SARMANUL DIONIS - NUVELA FANTASTICA DE FACTURA ROMANTICA

"Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cat se poate omeneste prevedea, literatura
poetica romana va incepe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui si forma limbii
nationale, care si-a gasit in poetul Eminescu cea mai frumoasa infaptuire pana astazi, va fi
punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmantului cugetarii romanesti." (Titu

MaiorescU)

Pornind de la aceasta apreciere pe care Titu Maiorescu o face in studiul "Eminescu si poeziile
lui" (1889) in legatura cu personalitatea complexa a poetului nostru national, reiese
importanta covarsitoare a operei sale in evolutia literaturii romane. Tot Maiorescu afirma,
despre creatia eminesciana, ca este o sinteza a trei surse fundamentale:

» personalitatea psiho-intelectuala a lui Eminescu, vasta sa cultura de nivel european (studiaza

filozofia moderna: Kant, Schopenhauer, Hegel si pe cea antica: Platon, AristoteL);

» amplele cunostinte dobandite despre mitologia indiana si romaneasca, despre istoria

universala si cea a poporului roman, studiaza sanscrita, religia budista si textele indice: "Rig-
Veda", "Mahabharata";

» stapaneste foarte bine literatura pasoptista si literatura populara romaneasca, cu care se

simte intr-o desavarsita armonie spirituala.

Ca orice scriitor romantic, Mihai Eminescu este preocupat de misterele existentei, de marile
intrebari filozofice, de nefericirea geniului in relatie cu superficialitatea societatii ("Scrisoarea
1", "Luceafarul", "Oda (in metru antiC)", "Glossa"), de conditia poetului si de misiunea artei
sale ("Epigonii", "Numai poetul", "Criticilor mei").

Mihai Eminescu este cel care inaugureaza la noi proza filozofica si proza fantastica prin
"Sarmanul Dionis", "Umbra mea", "Avatarii faraonului Tla".

Definitie: Nuvela este specia genului epic in proza, cu un singur fir narativ, urmarind un
conflict unic, concentrat; personajele nu sunt numeroase, fiind caracterizate succint, in functie
de contributia lor la desfasurarea actiunii. Nuvela prezinta fapte verosimile intr-un singur
conflict, cu o intriga riguros construita, accentul fiind pus mai mult pe definirea personajului
decat pe actiune.

Nuvelele se clasifica dupa criteriile comune ale subiectului cu modalitatea Iui de realizare in:
nuvele istorice, psihologice, fantastice, filozofice, anecdotice. Dupa curentele literare in care
se inscriu ca formula compozitionala, nuvelele sunt: renascentiste, romantice, realiste,
naturaliste.

Termenul de "nuvela" vine din frantuzescul "nouvelle" si

inseamna "noutate, nuvela".

1
"Sarmanul Dionis" este prima nuvela fantanstica din literatura romana. La Mihai Eminescu,
fantasticul se compune din imbinarea a

doua planuri: unul real si altul abstract-filozofic.

Tema nuvelei "Sarmanul Dionis" este reflectarea subiectiva asupra lumii si reuneste o serie de
teme tipic romantice existente si in literatura universala: natura, iubirea si conditia nefericita a
omului de geniu in raport cu timpul si cu societatea. Tema transmigratiei sufletelor, a
metempsihozei valorifica ideea schopenhaueriana conform careia timpul si spatiul sunt
manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa - dintr-un numar de arhei - de
modele eterne -, "umbre" ale individului fizic. Semnificatia titlului. Epitetul "sarman" din
titlul nuvelei simbolizeaza nefericirea lui Dionis, cauzata de esecul sau in urma incercarii de a
atinge absolutul in cunoastere, asadar nu se refera la conditia materiala a personajului. Dionis
are numele zeului Dyonisos din mitologia greaca, fire vesela, petrecareata si, pus in antiteza
cu definirea de "sarman", da titlului o sugestiva interpretare, la fel de inedita si surprinzatoare
ca a nuvelei insesi.

Studiul textului

Dionis, un tanar de aproape 18 ani, visator incurabil, modest copist

"avizat a se cultiva pe apucate, singur", cu o existenta materiala precara,

A£ neavand "pe nimeni in lume, iubitor de singuratate" este descendentul f obscur al unor
aristocrati scapatati, rataciti nu se stie cum "in clasele

poporului de jos". Tatal sau o iubise pe Maria, fiica unui preot si din aceasta iubire se nascuse
Dionis. El isi aminteste cum "vaduvita sa muma il crescu cum putu din lucrul mainilor ei".
Singura mostenire ce i-a ramas de la tatal sau este un portret din tinerete al acestuia, in care
copilul se regaseste adeseori pe sine: "era el intreg, el, copilul din portret". intr-o seara
ploioasa de toamna, Dionis se intoarce acasa cu capul plin de ganduri, reflectand in spirit
kantian asupra conceptelor de timp si de spatiu: "nu exista nici timp, nici spatiu, isi spuse el,
ele sunt numai in sufletul nostru". El cugeta ca daca lumea, dimpreuna cu toate evenimentele
ei este rodul eului propriu, in care se petrec, in fapt, toate fenomenele in aparenta, inseamna
ca omul, purtator de scanteie demiurgica, este atotputernic si poate sa caute in sine implinirea
visului sau. Este, prin urmare, posibil ca, folosind anumite "lucruri mistice" cu ajutorul magiei
si astrologiei, si el sa se poata misca in voie in timp, fie in trecut, fie in viitor - adica pe
verticalele timpului; este posibil, de asemenea, sa se deplaseze pe orizontalele spatiului, "sa
traiesc in vremea lui Mircea cel Mare sau a lui Alexandru cel Bun - oare este absolut
imposibil? Visam calatorii in Univers, dar Universul nu este oare in noi?".

Pasionat de lectura cartilor de astrologie, Dionis le imprumuta de la anticarul Riven. in vis,

cuprins de beatitudine, conditie necesara in ritualul initiatic, Dionis deschide o carte de
astrologie, face un semn magic si se trezeste intr-un alt veac, in vremea lui Alexandru cel
Bun, sub infatisarea calugarului Dan, discipol al dascalului Ruben, profesor la seminarul din
Socola. Calugarul Dan are revelatia de a fi trait in viitor, sub numele de Dionis si ii
marturiseste maestrului sau, Ruben, straniul sentiment. Acesta il indeamna sa-si continue
experienta, prilej cu care Eminescu exprima aici teoria metempsihozei: "in sir, poti sa te pui in

2
viata tuturor insilor care au pricinuit fiinta ta si a tuturor a caror fiinta ai pricinuit-o tu. ()
Omul are-n el numai sir, fiinta altor oameni viitori si trecuti () numai ca moartea il face sa uite
ca a mai trait". Importantele idei filozofice ale timpului si spatiului sunt revelate tot prin
intermediul mesterului Ruben, care-i explica lui Dan "deosebirea intre D-zeu si om", ca numai
"D-zeu e vremea insasi", pe cand omul ocupa numai un loc in vreme. Si sufletul omului este
vesnic, "dar numai bucata cu bucata". Nemarginirea (spatiuL) este "tot ca vremea, bucata cu
bucata, poti fi in orice loc dorit". Daca omul, care este un sir nesfarsit de oameni, lasa pe unul
din ei sa-i tina locul in timpul in care insul va lipsi din el, acesta este umbra lui. Omul si
umbra sa isi pot schimba firile pentru o vreme, "tu poti sa dai umbrei tale toata firea ta
trecatoare de azi, ea-ti da firea ei cea vecinica" si atunci, inzestrat cu vesnicie, "capeti chiar o
bucata din atotputernicia lui Dumnezeu, vointele ti se realizeaza dupa gandirea ta se-ntelege,
implinind formulele, caci formulele sunt vecinice ca cuvintele lui Dumnezeu pe care el Ie-a
rostit la facerea lumei."

Ruben, sub infatisarea lui linistita si blanda, este un Mefisto care nu-si dezvaluie intentiile
demonice, dar se bucura nespus de initierea eroului si-si recapata fizionomia satanica: "casa se
prefacu intr-o pestera cu paretii negri ca cerneala, lumanarea de ceara intr-un carbune plutitor
in aer, cartile in besici mari de stecla, la gura legate cu pergament, in mijlocul carora tremurau
intr-un fluid luminos si ivoriu draci mici spanzurati de coarne, care zupaiau din picioruse.
Ruben insusi se zbarci, barba-i deveni latoasa si-n furculite ca doua barbi de tap, ochii ii
luceau ca jeratic, nasul i se stramba si se usca ca un ciotur de copac si scarpinandu-se in capul
latos si cornut incepu a rade had si strambandu-se: -() inca un suflet nimicit cu totul!".

Urmeaza treceri bruste de la realitate la vis si invers cu atata repeziciune, incat calugarul Dan
isi pierde simtul obiectivitatii si se lasa prins de imaginatie.

Utilizand virtutile magice ale cartii, care ii permit aprofundarea in aventura cunoasterii, Dan
se desparte de propria umbra si descopera ca sufletul sau a mai trait candva "in pieptul lui
Zoroastru" (personaj legendar, reformatorul religiei iraniene antice - A«.A«.), care "facea ca
stelele sa se mute din loc cu adancul grai si socoteala combinata a cifrelor lui". Repetand
formulele magice, pe care creatorul insusi le-ar fi rostit la facerea lumii, el afla in adancul
sufletului sau esenta divina: "Tu esti ca o vioara in care sunt inchise toate cantarile - ii spusese
maestrul sau, Ruben - dar acestea trebuie trezite". Sub bagheta maleficului alchimist si
astrolog Ruben, din abisurile intunecate ale fiintei, vin spre lumina stravechile mituri ale
dorintei omului de vesnicie, de intoarcerea lui Ia conditia originara a existentei.

Ideea ca iubirea este singura cale spre cunoastere este prezenta aici, "calatoria lor nu fuse
decat o sarutare lunga" si avea loc in vis, cuplul implinindu-se, caci "visau amandoi acelasi
vis". Aceasta calatorie in Univers este un drum al cunoasterii, ideal spre care accede
Eminescu.

Peisajul cosmic este un paradis al lumii ("luna stralucita, stele de aur ce-si inchideau
pleoapele spre a Ie deschide iar, un cer albastru si fara nori, case inalte a caror stresini de
olane se uitau in luna - iata tabloul!"), la limita dintre creat si increat si da celor doi o stare

3
extatica, o fericire edenica ce este insa limitata de "o poarta inchisa", pe care "n-au putut-o
trece niciodata". Visul este tulburat de un triunghi sacru, avand in centru "un ochi de foc",
deasupra caruia sta scris "un proverb cu literele strambe ale intunecatei Arabii. Era doma lui
Dumnezeu. Proverbul, o enigma chiar pentru ingeri". Dan cauta cu febrilitate in cartea lui
Zoroastru magia care sa-i permita descifrarea proverbului, care semnifica atingerea
absolutului in cunoastere: "as voi sa vad pe Dumnezeu". in zadar ingerii ii soptesc si-1
avertizeaza: "De ce cauti ceea ce nu-ti poate veni in minte? () De ce vrei sa scoti din arama
sunetului aurului? Nu-i cu putinta". Lui i se pare ca ingerii fac ceea ce el gandeste, dar Maria
ii explica, soptit, ca, daca Dumnezeu vrea, atunci Iu gandesti ceea ce gandesc ingerii". El nu
vrea sa inteleaga si continua sa-si impuna vointa de a vedea fata lui Dumnezeu. Raspunsul
ingeresc vine taios: "Daca nu-l ai in tine, nu exista pentru tine si in zadar il cauti".

Atingerea absolutului nu se implineste, intrucat, in entuziasmul si extazul momentului, el

considera ca poate controla Universul: "oare nu se misca lumea cum voi eu?" Strangand-o pe
Maria "la inima lui", gandeste intr-un mod nefericit: "Oare fara s-o stiu nu sunt eu insumi
Dumne.". Acest gand profanator, ca el ar putea fi Dumnezeu, simbol al puterii absolute, il
prabuseste cu brutalitate in abis, el fiind aspru pedepsit prin revenirea la conditia de muritor,
sugerand ca limitele obiective ale gandirii umane nu pot fi depasite, deoarece nici omul si nici
ingerii nu au acces la tainele Creatiei: "Nefericite, ce ai indraznit a cugeta?"

Dionis realizeaza ca a visat si revine la conditia sa initiala de muritor, chiar daca, bolnav fiind,
in delirul sau continua sa creada ca este Dan si ca Maria, pe care o vede la fereastra casei
invecinate, este aceeasi din visurile sale si ca anticarul Riven ar fi maestrul Ruben.

Se contureaza in inima lui "neputinta realizarii viselor lui () si prima mea dorinta si poate
ultima - nerealizabila". implinirea cuplului in finalul nuvelei, singura opera eminesciana in
care dragostea se realizeaza, simbolizeaza faptul ca iubirea este singura cale de a accede in
cunoastere, in aspiratia spre absolut. Atingerea absolutului este fericirea suprema, iar iubirea
implinita este numai o treapta spre fericire: "El simtea ca o oara langa ea ar plati mai mult
decat toata viata. Cata intensiva, dureroasa, fara de nume fericire intr-o oara de amor!",
sugerand sacrificiul suprem de care este capabil numai omul superior pentru atingerea iubirii
ideale. concept filozofic intalnit si in lirica eminesciana ("Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul
din privire/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire" - "Luceafarul").

Cutezanta de a aspira sa cunoasca absolutul este pedepsita fulgerator, Dan revenind la

conditia umana limitata, iar Eminescu intreaba cititorul, cu o ezitare stimulativa: "Cine este
omul adevarat al acestor intamplari: Dan, ori Dionis?". Calatoria avusese loc in vis, el
redevine copistul metafizic Dionis, Maria, fiica spatarului Mesteacan, este vecina de peste
drum care canta la pian, Ruben este arhivarul evreu Riven, iar umbra se dovedeste a fi
indragitul portret al tatalui sau: "Ruben e Riven; umbra din parete, care joaca un rol atat de
mare, e portretul cu ochii albastri; cu disparitiunea acestuia dispare ceea ce veti fi indemnati a
numi o idee fixa; in fine, cu firul cauzalitatii in mana, multi vor gandi a fi ghicit sensul
intamplarilor lui, reducandu-le la simple vise,a unei imaginatii bolnave", in finalul nuvelei,
revine ideea filozofica exprimata de Eminescu si in "Glossa", anume lumea vazuta ca teatru.
in care oamenii interpreteaza roluri predestinate: "Nu cumva indaratul culiselor vietei e un

4
regizor, a carui existenta n-o putem explica? () Nu sunt aceeasi actorii, desi piesele sunt
altele?". Ideea este preluata de la Schopenhauer si este exprimata cu aproape aceleasi cuvinte
ca cele ale filozofului german: "Vointa universala e regizorul care misca in spatele culiselor
vietii pe toti muritorii, ca pe scena unui teatru".

Noutatea incontestabila a nuvelei "Sarmanul Dionis" Consta in modul original in care

Eminescu imbina filozofia cu naratiunea fantastica si descrierea, transpunand in imagini
artistice un orizont ce nu exista decat in puterea imaginatiei, inexplicabil si necontrolabil
rational.
 

FAT-FRUMOS DIN LACRIMA - BASM CULT

Făt-Frumos din lacrimă, de Mihai Eminescu, este un basm cult, având ca sursă de inspiraţie
basmul popular românesc. A fost publicat în 1870 în revista „Convorbiri literare”, apoi în
volumul postum Versuri şi proză din 1890, ediţie îngrijită de V.G. Morţun. Apariţia, în 1870,
a basmului Făt-Frumos din lacrimă, pe care Mihai Eminescu îl subintitulează Poveste,
inaugurează în literatura română o nouă specie literară, basmul cult sau basmul de autor.

Semnificaţia titlului
În vremuri străvechi, trăia un împărat „întunecat şi gânditor ca miază-noapte” şi o împărăteasă
„tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei”. De 50 de ani împăratul se afla în război cu
împărăţia vecină şi era sleit de lupte şi de suferinţe. Simţindu-şi sfârşitul aproape, împăratul
era trist pentru că nu avea copii, „se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără -
pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat” şi tot „trist mergea la război cu inima neîmblânzită”,
împărăteasa era frumoasă, „cu părul ei cel galben ca aurul”, dar „din ochii ei albaştri şi mari
curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului”.

Într-o dimineaţă, împărăteasa înalţă rugi fierbinţi la icoana Fecioarei Maria şi, la un moment
dat „o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui Dumnezeu”, împărăteasa „atinse cu
buza ei seacă lacrima cea rece şi o supse în adâncul sufletului său”. După nouă luni,
împărăteasa a născut un băiat „alb ca spuma laptelui, cu părul bălai ca razele lunei” şi i-a pus
numele Făt-Frumos din lacrimă, care, ca orice erou al basmelor populare creştea „într-o lună
cât alţii într-un an”, era-viteaz şi bun, generos şi inteligent, cum altul nu se mai văzuse.

Construcţia şi momentele subiectului

Subiectul este simplu, specific basmelor populare, cu eroi şi motive populare, Făt-Frumos din
lacrimă fiind însă un basm cult, deoarece are autor cunoscut, Mihai Eminescu, perspectiva
narativă fiind aceea de narator omniscient.
Mihai Eminescu
Naraţiunea la persoana a III-a îmbină fabulosul cu realul, personajele având puteri
supranaturale cu eroi de basm: împăraţi şi împărătese, feţi-frumoşi şi fiice de erai, Muma-
Pădurilor sau zmei înfricoşători. Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor
formale ale naratorului obiectiv, de unde reiese distanţarea acestuia de evenimente.

Acţiunea
Acţiunea are la bază conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, iar deznodământul constă
totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative, în acest basm iubirea învinge
toate piedicile.

5
Modalitatea narativă
Modalitatea narativă se remarcă prin absenţa mărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
distanţarea acestuia de evenimente. Incipitul îl constituie o idee filozofică şi anume că în
vremea veche oamenii erau numai „în germenii viitorului”, iar Dumnezeu călătorea pe
pământ, călcând „cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului”.

Acţiunea basmului se petrece într-un timp fabulos şi un spaţiu nesfârşit, în acest cadru spaţio-
temporal mitic derulându-se întâmplările reale şi fabuloase la care participă personajele cu
puteri supranaturale. Aşadar, relaţiile temporale şi spaţiale se definesc prin evocarea timpului
fabulos cronologic şi a spaţiului imaginar nesfârşit.

Expoziţiunea
Expoziţiunea explică titlul. În vremuri de demult, pe când Dumnezeu mai umbla pe pământ,
trăia un împărat posomorât „ca miază-noapte” şi o împărăteasă veselă „ca miezul luminos al
zilei”, dar erau supăraţi că nu aveau şi ei copii. Împăratul purta războaie cu împărăţia vecină,
dar îi slăbiseră puterile şi „se simţea murind”, fiind mai trist ca niciodată că nu va avea urmaş
căruia să-i lase moştenire ura lui.

Tânăra şi frumoasa împărăteasă a îngenuncheat într-o dimineaţă la icoana „Maicii durerilor”

care s-a înduplecat la rugăciunile ei şi „o lacrimă curse din ochiul cel negru al mamei lui
Dumnezeu”. Împărăteasa a sorbit lacrima Maicii Domnului, iar peste nouă luni a născut un
băiat frumos şi alb, căruia i-a pus numele Făt-Frumos din lacrimă. Bucuria a fost atât de mare,
încât chiar împăratul a zâmbit pentru prima oară în viaţă, ba chiar „soarele surâse” în
însângerata împărăţie.

Intriga
Flăcăul creştea ca Făt-Frumos din basmele populare, „într-o lună cât alţii într-un an” şi, când
s-a simţit destul de mare s-a hotărât să se bată el singur cu ostile împăratului cu care se
duşmănea tatăl său. El s-a îmbrăcat în straie de păstor, şi „a plecat în lumea largă şi-n toiul lui
de voinic”. În acest episod narativ se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe
firul povestirii şi descrie natura umanizată (personificată) care se minunează de frumuseţea
doinelor cântate de Făt-Frumos; „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i cântecele, apele-şi
ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul [...] ca să-l audă, fiecare
din ele să poată cânta ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.

Aruncându-şi buzduganul înainte cale de o zi, Făt-Frumos din lacrimă ajunge a treia zi la
împărăţia vecină, unde este întâmpinat cu urări de bine şi cu bucurie de împărat - „frumos ca
luna unei nopţi de vară”- şi de boierii îmbrăcaţi în haine aurite. Gazda refuză să se bată cu el
şi-i propune să lege „frăţie de cruce pe cât om fi şi-om trăi”, Făt-Frumos mărturiseşte că el nu
se teme de nimeni pe lume, în afară de Dumnezeu, dar împăratul recunoaşte că în afară de
Dumnezeu se teme de Mama-pădurilor, „o babă bătrână şi urâtă” care îi năruia împărăţia.

El trebuia să-i dea ca bir „tot al zecilea din copiii supuşilor mei”, iar astăzi urma să vină să-şi
ia plata. Pe la miezul nopţii, când Mama-pădurilor a venit urlând înfricoşător, Făt-Frumos a
trântit-o cu toată puterea şi a legat-o cu şapte lanţuri de fier într-o piuă de piatră, dar baba a
luat-o la fugă, „cu piuă cu tot”, peste dealuri, tăindu-şi cale prin păduri, până s-a făcut
nevăzută în noapte.

Desfăşurarea acţiunii

6
Desfăşurarea acţiunii începe episodul în care Făt-Frumos pleacă pe urmele Mamei-pădurilor,
mergând „pe dâra trasă de piuă” până ce ajunge la o casă frumoasă şi albă care strălucea în
mijlocul unei grădini cu flori. Pe prispă, torcea o fată frumoasă, care-îi urează bun venit lui
Făt-Frumos şi îi spune că gândurile ei „torceau un vis frumos, în care eu mă iubeam cu tine”.

Făt-Frumos se îndrăgosteşte de ea, deşi află că este fiica Mamei-pădurilor. Fata-i propune să
fugă împreună, pentru că dacă află mama ei l-ar omorî „şi dac-ai muri tu, eu aş nebuni ori aş
muri şi eu”. Fata-i spune că mumă-sa se zbuciuma încă în piua în care o încuiase el, încercând
să roadă cu dinţii lanţurile. Împreună cu voinicul, fata schimbă între ele butiile aflate lângă
prispă - una plină cu apă şi alta cu putere, iar când mama ei va vrea să bea putere, ea să ia
numai apă, iar el putere.

Când scapă din piuă, are loc o luptă crâncenă, baba bea apă, iar Făt-Frumos bea putere şi, „cu
braţe de fier, o smuci pe babă de mijloc şi-o băgă-n pământ până-n gât”, apoi o izbi cu
buzduganul în cap „şi-i risipi creierii”. Lupta şi atmosfera sunt fabuloase: întreaga natură s-a
zguduit, fata a leşinat, dar Făt-Frumos a adus-o la viaţă doinind din fluier şi culcând-o pe
ierburile proaspete şi pe florile înviorate de soarele ce răsărise strălucitor, ca semn al iubirii ce
învinsese toate piedicile.

Voinicul se duce cu mireasa la fratele de cruce, împăratul cel tânăr, care îi spune, cu lacrimi în
ochi, că este îndrăgostit pe viaţă de fata Genarului, „om mândru şi sălbatic ce îşi petrece-viaţa
vânând prin păduri bătrâne”. Atunci, Făt-Frumos, ca un adevărat frate de cruce, îşi ia cai ageri
„cu suflet de vânt” şi porneşte la drum ca s-o răpească pe fata Genarului şi s-o aducă tânărului
împărat, iar pe Ileana, mireasa lui, o lasă plângând cu lacrimi amare de dorul lui.

Ajuns la porţile măreţului castel al Genarului, o fată oacheşă îi deschide porţile şi-i
mărturiseşte că astă-noapte o stea îi vestise că va veni Făt-Frumos, din partea împăratului care
o iubea. Un motan veghea fata şi-l anunţa pe Genar de orice primejdie s-ar fi ivit: „când urla
dintr-un cap s-auzea cale de-o zi, iar când urla din câte şepte, s-auzea cale de şepte zile”. Făt-
Frumos ia fata şi încearcă să fugă împreună, dar Genarul avea un cal năzdrăvan cu două inimi
şi îi prinde imediat pe fugari. Puterea Genarului nu stătea „în duhurile întunericului, ci în
Dumnezeu”, aşadar Făt-Frumos nu se putea lupta cu acesta, pentru că nu se puteau înfrunta
două forţe ale binelui.

După o altă încercare nereuşită, Făt-Frumos este ars de fulgere şi prefăcut în cenuşă, care se
făcuse un izvor limpede „ce curgea pe un nisip de diamant”. Pe vremea aceea, Dumnezeu şi
Sfântul Petre umblau pe pământ şi picioarele lor înfierbântate de nisipul pustiului călcară în
apa răcoroasă a izvorului. Sf. Petre, ascultând „doina izvorului plângător”, îl roagă să facă
acest izvor ce fusese mai înainte. Rostind „Amin!”, Domnul a ridicat „mâna sa cea sfântă”, iar
Făt-Frumos s-a trezit, a văzut „chipul cel luminat al Domnului” şi a înţeles minunea învierii
sale. În această secvenţă narativă se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe
firul povestirii şi descrie natura şi atmosfera de basm, pe unde mergea Dumnezeu.

Întorcându-se la castelul Genarului, fata îl preface într-o „floare roşie” în glastră, ca el să

poată auzi taina despre locul de unde acesta îşi luase calul năzdrăvan, metamorfozarea fiind
una dintre trăsăturile fabuloase ale personajelor de basm. Genarul povesteşte că aproape de
mare şade o babă care are şapte iepe, iar cel care se încumete să le păzească timp de un an,
care acolo ţinea numai trei zile, primea drept răsplată, un mânz. Pe cel care nu reuşea, îl
omora şi-i aşeza capul într-un par. Totuşi, vicleana babă scotea inimile din toţi caii şi le punea

7
într-unui singur, astfel încât cel ce-i păzea iepele alegea aproape mereu un cal fără inimă, care
era chiar mai neputincios decât unul obişnuit.

Făt-Frumos se angajează să păzească iepele şi este sfătuit de tânăra care o servea pe babă ce
să facă pentru a izbuti. Când Făt-Frumos îşi cere răsplata, baba scrâşneşte din dinţi „ca
apucată”, pentru că flăcăul alesese calul cel mai slab, în care ea pusese inimile din toţi ceilalţi
cai. Luând-o pe fată cu el şi urmăriţi de babă, cei doi aruncă în spate o perie, o cute şi o
năframă, apoi Făt-Frumos o izbeşte cu buzduganul şi scapă astfel definitiv de Muma-
Pădurilor. Calul cu şapte inimi îl sfătuieşte pe Făt-Frumos să se oprească pentru odihnă,
deoarece treceau pe meleaguri în care erau îngropate schelete; iar fata moare trecând „în
împărăţia umbrelor, de unde venise pe pământ, momită de vrăjile babei”. În acest episod
narativ se include o pauză descriptivă prin care naratorul întrerupe firul povestirii şi descrie
natura înspăimântătoare a meleagurilor de pe alt tărâm.

Ajuns la castelul Genarului, care era plecat la vânătoare pentru şapte zile, a luat fata pe cal şi
zburau atât de iute, încât calul Genarului, care avea numai două inimi, nu se putea măsura cu
acela al lui Făt-Frumos, care avea şapte inimi. Genarul promite calului lui Făt-Frumos că,
dacă-şi aruncă stăpânul în nori, îl va hrăni cu miez de nucă şi-l va adăpa cu lapte dulce. În
schimb, Făt-Frumos promite calului Genarului că îl va adăpa cu pară de foc şi-l va hrăni cu
jăratic. Atunci, calul îl aruncă pe Genar în înaltul cerului, până în nori, care „înmărmuriră şi se
făcură un palat sur şi frumos, iar din două gene de nouri se vedea doi ochi albaştri ca cerul”;
erau ochii Genarului, care fusese „exilat în împărăţia aerului”.

Punctul culminant
Scăpaţi de Genar, fata şi Făt-Frumos ajung la cetatea împăratului tânăr, care credea că
voinicul murise, de aceea vestea întoarcerii a adus mare bucurie în toată împărăţia. Ileana,
care se închisese într-o grădină cu ziduri de fier şi plânsese „într-o scaldă de aur [...] lacrimi
curate ca diamantul” până orbise, se aruncă de gâtul lui Făt-Frumos, iar el îi spală faţa în baia
de lacrimi. Peste noapte, fata visează că Maica Domnului „desprinsese din cer două vinete
stele ale dimineţii şi i le aşezase pe frunte” astfel că a doua zi tânăra împărăteasă îşi recapătă
vederea. Acţiunea basmului ilustrează, aşadar, conflictul dintre forţele binelui şi ale răului, iar
deznodământul constă totdeauna în triumful valorilor pozitive asupra celor negative.

Făt-Frumos îl cunună pe împărat cu fata Genarului, iar în ziua , următoare are loc nunta lui cu
Ileana şi întreaga natură vibrează emoţional pentru unirea celor doi, descrierea peisajului
constituind o pauză descriptivă ce întrerupe pentru scurt timp firul narativ. Nunta a fost cea
mai frumoasă de pe faţa pământului, Făt-Frumos şi Ileana au trăit ani mulţi şi fericiţi, basmul
încheindu-se cu o formulă finală tipică pentru basm, din care reiese, de altfel, şi finalul fericit
şi deschis: „iar dac-a fi adevărat ce zice lumea, că pentru feţii-frumoşi vremea nu vremuieşte,
apoi „poate c-or fi trăind şi astăzi”.

Particularităţi ale limbajului artistic

Mihai Eminescu păstrează din basmul popular numai filonul epic şi elementul fabulos, dar
spre deosebire de creaţia folclorică scriitorul foloseşte tehnica detaliului pentru conturarea
romantică a portretelor, pauza descriptivă pentru creionarea peisajelor, precum şi pentru
descrierea palatelor şi castelelor împărăteşti. Personajele basmului eminescian sunt descrise
cu detalii sugestive pentru ilustrarea trăsăturilor, creând portrete literare prin folosirea
mijloacelor stilistice specifice limbajului său artistic.

8
O atenţie deosebită acordă Eminescu creării personajelor feminine. Astfel, portretul
împărătesei este unul romantic, asemănător cu al altor personaje feminine din creaţia sa,
scriitorul zăbovind asupra trăsăturilor fizice, pe care le descrie detaliat şi care au semnificaţii
în stările sufleteşti ale eroinei: „Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei
albi şi rotunzi - şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă
mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor şi vine
albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie”.

Prin pauze descriptive, Eminescu se opreşte răbdător asupra interioarelor palaturilor sau
castelelor împărăteşti; descriind, amănunţit luxul fastuos şi impresionant al acestora:
„candelabre cu sute de braţe, şi-n fiecare braţ ardea câte o stea de foc [...] sala era naltă,
susţinută de stâlpi şi de arcuri, toate de aur, [...] iar boierii ce şedeau la masă în haine aurite,
pe scaune de catifea roşie, erau frumoşi ca zilele tinereţii şi voioşi ca horele”.

Natura este personificată, în totală armonie cu sentimentele şi trăirile eroilor, participând la

emoţiile acestora, fiind ea însăşi un personaj fabulos: „Văile şi munţii se uimeau auzindu-i
cântecele, apele-şi ridicau valurile mai sus ca să-l asculte, izvoarele îşi tulburau adâncul ca să-
şi azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta
ca dânsul când vor şopti văilor şi florilor”.

Limbajul basmului este aşadar artistic, în maniera specific eminesciană, cu metafore şi epitete
surprinzătoare, „Şerpii roşii rupeau trăsnind poala neagră a norilor”, „aurul nopţii”;
comparaţii, „Florile triste şi turburi se nălbiră ca mărgăritarul cel strălucit”, „Luna limpede
înflorea ca o faţă de aur pe seninul cel adânc al cerului”, „lacrimi curate ca diamantul”. De
remarcat şi în acest basm prezenţa astrului tutelar eminescian, luna, care observă şi participă
la toate întâmplările, ocrotind iubirea, precum şi mitul oniric, „visă în vis că Maica Domnului
desprinsese din cer două vinete stele ale dimineţii...” care sugerează starea spirituala
superioară a iubirii.

Basmul conţine .şi idei ce ilustrează înalte cugetări filozofice, cu trimiteri la haosul
primordial, „oamenii [...] nu erau decât în germenii viitorului” şi la scurgerea ireversibilă a
timpului individual ori la eternizarea omului prin iubire, „pentru feţii-frumoşi vremea nu
vremuieşte”.

Ca orice basm, Făt-Frumos din lacrimă este o specie epică de mare întindere, o naraţiune cu

întâmplările reale şi fantastice, a căror îmbinare compune principalul mijloc artistic al acestei
creaţii epice, fabulosul. Personajele basmelor sunt fiinţe imaginare, înzestrate cu puteri
supranaturale, ce întruchipează binele şi răul, din a căror confruntare iese învingător,
întotdeauna, binele. Cadrul de desfăşurare a acţiunii este fantastic, alcătuit, de regulă, din
lumea reală şi „tărâmul celălalt”, spaţiul mitologic fiind ilustrat prin cifre simbolice şi obiecte
cu puteri magice.
Nicolae Iorga este cel care scrie în 1890 o primă apreciere critică privind basmul eminescian,
afirmând că: „E un juvaer povestea aceasta [...] nicăieri limba românească cultă n-a ajuns la
aşa de mare mlădiere şi plasticitate”, remarcând şi deosebirea faţă de creaţiile populare care
constă în aceea că fantasticul atinge la Eminescu „dimensiuni uriaşe şi n-are nimic a face cu
acel al adevăratelor poveşti”.