Experiența iubirii este reconstituita pe parcursul a patru capitole din cartea I (cap.

2-5), însă tema

iubirii apare împreuna cu cea a războiului și în capitolele 1 și 6. Rememorarea celor doua experiențe
determina diferentierea intre timpul nararii - prezentul frontului, și timpul rememorarii – trecutul poveștii
de iubire.
Romanul debuteaza printr-un artificiu compozitional întrucât primul capitol, „La Piatra Craiului în
munte”, prezinta evenimente posterioare celorlalte întâmplări relatate în cartea I. Incipitul fixeaza timpul
și spațiul evenimentelor: „In primavara anului 1916(...) pe Valea Prahovei”.
Discuția contradictorie purtată la popotă de ofițeri are ca punct de plecare un fapt divers publicat în
ziar, în care se comenta decizia tribunalului de a achita un bărbat care și-a omorât femeia după ce a aflat
că aceasta îl înșelase. Superficialitatea opiniilor îl enervează pe Gheorghidiu, care reacționează exploziv și
surprinzător, exprimându-și ideea proprie despre iubire: „Cei care se iubesc au drept de viață și de moarte
unul asupra celuilalt”, sugerând faptul că, doi oameni care s-au iubit au puterea, prin ceea ce fac, să îi
schimbe celuilalt viitorul, putând să-l omoare pe celalat printr-o simplă faptă săvârșită sau înțeleasă greșit.
Aceasta moment declanseaza memoria afectiva a protagonistului care va rememora cei doi ani și jumătate
de căsnicie cu Ela. Personajul narator nu doar retraieste trecutul, ci îl analizează și îl interpreteaza.
Capitolul al doilea, „Diagonalele unui testament”, marcheaza retrospectiva povestii de iubire și pune
în evidenta conflictul interior trăit de Gheorghidiu declanșat de banuiala ca este înșelat, moment ce
reprezintă și intriga romanului („eram însurat de doi ani și jumătate cu o colega de facultate și bănuiam ca
ma insala”).
La început, relația dintre cei doi se bazează pe armonie și înțelegere, iubirea nascandu-se din
admirație, din duiosie, dar și din orgoliu. Cuplul trăiește modest după căsătorie, fericirea fiindu-le
tulburata de moartea unchiului bogat, Tache, și primirea moștenirii de către Stefan. Scena discutiilor
despre moștenire schimba perspectiva lui Gheorghidiu asupra Elei („as fi vrut-o mereu feminină, deasupra
acestor discuții vulgare”).
Excursia la Odobești, una dintre secvențele carevizează experiența iubirii trăită de protagonist,
punând în evidență și gelozia acestuia, declanșează ireversibil criza matrimonială. Fire hipersensibilă,
personajul suferă pentru că are impresia că este înșelat. Mici incidente, gesturi fără importanță,compania
insistentă a domnului G., așezarea Elei lângă el la masă, gesturile familiare (mănâncă din farfuria lui) se
amplifică în conștiința personajului: „Toată suferința asta monstruoasă îmi venea din nimic”. Nevoia de
absolut îl determină să-șianalizeze stările și să-și exagereze suferința, ridicând-o la proporții cosmice. Ela
apare ca o femeie infidelă, dar trădarea ei nu este evidentă, ci se constituie dintr-o suită de imprejurări
interpretate de Ștefan în manieră proprie. Ela s-a comportat la fel ca celelalte femei, „toate femeile fac la
fel”, îi replică ea soțului când acesta o acuză că i-a acordat prea multă atenție unui străin, „sensibilitatea
imposibilă” a lui Ștefan fiind aceea care amplifică neînțelegerile dinte ei.
A doua experiența în planul cunoasterii existentiale o reprezintă războiul, criticul Dumitru Micu
apreciind ca „absolutul morții eclipseaza absolutul iubirii”.
Imaginea războiului este demitizata, frontul insemnand haos, mizerie, invalmaseala și măsuri
absurde. La confruntarea cu inamicul se adauga frigul și foamea, autorul insistand asupra evenimentelor
banale și distantandu-se astfel de perspectiva din romanul clasic despre război (Lev Tolstoi, „Razboi și
Pace”), urmărind modelul lui Sthendal.
Operatiunile încep cu atacarea postului vamal maghiar, când Stefan Gheorghidiu și unitățile lui intra
în localitatea Bran, cuceresc zonele invecinate, apoi trec Oltul și se îndreaptă spre Sibiu.
Experientele dramatice de pe front modifica atitudinea personajului narator fata de celelalte aspecte ale
existenței: „De soția mea, de amantul ei, de tot zbuciumul de atunci, mi-aduc aminte ca de o întâmplare
din copilarie”.
Capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu” dezvăluie tragismul confruntării cu moartea.
Scriitorul notează elemente ale realităţii de război, elemente exterioare, el însuşi privindu-se din exterior,
ca un obiect. Notaţia este lucidă şi de o mare autenticitate: viaţa oamenilor stă sub semnul hazardului şi al
animalităţii, a dorinţei de supravieţuire, dominând starea de incertitudine. Afirmația naratorului- „Drama
războiului nu e numai amenințarea continuă a morții, măcelul și foamea, cât această permanentă
verificare sufletească, acest continuu conflict al eului tău” -sugerează faptul că ființa umană poartă două
războaie, unul exterior, cel propriu-zis, și cel interior cu propria conștiință în scopul înțelegerii existenței
umane și al trăirilor simțite în timpul experiențelor de pe front și modul cum acestea afectează rațiunea
omului și schimbă anumite concepte.
Drama colectiva lasa in umbra drama individuala și îl determina pe Gheorghidiu sa perceapa războiul
ca pe o „experienta definitiva” și sa renunte la iubire. Rănit și spitalizat, el se întoarce la Bucuresti, dar se
simte detașat de tot ceea ce îl legase de Ela. Obosit sa mai caute certitudini, o privește cu indiferenta „cu
care privești un tablou” și hotaraste sa o părăsească, renuntand la tot trecutul: „i-am scris ca-i las absolut
tot ce e în casa, de la obiecte de preț, la cărți, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul.”
 Conflictul central in roman este lupta pentru pamant in satul traditional, unde posesiunea averii
conditioneaza dreptul indivizilor de a fi respectati in comunitate. Drama lui Ion este drama
taranului sarac. Mandru si orgolios, constient de calitatile sale, nu-si accepta conditia si este pus
in situatia de a alege intre iubirea sa pentru Florica si averea Anei. Conflictul exterior, social,
intre Ion al Glanetasului si Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, intre glasul pamantului
si cel al iubirii. Insa cele doua chemari launtrice nu il arunca intr-o situatie-limita, pentru ca forta
lor se manifesta succesiv, nu simultan. Nu lipsesc nici conflictele secundare, intre Ion si Simion
Lungu, pentru o braza de pamant, sau intre Ion si George Bulbub, mai intai pentru Ana si apoi
pentru Florica.

Conflictul dramatic principal constă în confruntarea a două facţiuni: reprezentanţii partidului puterii

( Tipătescu, Zoe, Zaharia Trahanache, Farfuridi şi Brânzovenescu), şi gruparea independentă constituită în
jurul lui Nae Caţavencu, ambiţios avocat şi proprietar al ziarului “Răcnetul Carpaţilor”. Conflictul
secundar este reprezentat de grupul Farfuridi-Brânzovenescu care se teme de trădarea prefectului.
Amplificarea conflictului se realizează prin intrările repetate în scenă ale cetăţeanului turmentat, care,
neaducând scrisoarea, creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, în final gestul său devenind aproape
superfluu. De fapt, intersectarea primei scrisori cu o a doua, de la centru, plasează întreaga acţiune între
două paradigme epistolare, suprarealităţi ale aleatoriului.