Întrebarea care se ridică este de ce au dezbătut aceşti autori problema

identitară şi de ce au ales sau au simţit nevoia să scrie despre identitatea

poporului rus. Un posibil răspuns este legat de ilustrarea realităţii ruseşti, aşa
cum se prezenta la începutul secolului al XIX-lea, cu privire la aspectele sociale,
politice, economice şi mai ales civice, făcând astfel cunoscute cititorilor
detaliile reale ale vieţii în Imperiul Rus, şi a direcţiilor în care acesta s-ar fi
putut îndrepta: progresul, deschiderea spre Occident, sau stagnarea, menţinerea
obiceiurilor şi a valorilor tradiţionale perimate, întrucât identitatea se află în
strânsă legătură cu acţiunile indivizilor şi, prin extensie, ale poporului, precum
afirma şi Charles R. Solomon: “Gândurile, sentimentele şi comportamentul nostru
derivă din identitatea pe care poate că n-am recunoscut-o, iar motivaţia acţiunilor
şi a reacţiilor noastre prezente este în funcţie de acea identitate.” (Solomon,
13)

Pentru a analiza această problemă vom discuta scrierile literare ale

lui N. S. Leskov. Autor remarcabil, Leskov a ales această temă ca subiect pentru
mai multe dintre operele sale, dar dintre ele se evidenţiază Stângaciul (Povestea
Stângaciului saşiu de la Tula şi a puricelui de oţel). Leskov aduce o inovaţie în
literatura rusă din secolul al XIX-lea, prin introducerea unui tip de naraţiune
deosebit, numit skaz, şi a unui narator care se distinge şi se îndepărtează de
persoana autorului şi în acelaşi timp de opiniile şi convingerile sale. Acest tip
de narator foloseşte un limbaj al cărui semn distinctiv este oralitatea, fiind
întrebuinţate numeroase expresii populare dar şi diferite greşeli din care rezultă
faptul că nu este instruit, este naiv şi face parte din popor, fiind astfel
apropiat ruşilor obişnuiţi. Un exemplu formidabil de skaz se identifică în
Stângaciul.