ,, Vasile Alecsandri” din Bacău

Furtună Gabriela Adina

Master Cultură și literatură română
Anul I

Alienarea ilustrată în nuvelele lui Caragiale

,,E., ca disciplină lingvistică, preocupată în mod special de problemele vocabularului,

urmăreşte ceea ce s-a numit cîndva, cu o sintagmă care trebuie acceptată doar în sens metaforic,
viaţa cuvintelor (A. Darmesteter) şi utilizează achiziţiile ştiinţifice ale etimologiei şi semanticii.”1
Tema acestei lucrări abordează etnolingvistica din punctul de vedere al viziunii coșeriene
asupra limbajului la nivelul căruia există trei planuri fundamentale: planul universal al vorbirii în
general, planul istoric al limbilor și planul individual al discursului sau al ,, textului”. Perspectiva
asumată este cea a etnolingvisticii discursului, cea care studiază tipuri de discursuri și structurile lor
tipice, motivate și condiționate de cultura unei comunități.
,,Caragiale este unul dintre acei scriitori, meniţi să stârnească neistovite comentarii, după
unghiurile neaşteptate de perspectivă, pe care şi le vor însuşi generaţiile succesive” 2. În perspectiva
literară de astăzi, opera lui Caragiale ne apare ca un reflex la bunului simţ faţă de abaterile timpului
său de la judecată.

Alienarea, boală psihică şi spirituală, ia cu asalt personajele lui Caragiale, manifestându-se în

diferite ipostaze. De la gesturile ieşite din făgaşul normal ale Miţei Baston, amanta “tradusă” şi
plictisită transformată în “fiară” periculoasă şi răzbunătoare, de la atitudinea lui Lefter Popescu pus
în faţa realităţii, până la nebunia hangiului Leiba Zibal sau a lui Stavrache, avarul apare fenomenul
de rupere a normalităţii şi evadare din realitatea înconjurătoare.

Formele alienării la eroii lui Caragiale sunt rezultatele unor motive multiple: fie din dragoste
(,,Năpasta”), fie din cauza efectului dezumanizant exercitat de ban asupra omului (,,O făclie de
Paşte”, ,,În vreme de război”, ,,Două loturi”), fie din iresponsabilitatea autorităţilor sau inexistenţa
valorilor într-o societate cu susul în jos (,,O scrisoare pierdută”).

1
Petronela, Savin, Note de curs, Bacău, 2014
2
Şerban, Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974, p.5.
1
 În cele ce urmează vom urmări manifestările alienării în patru dintre nuvelele lui
Caragiale: ,,Două loturi”, ,,O făclie de Paşte”, ,,În vreme de război” şi ,,Năpasta”.

Nuvela ,,Două loturi” se află la limita dintre comic şi tragic. Prin studiul circumstanţelor
unui caz de alienaţie, nuvela se aşază alături de ,,O făclie de Paşte” şi ,,În vreme de război” în
rândul scrierilor ce au ca temă nebunia.

Această nuvelă ia forma unei farse, menite să trezească în sufletul scepticului Lefter Popescu
încrederea în noroc doar pentru a fi strivit apoi de dezvăluirea înşeleciunii. Vina acestui personaj
este de a nu fi un sceptic incoruptibil, el ştie că nu are noroc, însă speră în infirmarea acestei
concluzii. Lefter se aruncă în braţele iluziei câştigului, însă el îşi iroseşte întreaga energie fizică şi
morală pentru găsirea unor petice de hârtie.

Supuse unor tensiuni puternice şi contradictorii mecanismele psihice intră în derivă. De la

un limbaj ce trădează izbucnirea unei furii elementare se desprinde pierderea progresivă a
echilibrului interior. Ştefan Cazimir consideră că ,,semnele anticipative ale alienaţiei se lasă
observate şi în chipul cum Lefter părăseşte secţia de poliţie ,,în fuga mare ca un nebun”, ca să-şi
petreacă noaptea rătăcind prin mahalale, umbră mînată de o voinţă neînţeleasă.”3

Lefter este într-adevăr un iponondru, însă este unul aparte, pentru că reacţiile sale pregătesc
instalarea acestei maladii. Ideea că este victima unei conspiraţi generale conduce la instalarea
nebuniei din finalul nuvelei. Această convingere a personajului îl determină să reverse un torent de
invective la adresa autorităţilor care este compusă din pungaşi complici cu bringazii.

Sanda Radian, în prefaţa cărţii ,,Nuvele şi povestiri” de I. L. Caragiale, afirmă referitor la

drama ,, Năpasta” că aceasta ,,dăduse glas unor preocupări ale lui Caragiale, pe care intenţiona să le
dezbată în registru grav: frica, nebunia, atitudinea justiţiară; primele două dovedeau interesul
autorului pentru sondarea psihologică, a treia avea un evident substrat social.”4

Drama ,,Năpasta” surprinde trei cazuri ale nebuniei, alienarea manifestându-se în mod diferit
la protagoniştii piesei. Pendulând între adevăr şi născocire, trecând de la sminteală la raţiune,
alunecând dinspre nevinovăţie spre acuzarea de crimă, Ion pădurarul are parte de un destin dublu.
Contrastul dintre esenţă şi aparenţă apare atât la Dragomir, criminalul ipocrit ce joacă în libertate
rolul de bun creştin, cât şi la Anca, femeie prefăcută, căsătorită cu ucigaşul primului său soţ,
3
Ştefan, Cazimir, Caragiale. Universul comic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967, p.189.
4
I., L., Caragiale, Nuvele şi povestiri, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p. XIII.
2
Dumitru Cirezaru, doar din dorinţa de răzbunare. Adevărul se ascunde în sufletul lor, dar fiecare se
fereşte să-l dezvăluie: iniţial Ion mărturiseşte că e nevinovat, dar după numeroasele bătăi suferite la
ocnă recunoaşte o crimă pe care nu el a săvârşit-o, Dragomir îşi ascunde fapta aşteptând trecerea
celor zece ani după care pedeapsa i se ispăşeşte, iar Anca nu-şi destăinuie bănuielile din lipsa
probelor.

În nuvela ,,Năpasta”, Dragomir este chinuit psihic de fapta îngrizitoare pe care a comis-o,
are coşmaruri, se frământă, se teme să doarmă cu lumina stinsă. Cinstea îi este pătată, onestitatea
pierdută demult, iar senzaţiile de frică şi vinovăţie guvernează peste un suflet zbuciumat şi o
conştiinţă pângărită, personajul trăieşte sentimentul acut de culpabilitate. Întunericul îl mistuie, îi
arde parcă şi ultimele puteri, silindu-l să-şi mărturisească secretul ţinut ascuns atâţia ani, iar
disperarea îl face să se agaţe de ideea că lumina unei lămpi i-ar putea reda pacea interioară.

Capetele de morţi, cu dinţii laţi, puternici, muşcă în vis mâna lui Dragomir, faptă cu suport în
realitate, căci Dumitru Cirezaru, înainte de a-şi da duhul, lasă o urmă profundă pe braţul omului care
l-a înjunghiat, semn al unui prezent continuu şi al permanentei aduceri aminte, purtat de ucigaş
întreaga sa viaţă.

Nebunia celor trei personaje: Ion – Dragomir – Anca e influenţată în feluri diferite de
moartea lui Dumitru, sufletul care îşi exercită puterile din lumea morţilor în cea a viilor, tânjind
după dreptate şi relevarea adevărului, spre a se putea odihni în linişte şi pace.

Alienarea se regăseşte şi în cazul nuvelei ,,O făclie de Paşte”. ,,Traseul epic al nuvelei
urmăreşte neantizarea, pas cu pas, a unei conştiinţe aflate în cercul unei ameninţări” 5. Dozarea
semnelor acestei ameninţări, reacţiile bolnăvicioase şi nebunia din final a lui Leiba au produs o
naraţiune psihologică ce ilustrează groaza de moarte. Pericolul morţii îl pândeşte pe Leiba iar el
încearcă să reziste în faţa acestei ameninţări venite fară ca el să aibă vreo vină. Personajul se
trezeşte singur în faţa destinului aşteptând să înfrunte moartea fără a şti cum va reacţiona în faţa
acesteia. Pe acest fond anxios soseşte noaptea cea mare a înfruntării care îl găseşte pe Leiba cu
gândurile răvăşite şi stors de puteri. Inteligenţa lui Leiba este cea care îl salvează din faţa morţii,
însă această victorie deviază în manie.

V. Fanache este de părere că: ,,salvîndu-se, personajul îşi pierde minţile; în spiritul său se
produce o ruptură, ingeniozitatea de care s-a servit întorcîndu-se împotrivă-i şi transformîndu-l într-

5
V., Fanache, Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p.150
3
o biată umbră a ceea ce a fost. Învingător, Leiba este eroul unei victorii inutile, care l-a scos din
rîndul oamenilor normali, obligîndu-l pe el însuşi la crimă, această victorie i-a impus o formă de
manifestare cu mult peste limitele sale morale, rostogolindu-i mintea în dezordine”6.

Cu toate că personajul nu este vinovat juridic de crimă, acesta nu poate supravieţui

psihologic omorului. Leiba este ilustrarea omului moral, împins de împrejurări să săvârşească fapte
reprobabile ce vor conduce în final spre alienare.

,,Imaginea finală a lui Leiba, devenit ad-hoc creştin şi pornind, ca un vechi peregrin obişnuit
cu drumurile lungi semnifică o nebunie tragicomică”7.

Nebunia ilustrată în nuvela ,,În vreme de război” se înscrie pe un traseu cu alte sensuri.
Stavrache are două slăbiciuni: cultul legăturii de sânge şi pofta averii. Cea dintâi îi impune să nu-şi
trădeze fratele, pe Iancu Georgescu, popă şi bandit de drumul mare, dându-l pe mâna autorităţilor,
iar cea de a doua îi alimentaeză obsesia că ar putea sa piardă averea moştenită de la fratele său,
preotul Iancu, pe care îl ajută să scape de autorităţi, odată cu revenirea acestuia.

Frază esenţială a naraţiunii este ,,Gândeai c-am murit neică?”. Aceasta este repetată
sistematic şi va conduce în final la nebunia lui Stavrache. Vremea în care asupra existenţei lui Iancu
plutea incertitudinea a fost pentru personaj mediul ce a favorizat instalarea nebuniei.

Nebunia hangiului se instalează progresiv. Fraza rostită de fratele întors din morţi se abate
asupra personajului ca o lovitură de măciucă. În locul răspunsului îşi etalează variantele râsului de
nebun: ,,hangiul zîmbi”, ,,hangiul începu să rîză” 8, după o criză de somnolenţă tonalitatea se
schimbă de la ,,un răcnet” la ,,un răcnet zguduitor” 9 iar la final Stavrache ,,scrîşneşte şi rage”.
Legat strâns, ,,Stavrache îi scuipa şi rîdea cu hohot”10

,,Hangiul sfîrşeşte ,,vesel”; zîmbetul, rîsul, răcnetul şi cîntecul popesc vin gradat de dincolo
de sănătoasele hotare ale minţii, acum spulberate, şi răsună ironic, ridiculizînd iluzia că maleficul
semn al destinului ar fi putut fi neadevărat: ,,Gîndeai c-am murit neică?”11.

6
Ibidem, pp.152-153
7
Ibidem, p.153
8
I., L., Caragiale, Nuvele şi povestiri, Editura Albatros, Bucureşti, 1991, p. 159
9
Ibidem, p. 160
10
Ibidem, p. 161
11
V., Fanache, Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 155.
4
Bibliografie

1. Caragiale, I., L., Nuvele şi povestiri, Editura Albatros, Bucureşti, 1991

2. Fanache, V., Caragiale, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984

3. Petronela, Savin, Note de curs, Bacău, 2014

4. Roman, Ion, Caragiale, Editura Tineretului, Bucureşti, 1964

5. Şerban, Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, Bucureşti, 1974

6. Ştefan, Cazimir, Caragiale. Universul comic, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1967