Jocul și rolul lui in dezvoltarea copilului

Jocul si rolul lui în dezvoltarea copilului

                            I.    Definiţia jocului
 
JOC (< lat. jocus -  glumă; engl. game) -  Poate fi definit ca o activitate spontană, atractivă, liberă, ce contribuie la
dezvoltarea psihică a copiilor, la pregătirea lor pentru integrarea socială, dar şi  o modalitate plăcută de relaxare şi divertisment
pentru tineri şi adulţi. După Păunescu şi Muşu (1990), scopurile jocului în dezvoltarea copilului sunt: o mai bună cunoaştere a
lumii, un control mai adecvat al propriei persoane şi al raportului cu lumea; oferă de la început posibilitatea explorării relaţiilor
dintre realitate şi fantezie,o arenă în care formele de gândire semiologice, intuitive, pot fi liber testate.
Pentru copiii deficienţi mintal, jocul este forma de bază prin intermediul căruia se organizează şi se desfăşoară procesul de
recuperare. În aceste condiţii, jocul se constituie ca o formă de învăţare orientată spre: dezvoltarea capacităţii de manevrare
a obiectelor; aprecierea formelor şi mecanismelor de recunoaştere a dimensiunilor; însuşirea asemănărilor şi deosebirilor dintre
obiecte; dezvoltarea capacităţi de utilizare a obiectelor în funcţie de necesităţi. Prin joc, copilul învaţă regulile de comportare, ceea
ce contribuie la structurarea personalităţii sale.
            J. Piaget (1965) spunea că jocul este cea mai pură formă de asimilare. Prin asimilare, copilul încorporează în modalităţile
existente ale gândirii întâmplări, obiecte sau situaţii. Astfel, că „asimilare pură", jocul nu era considerat atât ca o modalitate a
dezvoltării cognitive, cât o reflectare a nivelului prezent de dezvoltare cognitivă a copilului (definiţie citată de Constatin Albu în “
Dictionar de kinetoterapie”) 
Prin intermediul jocului, copilul îşi satisface nevoia de activitate, de acţionare asupra obiectelor şi de transpunere în situaţii diferite.
Practic, copilul descoperă lumea prin intermediul jocului.
Jocul este mijlocul prin care copilul câştigă anumite deprinderi fizice, cognitive şi sociale. În timpul jocului, copilul experimentează
anumite acţiuni, care ulterior vor fi combinate cu alte deprinderi mai complexe. Astfel, iniţial copilul mânuieşte piesele unui joc,
apoi va încerca să realizeze câteva combinaţii, pentru ca în final să ajungă la adevărate construcţii. În acest fel, copilul reuşeşte să
rezolve unele probleme şi să înţeleagă modul de folosire a unor obiecte.
                                       II.      Caracteristicile jocului
Jocul este adesea obositor, câteodată istovitor, dar tocmai aceasta oboseală, această istovire îi atestă valorea. Jocurile prea facile nu
prezintă nici un farmec. Aşa cum un sportiv autentic vrea un adversar de talia lui, aşa un copil doreşte un joc de talia lui, ba uneori
este prea ambiţios şi vrea să practice jocurile copiilor mai mari, care deocamdată îi depăşesc puterile.
Un alt caracter prin intermediul căruia jocul pregăteşte pentru muncă este introducerea copilului în grupuri sociale. Prin intermediul
jocului copilul ia contact cu alţii, se obişnuieşte să ţină cont de punctul de vedere al altora, să iasă din egocentrism sau originar. Se
înţelege, aşadar, de ce unele jocuri ale copiilor se sfârşesc cu munci reale, şi de ce educatorii s-au străduit să folosească jocul ca
mijloc de educaţie. Există jocuri precum gătitul, traforajul mecanic, care se transformă în munci reale.
Jocul se naşte din nevoia copilului de a învăţa în primul rând ce este o sarcină. La grădiniţă, serierea culorilor, clasificarea
etichetelor, executarea împletiturilor, aşezarea cuburilor, iată tot atâtea sarcini şi tot atâtea jocuri prin intermediul cărora copilul
învaţă să – şi fixeze atenţia, să – şi stăpânească instabilitatea naturală, în sfârşit, să facă un efort.
Când spunem joc spunem totodată efort şi libertate, şi o educaţie prin joc, trebuie să fie o sursă atât de efort fizic, cât şi de bucurie
morală.
Jocul nu ţine seama nici de loc, nici de oră. Fiecare joc este situat parcă în afara timpului şi spaţiului real, într – un timp şi un spaţiu
care – i sunt propii numai lui. Din acest punct de vedere, există o suficienţă şi o independenţă a jocului, care-l sustrag lumii
trebuinţelor, lumii practice.
Jocul nu este decât o pregătire pentru muncă, un exerciţiu.
                                     III.      Conţinutul şi organizarea jocului
Jocul implică două aspecte de bază: fizic şi relaţional. Aspectul fizic vizează formarea abilităţilor de apucare şi de manevrare, care, prin
repetare şi prin angrenare a segmentelor corporale, conduc la formarea deprinderilor motrice. Aspectul relaţional capătă consistenţă în
momentul în care copilul vine în contact cu un alt copil sau cu unadult. Jocul, sub raportul conţinutului, vizează două aspecte de bază:
jocuri cu caracter educativ şi jocuri cu caracter reeducativ.
Jocul cu caracter educativ constituie forma de activitate a copilului mic, a preşcolarului şi şcolarului. În aceste condiţii, sistemul de
organizare este individual şi în grup, fapt ce prilejuieşte copiilor multe emoţii, bucurii şi satisfacţii.
Jocul este forma de activitate care solicită eforturi comune, contribuind, în mare măsură, la formarea deprinderilor şi la dezvoltarea
calităţilor motrice.
Jocurile cu caracter educativ vor fi concepute şi conduse de aşa manieră încât tema să reprezinte, pe lângă mijlocul de stimulare şi de
menţinere a interesului copilului, şi modalitatea de realizare a principalului scop, care să-l conducă la formarea deprinderilor motrice
de bază şi aplicative.
Jocul cu caracter reeducativ prezintă particularităţi care îl diferenţiază de cel cu caracter educativ, cum ar fi: conţinutul este stabilit de
către copil în funcţie de trebuinţele şi de dificultăţile sale; acţiunile se desfăşoară individual; sistemul de mijloace este mult mai
restrâns; se combină acţiunile motrice cu verbalizarea fiecărei mişcări pe care o execută copilul; terapeutul se poate implica în acţiunile de
joc pentru a susţine, orienta şi asigura desfăşurarea jocului; regulile de joc, la început, sunt stabilite de către copil. Pe parcurs,
terapeutul introduce reguli care se constituie în componente ale procesului de reeducare.
                  IV.      Reguli de bază în organizarea şi orientarea jocului
-      Să se dea posibilitatea de a reuşi, chiar dacă dificultăţile sunt mari.
-      Să se asigure condiţii pentru a se juca cu plăcere, să simtă o bucurie, o
satisfacţie, atât în timpul desfăşurării jocului cât şi după joc.
-      Nu vor fi puse la îndemâna copilului multe jucării, ci un număr mic dar bine ales, în funcţie de obiectivul metric urmărit sub
raportul formei, conţinutului, consistenţei şi temei propuse, dar şi dorinţei copilului de a se juca cu un anumit obiect.
-      În relaţiile cu copii cu tulburări psihomotrice sunt situaţii când aceştia refuză să acţioneze – motivul ,,nu pot". Terapeutul pregăteşte
din timp acest aspect al refuzului, introducând regula de bază ,,nu există «nu pot», ci numai „ încerc" şi sper să reuşesc.
-      Se recomandă folosirea unei jucării numai după ce îi cunoaştem conţinutul. În acest fel se evită unele aspecte neplăcute din
timpul desfăşurării procesului de reeducare.
-      Cea mai mică realizare, cel mai discret semn de execuţie a unei mişcări sau gest  trebuie să fie cât se poate de mult apreciate,
lăudate. Terapeutul trebuie să se bucure şi să-l încurajeze pe copil, să trăiască bucuria unei victorii. A trece indiferent pe lângă micile
rezultate înseamnă că profesiunea este executată mecanic. Terapeutul trebuie să se bucure de bucuria copilului, să trăiască alături de
el fiecare clipă de fericire, să-l încurajeze şi să-i dea toată căldura sa sufletească.
                     V.      Expansiunea personalităţii prin joc
Activitatea de joc rămâne de departe cea mai contribuantă în for marea personalităţii. Jocul se consideră ca o activitate fizică
sau mintală gratuită, ce se realizează doar datorită plăcerii ce o provoacă,  spune Chateau J. [43]. Desigur, conturarea
motivului «plăcerii" ca implicat în dinamizarea jocului anulează gratuitatea lui.
Jocul ,,de-a familia" este în tens proiectiv şi prezintă foarte mare importanţă şi din cauză că familia este scena principală de
viaţă
copilului şi totodată nucleul social în care se condensează şi reflectă în mod sensibil întreaga viaţă socială. Am atrage atenţia
asupra faptului că jocul de-a familia are o poziţie specială în nomenclatorul general al jocurilor copiilor.     
Variabilitatea mare a acestui tip de joc se datorează faptului că familia oferă experienţa cea mai nuanţată şi trăită intens  de
către copii. Jocul ,,de-a familia" oglindeşte habitudinile, atmosfera, stilul de comunicare şi afecţiune din familie, responsabilităţi
certe asumate de membrii acesteia, dar şi tensiunile ce se consumă în familie, evenimentele ce o traversează.
Important este şi rolul jocului ca instrument şi mijloc al educaţiei  sociale şi morale. Prin jocul cu subiect şi rol se facilitează că
acceptarea aspectelor legate de frustrare şi de regulile de viaţă socială mai greu de acceptat.
Jocul vehiculează experienţa umană pozitivă, cât şi experienţa negativă (beţia, bătaia, conduite vulgare şi bădărănii etc.).
Participarea şi rolul adultului în joc poate fi de multe feluri. Am enumera ajutorul material (în fabricarea sau repararea jucăriilor),
ajutorul tehnic — privind modul în care pot fi utilizate jucăriile — sau  prin descrierea etapelor joculu
                  VI.      Clasificări ale jocurilor
Jocul reprezintă pentru copii o modalitate de a-şi exprima propriile capacităţi. Prin joc, copilul capătă informaţii despre lumea în
care trăieşte, intră în contact cu oamenii şi cu obiectele din mediul înconjurător şi învăţă să se orienteze în spaţiu şi timp. Putem
spune că jocul este „munca copilului”.
În timpul jocului, copilul vine în contact cu alţi copii sau cu adultul, astfel că  jocul are un caracter social. Din acest punct de
vedere, K. Berger deosebeşte mai multe tipuri de joc (Berger, 1986).
-      Jocul de unul singur - copilul se joacă singur, preferând alte jucării faţă de ceilalţi copii, dar el se simte bine jucându-se în
prezenţa altor copii. Interesul copilului este centrat doar asupra propriei activităţi.
-      Jocul spectacol  -  copilul urmăreşte modul de joc al unui alt copil, dar nu face nimic pentru a participa. Un astfel de tip de
joc este reprezentat de vizionarea desenelor animate la televizor.
-      Jocul în paralel - copiii se joacă în acelaşi fel cu aceleaşi jucării, dar independent unul de celălalt.
-      Jocul în asociaţie - apare atunci când copiii sunt angajaţi în activităţi similare, dar fără să existe organizare, diviziune a muncii,
desemnare a unui lider şi un scop acceptat de comun acord.
-      Jocul în cooperare  apare atunci când el este organizat în grup, copiii planificând activitatea în dorinţa de a atinge un scop
(Berger, 1986).
Conţinutul jocului implică în primul rând aspecte fizice, deşi are şi un important caracter social. Vom aborda jocul de la vârste foarte
mici, pană la perioada de sfârşit a copilăriei.
-      Jocul social-afectiv  apare la copiii de câteva luni, care resimt plăcere atunci când intră în relaţie cu adulţii şi mai ales cu
persoanele care-l îngrijesc. În timpul jocului, copilul zâmbeşte, gângureşte, atinge jucăriile etc.
-      Jocul simţ – plăcere  -  apare atunci când copilul începe examinarea obiectelor din mediul înconjurător. El devine atent la
lumină, culoare, gust, miros, textură şi consistenţă.
-      Dezvoltarea  abilităţilor manuale  apare în momentul în care copilul începe să manipuleze jucăriile.
-      În jocul liber  copilul visează, se joacă cu hainele sale, merge fără o ţintă precisă.
-      Jocul dramatic  apare pe la 11-13 luni, atunci când copilul începe să imite unele  activităţi familiare simple, cum ar fi
hrănitul, băutul din cană sau îmbrăcarea hainelor. Acest joc dramatic se mai numeşte şi joc simbolic sau de imitaţie.
O dată cu intrarea în etapa de preşcolara, jocul de imitaţie devine mult mai complex. Se ajunge la imitarea unei persoane sau a unui
fel de a fi.  Astfel, copilul îşi imită părintele când citeşte ziarul sau când fumeaza. Evoluţia acestor jocuri de imitaţie  demonstrează
că ele sunt ocazii in care copilul îşi manifestă anumite calităţi.
-      Jocurile cu reguli arbitrare -  sunt jocuri inventate de copii şi care sunt extrem de variabile. Aceste jocuri demonstrează faptul
că regulile sunt acceptate de copil, deoarece ele îi permit să depăşească un obstacol (Debesse, 1970).
Grupa de grădiniţă  este o grupa de joacă, în care numărul copiilor este destul  de redus. În curtea grădiniţei nu există jocuri
organizate de copii, şi conduse de un lider.
-      Jocurile de întrecere  apar între 7 şi 9 ani, deci la începutul şcolii primare. Î n aceste jocuri sunt cuprinşi un număr mare
de copii formându-se un grup de joacă extins.
-      În perioada de sfârşit a copilăriei (după 9-10 ani) apar jocuri cu  reguli bine stabilite şi care trebuie respectate de toţi
participanţii. Regulile jocului sunt bine stabilite şi nimeni nu se gândeşte să le schimbe. Dacă un jucător greşeşte, el este  rapid adus
la ordine de întregul grup (fotbal, handbal, baschet etc.)
Terapia prin joc capătă un rol din ce în ce mai mare în cadrul activităţilor recuperatorii, mai ales la vârste mici. Se pot folosi jocuri
individuale, recomandate copiilor imobilizaţi la pat sau jocuri colective(Popescu, 1986).
În cadrul jocurilor colective se vor folosi acele jocuri care asigură reeducarea  unui anumit organ sau simţ:
-      Jocurile ritmice leagă sunetul de un anumit gest recuperator;
-      Jocurile pe fond muzical;
-      Jocurile competitive stimulează copiii în executarea cât mai corectă a unei mişcări;
-      Jocurile mobilizatoare permit reeducarea unor anumite gesturi;
-      Jocurile în diverse medii - apă, nisip, diferite paste etc.
Aceste jocuri favorizează compensările, permit educarea şi dezvoltarea prehen-siunii, stirmulează apariţia deprinderilor motrice. La
copiii cu deficienţe fizice, jocul permite stimularea şi reeducarea, dar în acelaşi timp asigură dezvoltarea imaginaţiei şi oferă
copilului o activitate, o “supapă" acceptată de adulţi.
Jocurile de repetiţie a mişcărilor ocupă un loc important în cadrul programelor de reeducare. Repetiţia mişcărilor se face cu
ajutorul unei jucării, dar fără a se acorda atenţie materialului din care este facută şi în absenţa intenţiei. Atenţia  copilului este
îndreptată către explorarea propriului corp sau către explorarea unei situaţii. Acţiunea este dirijată asupra situaţiilor de joc în
ansamblu, precum şi asupra explorării propriului corp în diverse situaţii. Tot în cadrul jocurilor de repetiţie se  foloseşte explorarea
şi experimentarea materialului. În explorarea materialului atenţia este îndreptată asupra materialului din care este confecţionată
jucăria, pe când în experimentarea materialului se urmăreşte ce se poate face cu o jucărie.
Jocurile de imitaţie  apar frecvent în reeducare, atunci când copilul nu se limitează la cunoaşterea mişcării, ci ajunge la
semnificaţia ei. În acest sens, se folosesc jocuri de realizare a mişcării, de identificare a ei şi de orientare.
Realizarea mişcării presupune reproducerea unor evenimente simple ale vieţii de zi cu zi, cu  sau fără jucării. Jocurile de
identificare presupun reproducerea unor evenimente ale vieţii cotidiene, reproducere realizată cu ajutorul jucăriilor şi explicate
verbal. Jocurile de orientare presupun punerea în scenă a unor evenimente din realitate,  punere în scenă în care copilul joacă
simultan mai multe roluri (Aufauvre, 1984).
Jocurile de construcţie sunt rar folosite liber de copii şi în programele terapeutice, dar apar frecvent în cadrul programelor
educative. Se folosesc jocuri de asamblare, de combinare, de îmbinare şi de construcţie într-un context.
Jocurile de grupare  sunt rar folosite liber sau în cadrul programului terapeutic, dar stimulează intervenţia educativă. Se folosesc
jocuri în care elementele componente sunt asamblate şi ordonate în aşa fel încât să reproducă realitatea.
Jocurile de construcţie şi de grupare sunt puţin folosite de copiii cu deficienţe  fizice, deoarece presupun o abilitate motrică fină
la nivelul membrelor superioare. În situaţia în care prehensiunea este dificilă, aceste jocuri sunt evitate, deoarece  produc
sentimentul de eşec (Aufauvre, 1984).
Jocul cu reguli presupune jocul în grup, cu respectarea unor anumite reguli  stabilite iniţial. Aceste jocuri sunt puţin folosite în
reeducare, ele fiind folosite de un număr redus de copii în timpul liber.
Jocul presupune folosirea jucăriilor, aşadar interacţiunea copiilor cu obiecte fără viaţă. Dezvoltarea cognitivă a copiilor este strâns
legată de varietatea şi accesibilitatea obiectelor studiate de un copil, experimentate şi apoi cunoscute de acesta.
Copilul cu handicap are aceleaşi nevoi ca şi cel sănătos; el are nevoie însă de mai mult ajutor pentru cunoaşterea mediului
înconjurător. De aceea, copii cu deficienţe vor fi ajutaţi în selectarea jucăriilor şi a activităţilor stimulative.
            Jocurile creative  -  unii copii cu handicap nu agreează activităţile murdare şi se tem să se joace în nisip, să picteze cu
degetele, să taie hârtia sau să se joace cu aluat. Ei trebuie încurajaţi să simtă, şă atingă, să modeleze şi să se joace. Pictatul cu
ajutorul unei bucăţi de cartof da rezultate bune la copiii care au un control  manual redus. Se mai poate folosi modelarea din
făină pentru copiii care nu pot picta sau desena (Russell, 1977).
Jocurile imaginative sunt apreciate mai ales de copiii internaţi în spital. Aceştia doresc să se joace cu truse medicale, cu o papuşă-
doctor. Sunt preferate jucăriile mici din plastic, uşor de manevrat. Aceste jucării permit realizarea unor mişcări  ale degetelor şi de
asemenea jocul în spaţii limitate (Johansson, 1993).
Jocurile de comunicare  încurajează limbajul şi stimulează dorinţa de a vorbi. Se pot folosi păpuşi care vorbesc, căţei care vorbesc,
telefoane, jucării muzicale şi chiar un casetofon cu casete.
Jocurile sociale  sunt esenţiale pentru copiii cu handicap, întrucât le oferă şansa de a se juca cu alţi copii. În aceste jocuri sunt
necesare minim două persoane care se joacă şi comentează situaţiile de joc (loto, rummy, domino, table, cuburi, cărţi de joc,
minijocuri sportive de masă etc.).
               VII.      Ghid (îndrumător) pentru adaptarea jocului la stadiul de dezvoltare al copilului
1.      Jocul trebuie să fie adaptat la stadiul de dezvoltare neuromotorie a fiecărui copil, la tipul de handicap prezent (fizic, mental,
senzorial, de comportament, de limbaj etc.)
2.      Jucăriile şi materialele folosite pentru desfăşurarea jocului vor fi adaptate vârstei biologice şi mentale a fiecărui copil.
3.      Trebuie descoperite interesele copilului şi făcut uz de ele.
4.      Comenzile verbale trebuie să fie adaptate pentru nivelul de înţelegere al copilului.
5.      Limbajul mimico-gestual va fi folosit la copiii cu tulburări de vorbire şi auz, fiind singura formă de comunicare eficientă.
6.      Învăţarea jocurilor trebuie să se realizeze în paşi mici şi siguri; noile deprinderi trebuie să fie introduse treptat.
7.      Următoarele strategii pot fi folosite cu un copil care are dificultăţi în imitaţie, se folosesc mişcări fizice prompte, de exemplu
prinderea mâinii copilului şi mişcarea ei pentru a ajuta copilul să imite semnul " PA "; se reduce gradual implicarea fizică a
terapeutului în timp ce copilul devine mai competent; în final, terapeutul continuă activitatea alături de el.
8.      Durata jocului este importantă, deoarece copilul poate deveni frustrat dacă timpul alocat activităţii este prea scurt sau el poate
deveni plictisit dacă timpul de joc este prea lung.
9.      Un copil dificil se va alătura adesea (urmează terapeutul în activitatea de joc), dacă vede că terapeutului îi face placere. Nu
trebuie păcălit (trebuie antrenat progresiv) si nici mituit. Copilul este răsplatit cu laude, când îndeplineşte o sarcină de joc.
10.   Manifestarea plăcerii terapeutului legat de jocul copilului este un important factor motivaţional pentru acesta.
11.  Dacă un copil nu vrea să participe în activitatea de joc, nu trebuie forţat. Acesta trebuie lăsat să se joace aşa cum vrea şi în mod
progresiv se va încerca direcţionarea către o activitate cu un scop mai înalt. Jocul va trebui să fie vesel şi nu forţat.
12.  Când un copil se plictiseşte de o jucărie se va încerca prezentarea ei într-un mod diferit, de exemplu, ascunzând-o într-o pungă
sau cutie.
13.  În timpul jocului cu copilul, este bine ca terapeutul să vorbească despre ceea ce face. Copilul trebuie încurajat să vorbească
despre jucării şi ceea ce face cu ele. Să nu uităm că un copil trebuie să se joace singur, dar şi cu alţii.
14.  Jucăriile trebuie să fie durabile (rezistente), pentru că copiilor mici le place să descopere obiectele prin lovire, aruncare, ciocnire
etc.
15.  Dacă un copil este agresiv, se va lua de acolo pentru a-l determina să înţeleagă că se va întoarce în acel loc doar atunci când se
va juca adecvat. Terapeutul trebuie să înteleagă ce l-a făcut pe copil să fie agresiv. Să nu se uite că un copil cu întârzieri în dezvoltare
poate fi într-un stadiu primar de joc.
16.  Terapeutul trebuie să-şi reevalueze şi completeze cunoştinţele în mod constant. Este necesar ca terapeutul să împartă progresul
copilului cu acesta într-un mod plin de înţeles.
17.  Întotdeauna trebuie să ne asigurăm că acesta are haine potrivite pentru joc. Siguranţa este foarte importantă: aceasta înseamnă că
trebuie să existe un spaţiu de joc adecvat, cu materiale corespunzătoare vârstei şi modul de aranjare al interiorului sălii unde se
desfăşoară jocul trebuie să fie atractiv, plăcut, viu colorat pentru a stimula participarea de plăcere la desfăşurarea jocurilor.
 
Bibliografie
1.      Albu, Constantin; şi alţii; “Psihomotricitate”, Institutul European, Iaşi, 2007.
2.      Albu, Adriana; “Asistenţa psihopedagogică şi medicală a copilului deficient fizic”, Polirom, Iaşi, 1992.
3.      Chateau, Jean; “Copilul şi jocul”, Editura Didactică şi Pedagogică, Paris, 1967.
4.      Şchiopu, Ursula; “Psihologia vârstelor”, Editura Didactică şi Pedagodică, 1981.
5.      Albu, Constantin; şi alţii; „Dicţionar de kinetoterapie”, Polirom, Iaşi, 2007.