Cuprins

1. Natura luminii. Surse de lumină 2

2. Determinarea vitezei luminii 4
3. Principiile opticii geometrice. Principiul lui Fermat 6
4. Reflexia şi refracţia luminii 9
4.1. Legile reflexiei şi refracţiei 10
4.2. Reflexia totală internă 14
5. Principiul lui Huygens 17
6. Dispersia luminii 19
7. Absorţia luminii 22
8. Formarea imaginilor 24
8.1 Dioptrul sferic. Dioptrul plan 25
8.2 Oglinzi sferice. Oglinda plană 30
8.3 Lentile subţiri 34
8.4 Sisteme de lentile subţiri 38
8.5 Aberaţiile lentilelor 39
9. Instrumente optice 42
9.1. Ochiul. Vederea cromatică 43
9.2. Aparatul fotografic 46
9.3. Lupa 48
9.4. Microscopul 50 Barcă cu pânze la apus. Principiile opticii geometrice
9.5. Telescopul 52 ne vor ajuta să înţelegem atât reflexia imagini bărcii în
apă, cât şi culoarea roşiatică a cerului la apus.
[http://www.tentacolor.com

Lumina stă la baza unor procese fundamentale pentru supravieţuirea plantelor, animalelor
şi oamenilor pe Pământ. De exemplu, procesele de fotosinteza, prin care plantele convertesc energia
soarelui în energie chimică, procesele de absorbţie, în aerul atmosferic, a energiei luminii solare
care conduc la încălzirea acestuia, etc. De asemenea, lumina este principala cale prin care trimitem
şi receptăm informaţia de la corpurile din jurul nostru sau de la cele din Univers. Lumina este o
formă de undă electromagnetică şi reprezintă energia transferată între sursă şi observator, iar multe
din fenomenele uzuale din viaţa noastră depind de proprietăţile sale. Astfel, atunci când privim o
fotografie sau ecranul unui smartphone observăm milioane de culori care sunt o combinaţie de doar
trei culori: roşu, albastru şi verde. Culorile cerului la răsărit sau apus, ori dintr-o zi senină sunt
rezultatul interacţiunii dintre lumină şi moleculele de aer. Apariţia curcubeului după ploaie este
efectul interacţiunii dintre lumina soarelui şi picăturile de apă din atmosferă, fenomen numit
dispersia luminii, la fel ca şi curcubeul pe care-l vedem pe suprafaţa unui DVD, este rezultatul
interacţiunii dintre lumină şi materialul din care este construit acesta, iar fenomenul observat este
cel de difracţie a luminii. Reflexia luminii ne permite să ne vedem într-o oglindă sau să observăm
maşinile din jurul nostru atunci când conducem, refracţia luminii prin lentile ne permite să folosim
dispozitive pentru a ne corecta anumite defecte de vedere sau să observăm obiecte de dimensiuni
mici printr-un microscop.

În cele ce urmează vom studia toate aceste fenomene, vom discuta despre natura duală a
luminii, adică despre situaţiile în care fenomenul este uşor de înţeles dacă considerăm că lumina
 Instrumentele optice fac parte din viaţa noastră. Astfel, imortalizăm situaţii
deosebite cu camera unui telefon, aparat de fotografiat sau chiar cu o cameră video;
la cursuri sau atunci când faceţi o prezentare a unui proiect se utilizează
retroproiectorul pentru a mări imaginile sau slide-urile care conţin informaţia
prezentată; urmărim obiectele cereşti cu ajutorul telescoapelor care ne permit să
vizualizăm chiar şi obiecte aflate la ani-lumină de Pământ; în laboratoarele
medicale sau în cele de cercetare găsim microscoape; fiecare dintre noi a utilizat o
lupă pentru a vedea mărit un obiect de dimensiuni mai mici sau pentru a încălzi
local o foaie de hârtie.

Un instrument optic este un sistem care conţine lentile, oglinzi şi aperturi

ajustabile, numite diafragme. Acestea sunt centrate optic, adică se găsesc pe
aceeaşi axă optică numită axă optică principală a sistemului. Aceste instrumente
optice sunt utilizate pentru a obţine imagini clare şi distincte ale obiectelor, imagini
care sunt vizualizate pe un ecran sau sunt înregistrate într-un dispozitiv
fotosensibil cum este ochiul uman sau film fotografic. Sunt situaţii în care obiectele
a căror imagine dorim să o obţinem sunt foarte mici sau se găsesc la o distanţa
foarte mare.

Performanta unui instrument optic este definită de câteva mărimi, în funcţie

de tipul acestuia. Astfel, ca şi în cazul dioptrului sferic, putem defini mărirea
transversală ca fiind raportul dintre lungimea transversală 𝑦2 a imaginii obţinute
de sistemul optic şi lungimea transversală 𝑦1 a obiectului:
𝑦
𝛽 = 𝑦2 (71)
1

Prin lungimea transversală vom înţelege lungimea obiectului sau a imaginii care
este măsurată pe direcţia perpendiculară pe axa optică a sistemului. Mărirea
liniară transversală caracterizează instrumentele optice care formează imagini
reale ale obiectelor.

Raportul dintre tangenta unghiului 𝛽 sub care se vede obiectul prin

instrument sau diametrul aparent al obiectului şi lungimea liniară transversală a
obiectului 𝑦1 defineşte puterea de mărire, 𝑷 a unui instrument:

𝑡𝑔 𝛽
𝑃= (72)
𝑦1

Puterea de mărire are dimensiunea inversă a unei distanţe şi este utilizată la

instrumentele optice care formează imagini virtuale ale obiectelor.

Mărirea unghiulară sau grosismentul 𝑮 unui instrument optic este definit ca

fiind egală cu raportul dintre tangenta unghiului 𝛽 sub care se vede obiectul prin
instrument şi tangenta unghiului 𝛼 sub care se vede obiectul cu ochiul liber de la
distanţa optimă de vedere clară:

𝑡𝑔 𝛽
𝐺 = 𝑡𝑔 𝛼 (73)

Distanţa optimă de vedere clară pentru un ochi normal este de 25 cm. Din
relaţia precedentă se observă că grosismentul este o mărime adimensională.

În final, capacitatea unui sistem optic de a forma imagini separate pentru

două puncte apropiate ale unui obiect este caracterizată de puterea de separare a
instrumentului. Puterea de separare poate fi liniară, atunci când se referă la două
puncte ale obiectului care apar ca imagini distincte în instrumentul optic (are
dimensiunea unei lungimi), sau unghiulară, atunci când se referă la unghiul
minim sub care se văd două puncte de pe obiect care apar distincte în imaginea
dată de instrument.

Instrumentele optice se pot diferenţia în funcţie de tipul de imagine pe care

îl obţinem cu acesta. Astfel, ochiul, aparatul de fotografiat şi aparatul de proiecţie
sunt instrumente care dau imagini reale, adică imagini care pot fi înregistrate pe
un film fotografic sau care sunt proiectate pe un ecran, iar lupa, microscopul,
luneta şi telescopul sunt instrumente care dau imagini virtuale, adică imagini care
pot fi doar examinate direct de către un observator dar nu pot fi înregistrate sau
proiectate pe un ecran. În continuare vom discuta despre prima categorie de
instrumente optice şi vom începe cu ochiul uman.

Ochiul este pentru noi un analizor vizual al mediului înconjurător şi este

format din trei segmente. Ochiul propriu zis şi anexele sale reprezintă segmentul
periferic, fibrele nervoase care conduc senzaţiile luminoase la creier reprezintă
segmentul intermediar şi segmentul occipital situat în regiunea occipitală a scoarţei
cerebrale.

În figura sunt prezentate principalele părţi componente ale ochiului

uman. Lumina pătrunde în ochi printr-un mediu transparent numită cornee. În
spatele acesteia se află un lichid transparent numit umoarea apoasă care are 𝑛 =
1,33, irisul care are forma unei aperturi variabile cu deschiderea numită pupilă a
cărei deschidere variază între 3 ÷ 7 mm, şi cristalinul care are 𝑛 = 1,33 ÷ 1,41. Mare
parte din fenomenele de refracţie se produc pe suprafaţa exterioară a ochiului unde
corneea este acoperită de un film subţire de lacrimi. Pe cristalin se produce o
refracţie relativ mică deoarece umoarea apoasă care se află in contact cu cristalinul
are un indice de refracţie relativ egal cu al cristalinului. Irisul este porţiunea
colorată a ochiului şi este o diafragmă formată din muşchi care controlează
deschiderea pupilei. Irisul reglează cantitatea de lumină care intră în ochi prin
 Sclerotică Muşchii ciliari

Coroidă
Retina Irisul
Pata galbenă Umoarea
(fovea) apoasă
Papila Umoarea Pupila Figura 50. Ochiul uman
optică (pata este un sistem optic
sticloasă
oarbă)
Vase de Corneea
sânge
complex.
Cristalinu [http://data.allenai.org/tqa/visio
Nervul l
Ligament
n_and_the_eye_L_1063/]
optic suspenso
r
dilatarea sau deschiderea pupilei în lumină slabă, respectiv prin contracţia sau
închiderea pupilei în lumină puternică. Lumina este focalizată, de către sistemul
cornee-cristalin, în spatele ochiului pe retină, care este o membrană nervoasă
formată din zece straturi de celule numite receptori vizuali de forma unor conuri
sau bastonaşe. Conurile sunt specializate pentru distingerea culorilor, iar
bastonaşele pentru percepţia luminii de intensitate mică. Cea mai mare
concentraţie de conuri se află pe pata galbenă, care are şi acuitatea vizuală cea
mai mare. Atunci când sunt stimulate de către lumină aceşti receptori trimit
impulsuri prin intermediul nervului optic către creier, unde este percepută o
imagine. Prin acest proces o imagine distinctă a unui obiect este observată atunci
când imaginea cade pe retină.

Pentru a focaliza razele de lumină pe retină, cristalinul îşi modifică raza de

curbură, iar obiectele aflate la distante diferite sunt văzute clar. Acest proces poartă
numele de acomodare la distanţă. Ajustarea cristalinului se face atât de rapid
încât nu suntem conştienţi de acest lucru. Acomodarea este limitată de distanţa
până la obiect. Astfel, dacă obiectele sunt foarte apropiate ochiul produce imagini
neclare. Distanţa minimă de vedere clară (punctul proximum) este distanţa la
care cristalinul se poate acomoda pentru a focaliza lumina pe retină si pentru a
produce imagini clare. Pentru un ochi standard această distanţă este de 25 cm şi
creşte, de regulă, cu vârsta. La vârsta de 10 ani distanţa minimă de vedere clară
este 18 cm, creşte până la aproximativ 25 cm la vârsta de 20 de ani, 50 cm la 40 de
ani şi la 500 cm sau mai mult în jurul vârstei de 60 de ani. Distanţa maximă de
vedere clară corespunde distanţei cele mai mari la care cristalinul ochiului relaxat
poate focaliza lumina pe retină. O persoană cu o vedere normală poate vizualiza
obiecte foarte îndepărtate şi, prin urmare, distanţa maximă de vedere clară poate
fi aproximată la infinit (punctul remotrum).

Să ne întoarcem puţin şi să analizăm mai în detaliu retina, figura . După

cum am spus, aceasta este acoperită de doua tipuri de celule fotosensibile, numite
conuri şi bastonaşe. Bastonaşele sunt mai sensibile la lumină decât conurile, dar
nu sunt sensibile la culoare şi sunt responsabile pentru vederea în lumina slabă
(vederea scotopică). Bastonaşele sunt răspândite pe întreaga retină şi permit o
bună vedere periferică în toate tipurile de lumină şi detectarea mişcării în lumina
 Bastonaşe
Receptori l
l
Celule Sinapse
ganglionare Bastonaşe

Lumină
Celule
pigmentare

Conuri

Fibre
nervoase Celule
Conuri
bipolare

Figura 51. a. Celulele componente ale retinei. [newtonsapple.org.uk] b. Imagine SEM (Scanning
Electron Micrograph) a retinei. [ http://www.difebiom.ro/blog/conuri-bastonase-lumina-si-culori-p1-
a68.htm]

slabă. Conurile sunt concentrate în pata galbenă (fovea) şi sunt formate din celule
sensibile la diferitele lungimi de undă din lumină. Sunt trei categorii de celule,
conuri roşii, verzi şi albastre, în funcţie de culoarea la care sunt sensibile. Astfel,
dacă conurile roşii şi verzi sunt stimulate simultan, creierul nostru interpretează
că „vedem” culoarea galben. Dacă toate conurile sunt stimulate simultan, vedem
lumină albă. Lumina Soarelui sau lumina de la un bec obişnuit stimulează
simultan toate conurile, de aceea aceasta ne apare ca fiind lumină albă. Acest
comportament al bastonaşelor este fructificat de producătorii de televizoare,
monitoare sau ecrane de telefon, care conţin doar pixeli roşii, verzi şi albaştri şi,
utilizează combinaţii din aceste culori pentru a ne face să vedem o anumită culoare
din spectrul luminii vizibile. Astfel, orice culoare pe care o observăm este rezultatul
combinaţiei acestor trei culori primare: roşu, verde şi albastru. Părul alb sau
zăpada nu sunt, de fapt, albe. Datorită interacţiunii cu lumina care conţine toate
culorile, acestea ne apar albe.

În cazul vederii normale (ochiul emetrop), imaginea unui obiect situat la

infinit se formează pe retină. Însă, în anumite situaţii, focalizarea razelor de lumină
de către sistemul cornee-cristalin nu se realizează pe retină, în acest caz vorbim
despre defectele de vedere ale unui ochi. Atunci când razele de lumină sunt
focalizate în spatele retinei, figura , defectul de vedere este numit
hipermetropie. Ochiul hipermetrop nu poate vedea clar obiectele aflate în
depărtare, dar poate vedea clar obiectele care sunt foarte apropiate de ochi. Deşi
distanţa de vedere clară a unii ochi normal este 25 cm, în cazul unui ochi

𝑶 𝑰
𝑶 𝑰
Figura 52. a. Ochiul
hipermetrop. b. Corectarea
hipermetropiei cu o lentilă
convergentă.
 𝑶 𝑰 𝑶 𝑰
Figura 52. a. Ochiul
miop. b. Corectarea
hipermetropiei cu o
lentilă divergentă.

hipermetrop este mult mai departe. Distanţa focală a ansamblului cornee-cristalin

este mai mare şi, prin urmare, nu este suficient de convergent pentru a focaliza
razele de lumină pe retină. Hipermetropia se poate corecta cu ajutorul unei lentile
convergente, care se plasează înaintea ochiului, figura . Astfel, după cum se
observă şi din figură, , lentila convergentă va apropia focarul iar razele de
lumină vor fi focalizate pe retină.

Un alt defect de vedere este miopia, care este un viciu de refracţie ce constă
în faptul că razele de lumină care vin de la infinit sunt focalizate înaintea retinei,
figura . Ochiul miop vede bine obiectele aflate în apropiere dar nu şi pe cele
aflate la distanţa mare de ochi. În cazul ochiului miop distanţa maximă de vedere
clară nu este infinită şi poate fi mai mică de 1 m. Deoarece razele de lumină sunt
focalizate înaintea retinei, imaginea este formată pe retină de razele care diverg din
focar, iar aceasta este neclară. Miopia se corectează cu ajutorul lentilei divergente,
care îndepărtează focarul până când razele de lumină sunt focalizate pe retină,
figura .

Prezbitismul este un viciu de refracţie datorat pierderii elasticităţii

cristalinului, ceea ce conduce la scăderea capacităţii de acomodare a ochiului.
Acest defect de vedere se instalează odată cu înaintarea în vârstă şi se corectează
cu lentile a căror convergenţă variază continuu pe înălţime. Astfel, ochiul se poate
acomoda la distanţe diferite.

Optometrişţii şi medicii oftalmologi prescriu ochelari de vedere care au lentile

a căror convergenţă poate fi negativă sau pozitivă, în funcţie de tipul de lentile
utilizat. De exemplu, lentilele unor ochelari cu dioptria +2 𝛿 au distanţa focală
f=0,5 m, iar o lentilă cu dioptria −2,5 𝛿 au distanţa focală de f=0,4 m.

Aparatul de fotografiat este un instrument optic cu care se obţin imagini

reale ale obiectelor. Aceste imagini sunt înregistrate pe un film fotografic, în cazul
aparatelor clasice, iar la aparatele moderne imaginea este formată pe un detector
electronic, care poate fi un CCD (Charge-Coupled Device) sau CMOS
(Complementary Metal Oxide Semiconductor). Aceste componente electronice
convertesc lumina incidentă în informaţie digitală (în cod binar), informaţie care
este stocată pe un card memorie şi care apoi poate fi vizualizată pe ecranul unui
computer sau telefon. Despre funcţionarea acestor dispozitive vom afla mai multe
atunci când vom discuta despre efectul fotoelectric, într-un paragraf viitor.
 Motor pentru deplasarea Aparatele de fotografiat clasice funcţionează la
lentilelor obiectivului
fel ca cele moderne, însă în locul dispozitivului
Lentilele
electronic de înregistrare a imaginii se foloseşte
obiectivul
un film fotografic. Pentru a putea vedea imaginile
Lumină înregistrate pe un film fotografic acesta trebuie
developat într-o cameră specială, numită cameră
întunecată, adică trebuie supus unui tratament
Apertură
Obturator
chimic pentru a putea înregistra imaginea pe un
Camera obscură suport de hârtie.
Senzor fotosensibil
(CCD sau CMOS) sau Elementele principale ale unui aparat de
film fotografic
fotografiat sunt prezentate în figura . Obiectiv
Figura 54. Elementele fotografic, fix sau interschimbabil, este format
componente ale unui aparat de dintr-o lentilă sau sistem de lentile şi formează o
fotografiat.
imagine reală, un obturator, o cameră obscură în
care se află dispozitivul fotosensibil pe care se
înregistrează imaginea şi care vom presupune că este un CCD deoarece este cel
mai comun senzor aflat pe camerele de fotografiat moderne.

Pentru a obţine o imagine clară sau de o anumită dimensiune, se modifică

distanţa dintre lentila convergentă şi CCD. Ajustarea distanţei focale a sistemului
de lentile convergente pentru a obţine imaginea clară depinde de distanţa dintre
obiectivul aparatului de fotografiat şi obiect, precum şi de distanţa focală a lentilei
(lentilelor) obiectivului. Obturatorul, care este un dispozitiv mecanic, este utilizat
pentru reglarea timpului de expunere la lumină. Acest timp de expunere este reglat
automat la dispozitivele moderne, în funcţie de iluminarea obiectivului. Pentru a
fotografia obiecte în mişcare sau obiecte aflate în lumină slabă, trebuie să utilizăm
timpi de expunere mari. Dacă nu ar fi posibilă ajustarea timpului de expunere ar
fi imposibil de fotografiat obiectele aflate în mişcare deoarece, în intervalul de timp
în care obturatorul ar fi deschis, obiectul se poate deplasa destul de mult, iar
imaginea ar fi neclară. O altă cauză a imaginilor neclare este mişcarea camerei în
intervalul de timp în care obturatorul este deschis. Pentru a preveni astfel de
situaţii ar trebui să utilizăm un tripod chir şi pentru obiectele staţionare. Timpii
1 1 1 1
uzuali de deschidere a obturatorului sunt s, s, s şi s, iar pentru obiectele
30 60 125 250
1
staţionare timpul normal de expunere este de 60 s. Aparatele moderne de fotografiat
sunt prevăzute cu un dispozitiv electronic de stabilizare a imaginii. Această
stabilizare se poate face digital, când se mută imaginea “electronic” din cadru,
cadru cu cadru, pentru a contracara mişcarea, sau optic, când se folosesc senzori
pentru a contracara mişcările lentilelor sau a senzorului CCD.

Intensitatea luminii 𝐼 incidente pe CCD este proporţională cu aria lentilelor,

adică cu pătratul diametrului 𝐷 al lentilei. Intensitatea lumini este o măsură a ratei
cu care energia luminoasă este incidentă pe CCD, pe unitatea de arie a imaginii.
Cum aria imaginii este proporţională cu focarul 𝑓 al lentilei (atunci când obiectul
se află la infinit), intensitatea luminii incidente pe CCD va fi şi ea proporţională cu
1
inversul pătratului distanţei focale, . Astfel, putem scrie că:
𝑓2

𝐷2
𝐼~ 𝑓2 (74)

𝑓
Raportul dintre distanţa focală a obiectivului şi diametrul obiectivului
𝐷
defineşte numărul f , 𝑵, al obiectivului:

𝑓
𝑁=𝐷 (75)

Prin urmare, intensitatea luminii incidente pe fotoreceptor este dată de

relaţia:

1
𝐼~ 𝑁2 (76)

Numărul f este adesea asimilat cu „viteza” obiectivului. Astfel, cu cât acest

număr este mai mic, cu atât mai mare este rata cu CCD este expus energiei luminii
incidente. Prin urmare, un obiectiv care are o valoare mică a numărului f este mai
rapid. În mod convenţional, indicarea numărului f al unui obiectiv se face sub forma
„𝑓/𝑥”, unde 𝑥 este un număr. De exemplu, notaţia „𝑓/4” de pe un obiectiv nu se
referă la distanţa focală împărţită la 4, ci se referă la faptul că numărul f este 4.
Obiective care au numărul f cât mai mic, de exemplu 𝑓/1.2, sunt foarte costisitoare
deoarece este foarte dificil de menţinut aberaţiile sistemului cât mai mici atunci
când razele de lumină trec printr-o arie cât mai mare a lentilei. Obiectivul unui
aparat de fotografiat poate conţine lentile care au numărul f ce se poate modifica
prin modificarea aperturii şi, prin urmare, a diametrului 𝐷. Valoarea cea mai mică
a numărului f la care poate fi setat obiectivul va corespunde celei mai mari
deschideri posibile a aperturii, adică a unei suprafeţe maxime a lentilei.

Aparatele fotografice uzuale au o distanta focală fixă şi o valoare a deschiderii

aperturii fixate, valoarea numărului f fiind în jur de 𝑓/11. Această valoare mare a
numărului f permite fotografierea în câmp profund, adică obiectele aflate la distanţă
mare de lentilă vor forma imagini rezonabil de clare pe CCD, altfel spus focalizarea
nu trebuie să se realizeze riguros.

Lupa este un sistem optic simplu, format dintr-o lentilă convergentă cu

distanţă focală mică şi care se utilizează pentru a observa obiectele de mici
dimensiuni, care sunt vizibile şi cu ochiul liber. Deoarece creşte diametrul aparent
al obiectului, lupa va mări puterea de separare a ochiului.
 𝑥2 = 25 cm Să

ℎ ℎ
𝛼 𝛽
𝑭𝟏 𝑥1 𝛽 𝑭𝟐
𝑥1 = 25 cm

Figura 55. a. Un obiect situat l a 𝑥1 = 25 cm (distanta minimă de vedere clară),

ℎ
care se vede sub unghiul 𝛼 = 25 cm de către ochi. b. Un obiect situat între focar
ℎ
şi lentilă generează o imagine mărită care se vede sub unghiul 𝛽 = 25 cm.

considerăm un obiect situat la distanţa 𝑥1 de ochi, figura . Imaginea formată

pe retină va avea o dimensiune ce depinde de unghiul 𝛼 sub care este văzut obiectul
cu ochiul liber. Pe măsură ce obiectul este apropiat unghiul 𝛼 creşte, iar
dimensiunea obiectului creşte. După cum am spus, un ochi normal nu poate vedea
clar un obiect situat la o distanţă mai mică decât distanţa minimă de vedere clară
care este de 25 cm. Prin urmare, unghiul 𝛼 are o valoare maximă în momentul în
care obiectul este situat la distanţa minimă de vedere clară.

Pentru a creşte dimensiunea unghiulară aparentă a unui obiect, se poate

plasa o lentilă convergentă între obiect şi ochi, figura , obiectul fiind situat
între focar şi lentilă. În această situaţie, imaginea obţinută este virtuală, dreaptă
şi mai mare decât obiectul.

Grosismentul 𝐺 al unei lupe, pe care l-am definit ca raportul dintre tangenta

unghiului sub care este văzut obiectul prin instrument şi tangenta unghiului văzut
cu ochiul liber, este maxim atunci când obiectul se află la distanţa minimă de
vedere clară, adică atunci când 𝑥2 = −25 cm. Distanţa la care se află obiectul pentru
a corespunde acestei poziţii a imaginii se poate calcula din prima formulă a
lentilelor:

1 1 1 25 𝑓
+ −25 cm = 𝑓 ⇒ 𝑥1 = 25+𝑓 (77)
𝑥1

unde f este distanţa focală a lentilei. Utilizând aproximaţia gaussiană, din figura
putem scrie:

ℎ ℎ
𝑡𝑔 𝛼 ≈ 𝛼 = 25 şi 𝑡𝑔 𝛽 ≈ 𝛽 = 𝑥 (78)
1

unde 𝛽 este unghiul sub care este văzut obiectul prin lentilă. Astfel, valoarea
maximă a grosismentului lupei va fi dată de relaţia:
 𝑡𝑔 𝛽 𝛽 25
𝐺 = 𝑡𝑔 𝛼 ≈ =𝑥 (79)
𝛼 1

Deşi ochiul poate vedea clar orice obiect situat între distanţa minimă de
vedere clară şi infinit, acesta este cel mai relaxat atunci când obiectul se află la
infinit. Pentru a imaginea să se formeze la infinit trebuie ca obiectul să se afle în
focarul lentilei, adică 𝑥1 = 𝑓. În acest caz, relaţia precedentă devine:

25 cm
𝐺= (80)
𝑓

𝑡𝑔 𝛽
Puterea separatoare 𝑃 a unei lupe am definit-o prin relaţia: 𝑃 = , adică
ℎ
raportul dintre tangenta unghiului sub care se vede obiectul prin instrument şi
înălţimea obiectului. Ţinând cont de relaţia (78), puterea separatoare a lupei se
poate determina cu relaţia:
ℎ
𝑥1 1
𝑃= ⇒𝑃=𝑓 (81)
ℎ

Grosismentul unei lupe nu depăşeşte valoarea 100, iar puterea de separare

este de aproximativ 3 μm. Utilizând o singură lentilă convergentă se poate obţine o
mărire unghiulară de până la 4 ×, fără a se produce aberaţii optice mari. Pentru a
obţine imagini de mărimi mai mari se utilizează mai multe lentile pentru a
corectarea aberaţiilor optice.

Microscopul, figura , este un instrument optic utilizat pentru a vizualiza

obiectele de dimensiuni mici, care nu pot fi observate cu ochiul liber. Multe din
descoperirile din medicină nu se puteau realiza fără utilizarea unui microscop. De
exemplu, Louis Pasteur a descoperit în anul 1885 vaccinul turbării, iar
bacteriologul Robert Koch a descoperit bacilul tuberculozei, în anul 1882, iar un
an mai târziu descoperă vibrionul holerei, descoperiri pentru care a primit Premiul
Nobel pentru medicină în anul 1905. Tot cu ajutorul microscopului Walther
Flemming descoperă în 1879 diviziunea celulară. În anul 1937 biochimistul
german Sir Hans Adolf Krebs, utilizând microscopul descoperă ciclul acidului
cunoscut şi sub denumirea de ciclul acizilor tricarboxilici (ciclul TCA) sau ciclul
Krebs. Acest ciclu constă într-o serie de reacții chimice care implică conversia - în
prezența oxigenului, a unor substanţe care sunt formate prin descompunerea
zaharurilor, a grăsimilor şi a componentelor proteice în dioxid de carbon, apă și
compuşi bogaţi în energie. Descoperirea ciclului TCA este foarte importantă pentru
o înţelegerea de bază a metabolismului celular şi a biologiei moleculare, ir pentru
descoperire acestuia Koch a primit, în anul 1953, Premiul Nobel pentru Fiziologie
sau Medicină.
 𝑶𝒄𝒖𝒍𝒂𝒓
𝑶𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗

𝑶
𝑶𝒄𝒖𝒍𝒂𝒓 z
𝑭𝒐𝒃 𝑭𝒐𝒃 𝑭𝒐𝒄 𝑭𝒐𝒄
𝑰′

𝑶𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗

Probă
𝑰

Figura 56. a. Microscop optic. b. Mersul

razelor într-un microscop optic

Un microscop este compus din doua sisteme optice, un obiectiv şi un ocular,

sisteme care sunt alcătuite fiecare din câteva lentile şi care sunt centrate optic.
Aceste sisteme centrate se găsesc la o distanţă mult mai mare decât distanţa focala
a fiecăruia dintre ele.

Pentru a obţine imaginea unui obiect, acesta se aşează în apropierea

focarului obiectivului, figura , imaginea obţinută fiind reală, răsturnată şi mai
mare decât obiectul. Această imagine devine obiect pentru ocular care, la rândul
său, va forma o imagine finală ce este virtuală, răsturnată şi mult mai mare decât
obiectul. În plus, dacă imagine formată în obiectiv este poziţionată în focarul obiect
al ocularului, imaginea dată de microscop se formează la infinit şi poate fi privită
cu ochiul neacomodat. Pentru a obţine o imagine clară a obiectului (punerea la
punct a microscopului), se deplasează tubul în care sunt montate obiectivul şi
ocularul, până când obiectul investigat se află în vecinătatea focarului obiectivului,
într-un punct în care imaginea văzută prin ocular poate fi privită fără acomodare,
adică se află la distanţa minimă de vedere clară.

Mărirea liniară transversală a obiectivului microscopului este dată de relaţia:

𝑧
𝛽𝑜𝑏 = 𝑓 (82)
𝑜𝑏

unde 𝑧 reprezintă distanţa dintre focarul imagine al obiectivului şi focarul obiect al

ocularului.

Puterea de mărire a unui microscop este egală cu produsul dintre mărirea

liniară a obiectivului şi puterea de mărire a ocularului:
𝑧
𝑃 = 𝛽𝑜𝑏 𝑃𝑜𝑐 = (83)
𝑓𝑜𝑏 ∙𝑓𝑜𝑐
Din relaţia precedentă se observă că atunci când distanţele focale ale obiectivului
şi ocularului sunt mici, atunci puterea de mărire a ocularului este mare şi poate
ajunge până la 1000 ×. Valoarea măririi este limitată de fenomenul de difracţie,
despre care vom discuta în capitolul „Optica ondulatorie”.

Microscopul ne ajută să vedem obiecte de dimensiuni foarte mici cu o

claritate şi un detaliu incredibil. Întrebarea care se pune este aceea dacă se poate
vizualiza un microscop care să ne permită să vedem un atom. Răspunsul este nu,
deoarece utilizăm lumină pentru a ilumina obiectul studiat. Prin urmare, în cazul
unui microscop optic, obiectul care poate fi vizualizat trebuie să aibă dimensiunea
cel puţin egală cu lungimea de undă a luminii vizibile (~400 ÷ 700 nm). Cum
diametrul unui atom (𝑑~10−10 m=0,1 nm) este mai mic decât cel al luminii vizibile,
pentru a vizualiza atomii unei substanţe trebuie să folosim microscoape care nu
utilizează radiaţie din domeniul vizibil, ca de exemplu microscopul de forţă
atomică. Însă, înţelegerea funcţionării unui astfel de microscop nu este posibilă în
cadrul opticii geometrice, fiind necesare cunoştinţe mai avansate de fizică cuantică.

Telescopul este un instrument optic utilizat pentru observarea obiectelor

foarte îndepărtate, care formează imagini virtuale ale obiectelor care ne apar mai
apropiate şi vizibile aparent sub un unghi mai mare. Există două tipuri diferite de
telescoape, ambele fiind utilizate pentru a vedea obiecte îndepărtate precum
planetele din sistemul nostru solar. Primul tip, care se bazează pe refracţia luminii,
este numit telescop refractor sau lunetă astronomică, utilizează un ocular şi un
obiectiv pentru a forma imaginea, care sunt formate din una sau mai multe lentile
convergente. După cum se observă şi din figura , obiectivul formează o imagine
reală, răsturnată şi mai mică decât obiectul, situată în apropierea focarului
ocularului. Această imagine devine obiect pentru ocular, în care va forma o imagine
finală virtuală, răsturnată şi mai mare decât obiectul. Pentru a evita efortul de
acomodare al ochiului, imaginea virtuală se formează la o distanţă foarte mare de
ochi, practic la infinit. În acest caz, imaginea intermediară formată în obiectiv
trebuie să fie localizată în apropierea focarului obiect al ocularului, luneta
comportându-se similar cu un sistem afocal. Ocularul şi obiectivul sunt separate
de o distanţă 𝑓𝑜𝑏 + 𝑓𝑜𝑐 care corespunde lungimii tubului telescopului.

Grosismentul telescopului refractor este dat dintre tangenta unghiului 𝛼 sub

care se vede obiectul prin obiectiv şi tangenta unghiului 𝛽 sub care se vede
imaginea finală prin ocular. Analizând , putem scrie:

ℎ ℎ
𝑡𝑔 𝛼 ≈ 𝛼 = − 𝑓 şi 𝑡𝑔 𝛽 ≈ 𝛽 = 𝑓 (84)
𝑜𝑏 𝑜𝑐

semnul minus din prima relaţie semnificând că imaginea este răsturnată. În cea
de-a doua relaţie nu am mai folosit semnul minus deoarece imaginea în ocular se
 𝑶𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗
𝑶𝒄𝒖𝒍𝒂𝒓

𝑶
𝜶 𝑭𝒐𝒃 𝑭𝒐𝒄
𝑭𝒐𝒃 𝒉 𝜷 𝑭𝒐𝒄
𝜶 Figura 57. Mersul
razelor într-un
𝑰 telescop refractor sau
lunetă astronomică.

află de aceeaşi parte cu imaginea în obiectiv, care este obiect pentru ocular. Prin
urmare, grosismentul unei lunete astronomice poate fi scris sub forma:
ℎ
𝑡𝑔 𝛽 𝛽 𝑓𝑜𝑐 𝑓
𝐺 = 𝑡𝑔 𝛼 ≈ = ℎ = − 𝑓𝑜𝑏 =-𝑓𝑜𝑏 ∙ 𝑃𝑜𝑐 (85)
𝛼 − 𝑜𝑐
𝑓𝑜𝑏

Acest rezultat ne arată că grosismentul lunetei va fi cu atât mai mare cu cât

distanţa focală a obiectivului şi convergenţa ocularului vor fi mai mari. Semnul
minus semnifică că imaginea este negativă.

Atunci când privim printr-un telescop un obiect aflat în relativa apropiere a

Pământului, ca de exemplu Luna sau planetele din sistemul nostru solar,
grosismentul este important. Însă, în cazul stelelor din galaxia noastră, deoarece
acestea sunt foarte depărtate de Pământ şi le observăm sub forma unor mici
spoturi luminoase, nu este important cât de mare este grosismentul. Pentru a
capta cât mai mult din lumină de la obiectele foarte depărtate, telescoapele de
cercetare utilizează lentile cu diametrul mare. Fabricarea unor lentile cu diametru
mare este foarte scumpă şi, în plus, acestea sunt foarte grele şi se deformează, ceea
ce conduce la apariţia unor cauze suplimentare pentru aberaţiile optice.
𝑨
Problemele legate de diametrul mare al
lentilelor se pot reduce parţial dacă se înlocuieşte
obiectivul cu o oglindă concavă (sferică sau
parabolică). Acest tip de telescop se numeşte
telescop reflector inventat de Sir Isaac Newton.
Deoarece lumina nu trece prin oglinda concavă, fiind
𝑶𝒄𝒖𝒍𝒂𝒓 reflectată de aceasta, problema deformării este
evitată prin utilizarea unui suport rigid pentru
oglindă. În figura este prezentat mersul razelor de
lumină printr-un telescop reflector. Razele incidente
𝑶𝒃𝒊𝒆𝒄𝒕𝒊𝒗
(oglindă sunt reflectate de oglinda concavă, situată la baza
concavă) telescopului. Aceste raze sunt focalizate într-un
punct A, unde ar trebui să se formeze imaginea.
Însă, înaintea acestui punct este plasată o oglindă
Figura 57. Mersul razelor
într-un telescop reflector. plană care reflectă razele spre ocularul poziţionat
într-o deschidere a tubului telescopului.
Trebuie precizat că razele de lumină nu
trec prin nici o componentă de sticlă, cu
excepţia ocularului, ceea ce însemnă că
problemele legate de aberaţia cromatică
este eliminată. Dimensiunea acestui tip de
telescop se poate diminua şi mai mult
dacă oglinda plană este orientată astfel
încât să reflecte lumina către ocularul ce
ar putea fi poziţionat chiar în oglinda
Figura 58. Steaua KIC 8462852 (Tabby
concavă. Star) alată în constelaţia Cygnus,
fotografiată cu telescopul GTC.
Cel mai mare telescop reflector din [http://www.iac.es/divulgacion.php?op1=16&id=1
332&lang=en]
lume este Gran Telescopio Canarias (GTC)
situat pe insula La Palma în Insulele
Canare din Spania, la altitudinea de 2267 m deasupra nivelului mării. Oglinda
telescopică reflectoare a acestuia are un diametru de 10,4 m şi este comandată de
un sistem de optică activă. Oglinda este compusă din 36 de secțiuni de
vitroceramică hexagonale fiecare având dimensiunile de 1,9 m lățime şi 8 cm
grosime, greutatea totală a acesteia fiind de 470 kg, iar suprafața totală a oglinzii
este de 75,7 m². Oglinda este şlefuită cu precizie de 15 nm şi oferă imagini de o
rezoluție apropiată de cele luate pe orbită de telescopul spaţial Hubble
[https://en.wikipedia.org/wiki/Gran_Telescopio_Canarias].

În figura este prezentată steaua KIC 8462852 (Tabby Star) alată în

constelaţia Cygnus, fotografiată cu telescopul GTC, în anul 2017. Această stea
situată la aproximativ 1000 de ani lumină are dimensiunea cu aproximativ 50%
mai mare decât a Soarelui şi este cu 1000 de grade mai „fierbinte”. Strălucirea
acestei stele scade si creşte sporadic, fără a putea fi explicat acest fenomen.