TRATATELE INTERNAŢIONALE

1.Cadrul juridic convenţional în materia tratatelor1

Regulile cu privire la problematica vastă a tratatelor au fost codificate prin două
convenţii:
m Convenţia din 1969 de la Viena (în vigoare din 1980) pentru tratatele care se
încheie între state;
m Convenţia din 1986 de la Viena pentru tratatele care se încheie între state şi
organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile internaţionale.
De asemenea, legislaţia naţională cuprinde o serie de reglementări, iar diferitele
tratate conţin, de obicei, şi unele reguli specifice în clauzele finale.2
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor constituie un tratat, dar în
literatura de specialitate se afirmă că reprezintă un veritabil cod al dreptului tratatelor
obligatoriu pentru toate statele3sau principalul izvor al dreptului tratatelor4. Fiind
expresia ,,codificării şi dezvoltării progresive” a dreptului internaţional, aceasta este
considerată instrumentul prin care s-au codificat regulile cutumiare existente, dar şi
mijlocul prin care s-a realizat adoptarea unor norme noi în materiei, corespunzătoare
evoluţiilor înregistrate în societatea internaţională. Convenţia a fost deschisă pentru
semnare la 23 mai 1969, intrând în vigoare la 27 mai 1980.
Convenţia cuprinde un preambul, 85 de articole, grupate în 8 părţi şi o anexă
destinată completării dispoziţiilor art.66.5
Prima parte a Convenţiei are ca scop principal clarificarea domeniului de
aplicare a acesteia precizându-se că se aplică tratatelor încheiate între state, după
intrarea ei în vigoare. Se susţine că dispoziţiile convenţiei acoperă o mare parte din
dreptul tratatelor, dar nu se aplică tuturor tratatelor. Datorită diversităţii acordurilor
încheiate şi naturii variate a subiectelor implicate s-a considerat necesară elaborarea
unui articol care să contureze scopul convenţiei evocate. Articolul 1 constituie efectul
deciziei C.D.I. de a nu include în proiectul de articole nici o prevedere referitoare la
tratatele încheiate între state şi alte subiecte de drept internaţional sau privind tratatele
încheiate între alte subiecte de drept internaţional.
O altă problemă a domeniului de aplicare a convenţiei are în vedere raportul
dintre aceasta şi normele formate pe cale cutumiară. Din preambulul Convenţiei
asupra dreptului tratatelor încheiate între state rezultă că regulile dreptului
internaţional cutumiar vor continua să cârmuiască aspectele nereglementate de
prevederile acesteia. În altă ordine de idei, din practica internaţională a rezultat că
pentru statele care nu sunt părţi la convenţie se pot aplica regulile consacrate pe cale

1Felicia Maxim, Aspecte teoretice şi practice privind tratatul-izvor principal al dreptului internaţional public, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2012, p.11 şi urm.

2 Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, p.206.

3Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol.I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.101.
4Nicolae Ecobescu,Victor Duculescu, Dreptul tratatelor, Editura Continent XXI, Bucureşti, 1995, p.13.
5 Vezi Anexa I.

1
cutumiară, înscrierea lor în convenţie neafectând aplicarea lor fiind formate în afara
convenţiei şi fiind rezultatul practicii statelor. În acest sens s-a pronunţat C.J.I. în
Hotărârea din 26 noiembrie 1984 asupra competenţei în cazul activităţilor militare şi
paramilitare în şi contra Nicaragua.6 Pe de altă parte, o normă convenţională se poate
transforma în normă cutumiară pentru statele care nu sunt părţi la convenţie, aspect
reglementat în art. 38 din Convenţie, dar consacrat şi în practica C.I.J, de exemplu,
prin Hotărârea din 13 decembrie 1999 asupra disputei teritoriale dintre Botswana şi
Namibia privind insula Kasikili/Sedudu.7În mai 1996 cele două state au sesizat C.I.J.
asupra disputei teritoriale privind insula Kasikili/Sedudu. Părţile solicitau Curţii să
determine pe baza Tratatului încheiat, în 1890, între Germania şi Anglia şi conform
regulilor şi principiilor dreptului internaţional frontiera dintre ele ţinând cont de
existenţa insulei invocate şi determinând, totodată, statutul acesteia. În vederea
interpretării tratatului din 1890 s-a invocat art. 31 al Convenţiei de la Viena din 1969,
deşi statele implicate în diferend nu erau părţi, dar solicitau aplicarea prevederii
susţinând formarea unei norme pe cale cutumiară8.
După clarificarea domeniului de aplicare a Convenţiei, în Partea a-II-a se au în
vedere aspecte referitoare la încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor. Urmează
Partea a-III-a consacrată respectării, aplicării şi interpretării tratatelor. Partea a-IV-a,
formată doar din patru articole, constituie codificarea regulilor privind amendarea şi
modificarea tratatelor. Dispoziţiile Părţii a-V-a sunt destinate cazurilor de nulitate,
stingere şi suspendare a aplicării tratatelor internaţionale. Ultimele trei părţi destinate
dispoziţiilor diverse, consacră o serie de cazuri ce vor fi prezentate detaliat pe
parcursul prezentului capitol.
Codificarea realizată între anii 1963-1969 a fost completată prin prevederile
Convenţiei privind tratatele încheiate între state şi organizaţiile internaţionale
sau între acestea din 1986.
Odată cu trecerea timpului şi cu creşterea numărului şi rolului organizaţiilor
internaţionale interguvernamentale, s-a constatat necesitatea elaborării unei noi
Convenţii care urma să conţină dispoziţii privind tratatele încheiate între state şi
organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile internaţionale. Decizia privind
codificarea materiei tratatelor la încheierea cărora participă organizaţiile
internaţionale a fost luată încă din anul 1969, în cadrul Conferinţei de la Viena
privind dreptul tratatelor. La recomandarea Adunării Generale O.N.U., C.D.I. a
introdus tema în programul de lucru numindu-l raportor special pe Mr. Paul Reuter.
În procesul de elaborarea a proiectului de articole, C.D.I.a avut la bază cele 11
rapoarte ale raportorului special, comentariile furnizate de state şi de organizaţiile
internaţionale, precum şi documentele elaborate de Secretarul General O.N.U. În anul
1981, Comisia a supus proiectul celei de-a doua lecturi, iar în anul următor a adoptat
textul final. Ulterior, proiectul de articole a fost prezentat Adunării Generale O.N.U.
6Case concerning military and paramilitary activities in and against Nicaragua (Nicaragua v. United States of America)
Jurisdiction of the Court and admissibility of the application, Judgment of 26 november 1984.

7 Kasikili este denumirea dată insulei de Namibia, iar Sedudu denumirea dată de Botswana, a se vedea International
Court oj Justice, Case concerning Kasikili/Sedudu Island, Judgment of 13 december 1999.

8 Mark Eugen Villiger, Commentary on the 1969 Vienna Convention on the Law of Treaties, BRILL, 2009, p.111.

2
cu recomandarea de a se convoca o conferinţă internaţională având ca scop principal
încheierea unei convenţii pe această temă. Prin urmare, în perioada februarie-martie
1986 a avut loc Conferinţa de la Viena la care a fost adoptată Convenţia privind
dreptul tratatelor încheiate între state şi organizaţiile internaţionale sau între
organizaţiile internaţionale. Convenţia adoptată în 1986 se aplică tratatelor care nu
sunt incluse în domeniul de aplicare al Convenţiei din 1969. În preambul se
recunoaşte, încă o dată, rolul tratatelor în dreptul internaţional şi se constată
importanţa consacrării capacităţii organizaţiilor de a încheia tratate în vederea
exercitării funcţiilor şi îndeplinirii obiectivelor asumate. Pe de altă parte, tratatele
încheiate între state şi organizaţiile internaţionale sau între organizaţiile internaţionale
constituie un mijloc util de dezvoltare a relaţiilor internaţionale şi de asigurare a
cooperării internaţionale. Convenţia, în cele opt părţi ale sale, reglementează
încheierea şi intrarea în vigoare a tratatelor, respectarea şi aplicarea tratatelor,
interpretarea tratatelor, amendarea şi modificarea acestora, precum şi nulitarea,
încetarea şi cazurile de suspendare a tratatelor. Din dispoziţiile Convenţiei rezultă o
serie de conexiuni cu reglementările Convenţiei asupra dreptului tratatelor încheiate
între state, dar şi cu aspecte ce ţin de succesiunea statelor.9
Deşi pentru materia studiată, şi anume dreptul tratatelor, importante sunt
normele formate pe cale convenţională sau cutumiară ale dreptului internaţional,
totuşi nu poate fi trecută cu vederea importanţa legislaţiei interne a statelor, prin care
se asigură aplicarea şi respectarea tratatelor în dreptul intern. În acest sens invocăm
anumite dispoziţii din Constituţia României, dar şi prevederile Legii nr.590/2003
privind tratatele.10 Legea cuprinde 4 capitole şi mai multe secţiuni, în care se
stabilesc reguli privind încheierea tratatelor; intrarea în vigoare a tratatelor; aplicarea,
modificarea, încetarea valabilităţii tratatelor şi alte aspecte considerate relevante în
materie.11Calitatea de stat membru al Uniunii Europene şi raporturile specifice în
care intră în această calitate au determinat legislativul statului român să adopte Legea
privind procedura prin care România devine parte la tratatele încheiate între
Uniunea Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe şi
organizaţiile internaţionale pe de altă parte.12

2. Definiţia şi elementele tratatului

Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris, acordul de voinţă
intervenit între subiecte de drept internaţional în scopul de a crea, modifica sau
stinge drepturi şi obligaţii în raporturile dintre ele, fiind guvernat de dreptul
internaţional (art.2(1) al Convenţiei de la Viena din 1969 cu privire la dreptul

9 United Nations Conference on the Law of Treaties between States and International Organizations or between
International Organizations, 1986; Question of treaties concluded between States and international organizations or
between two or more international organizations-Analytical Guide I.L.C..

10 M.Of. nr.23/12.01.2004.

11Legea nr. 590/2003 privind tratatele-comentată şi adnotată, Coordonator Adrian Năstase, apărută sub egida
Ministerului Afacerilor Externe şi a Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, 2004, p.13.

12 M.Of., Partea I, Nr.876 din 12.12.2011.

3
tratatelor). Pentru ca un act juridic internaţional să poată fi considerat ca tratat, el
trebuie să întrunească anumite condiţii de fond, denumite elementele esenţiale ale
tratatelor.

Elementele esenţiale ale tratatelor sunt:

Ø subiectele sau părţile la tratat;
Ø voinţa părţilor;
Ø condiţia ca tratatul să producă efecte juridice,
Øtratatul să fie guvernat de normele dreptului internaţional public.
Capacitatea de a încheia tratate este o trăsătură esenţială a calităţii
subiectelor de drept internaţional. Se afirmă, că încheierea tratatelor reprezintă una
dintre cele mai vechi şi cele mai caracteristice manifestări ale independenţei sau
suveranităţii statelor.13Sub titlul ,,Capacitatea statelor de a încheia tratate”, art.6 din
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969 prevede ,, Orice stat are
capacitatea de a încheia tratate.” În general, în cazul statelor având caracter unitar nu
sunt identificate situaţii speciale, deoarece acestea sunt subiecte unice de drept
internaţional. Totuşi, aspecte specifice apar în cazul statelor neutre care au obligaţia
de a nu participa la alianţe politice, militare şi economice, care au ca scop pregătirea
unui război. De asemenea, practica internaţională a ridicat anumite probleme în
legătură cu încheierea tratatelor de statele care se asociau sub forma uniunilor
personale, uniunile reale, confederaţiilor, federaţiilor. În cazul statelor federale,
activitatea externă aparţine federaţiei, considerată subiect de drept internaţional, nu
entităţilor componente. Este adevărat că, în anumite cazuri, în funcţie de prevederile
legii fundamentale a statului federal, entităţile componente ale federaţiei au dreptul
de a încheia tratate în domenii limitate. După cum s-a arătat anterior, art. 3 din
Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor, din 1969, prevede că dispoziţiile
convenţiei nu se aplică acordurilor internaţionale încheiate între state şi alte subiecte
de drept internaţional ori între aceste alte subiecte de drept internaţional. Prin
prevederile art.2 din Convenţia de la Viena din 1986 privind tratatele încheiate între
state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii, sfera de reglementare se
extinde asupra acordurilor internaţionale la care sunt părţi şi organizaţiile
internaţionale14, iar în art.6 al aceleiaşi convenţii se arată ,,Capacitatea unei
organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată de regulile acestei
organizaţii”.
În afară de state şi organizaţii internaţionale, capacitatea de a încheia tratate este
recunoscută naţiunilor care luptă pentru eliberare15 şi Vaticanului16 în funcţie de
statutul internaţional recunoscut acestora.
Nu pot fi considerate tratate, înţelegerile intervenite între persoane fizice şi
persoane juridice, pe de o parte, şi state ori organizaţii internaţionale, pe de altă parte.
13Lord McNair, The law of Treaties, Oxford, Clarendon Press, 1961, p.35.
14,,tratatul reprezintă un acord internaţional guvernat de dreptul internaţional şi încheiat în formă scrisă :
(i)între un stat sau mai multe state şi una sau mai multe organizaţii internaţionale ; sau
(ii)între organizaţii internaţionale,
fie că este consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea
sa particulară.”art.2, pct.1,lit.a.

4
De asemenea, nu cad sub incidenţa dreptului internaţional acordurile realizate între
un stat şi o societate transnaţională. ,,Oricare ar fi importanţa lor pentru statele
respective sau puterea de care dispun partenerii acestora, asemenea acorduri nu sunt
tratate internaţionale, deşi din punct de vedere formal se pot asemăna cu acestea”.17
Tratatul trebuie să fie rezultatul voinţei părţilor, liber exprimată, fără vicii de
consimţământ, iar obiectul tratatului să fie licit şi realizabil. Caracterul coordonator al
voinţei statelor stă la baza obligativităţii şi aplicării dreptului internaţional. Un stat nu
poate fi obligat să respecte norme faţă de care nu şi-a exprimat consimţământul. 18
Pentru a putea deveni părţi la un tratat, iar tratatul să fie considerat obligatoriu faţă
de acestea, statele trebuie să-şi exprime în mod liber voinţa fără ca aceasta să fie
afectată de vicii de consimţământ. În categoria viciilor de consimţământ sunt
enumerate: violarea unei dispoziţii fundamentale a dreptului intern privind
competenţa de a încheia tratate, eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat,
constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului şi constrângerea exercitată
asupra unui stat. Obiectul tratatului trebuie să fie licit, adică nu trebuie să fie în
conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional. Regula a fost consacrată în
art. 53 al Convenţiei de la Viena din 1969 asupra dreptului tratatelor, după cum
urmează: ,,Este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale, este în conflict cu o
normă imperativă a dreptul internaţional general.......”, adică cu o normă de jus
cogens.Obiectul tratatului trebuie să fie posibil, realizabil, statele nu-şi exprimă
consimţământul faţă de un tratat cu obiect imposibil.Necesitatea consimţământului
liber a fost afirmată de C.I.J. în avizul privind rezervele la Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid.
Condiţia ca tratatul să producă efecte juridice înseamnă fie să creeze norme
de conduită cu caracter general, fie să ducă la crearea, modificarea ori stingerea unor
drepturi sau obligaţii între părţi. Odată acceptate, normele internaţionale create
trebuie respectate, altfel încălcarea lor atrage răspunderea subiectului de drept
internaţional parte la tratat.

1537În 1982, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei şi-a notificat intenţia de a deveni parte la cele patru Convenţii de
la Geneva cu privire la protecţia victimelor de război, precum şi la Protocoalele adiţionale. Suedia, în calitate de stat
depozitar, a notificat această intenţie statelor părţi, precizând că având în vedere situaţia incertă a acestei entităţi, dar şi
calitatea sa de depozitar nu poate decide asupra solicitării formulate. Ulterior declaraţia formulată în 1982 a fost
considerată validă.Vezi în acest sens Tom Hillier, Sourcebook on public International Law, Cavendish Publishimg
Limited, London, 1998,p.127.

16 De exemplu, concordatul reprezintă înţelegerea încheiată între un stat şi Vatican, cu scopul de a reglementa
exercitarea cultului catalic, statutul clerului, drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale bisericii etc. ;Ionel Cloşcă,
Dicţionar de drept internaţional public, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p.66.

1739Raluca Miga-Beşteliu, Introducere în dreptul internaţional public, Ed.All Beck, Ediţia a-III-a, 2003,p.265 şi
Drept internaţional public, vol.I, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2005, p.97.

18Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internaţional public, Casa de editură şi presă ,,Şansa”-
SRL, Bucureşti, 1994,p.33.

5
 În definiţia dată tratatului, de cele două convenţii 19, se arată că acordul intervenit
între state, respectiv organizaţii, trebuie să fie guvernat de dreptul internaţional.20
Astfel, nu cad în sfera de aplicare a dreptului internaţional, actele juridice încheiate
de state în domeniul economic, comercial, documente ce pot fi supuse dreptului
intern al statelor. De exemplu, statele şi organizaţiile internaţionale pot încheia acte
juridice în vederea achiziţionării sau închirierii unor imobile ori pentru prestarea unor
servicii.
Elementele analizate, considerate elemente esenţiale (de fond) ale tratatului, sunt
completate de elementele formale sau condiţiile de formă ale tratatului. În categoria
elementelor formale includem: forma scrisă a acordului încheiat; consemnarea
într-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe, precum
şi pluralitatea de denumiri.
Atât codificarea realizată la nivel internaţional, cât şi reglementarea internă
română stabileşte forma scrisă a acordului încheiat. Deşi practica internaţională a
statelor a demonstrat existenţa înţelegerilor convenite în formă verbală cunoscute sub
denumirea de gentlemen’s agreement (obligatorii conform dreptului internaţional),
necesitatea consemnării clare şi durabile a unui acord solicită imperativ utilizarea
formei scrise. Art. 3 din Convenţia asupra dreptului tratatelor din 1969, prevede că
dispoziţiile convenţiei nu se vor aplica acordurilor internaţionale care nu au fost
încheiate în formă scrisă. În rapoartele întocmite de Comisia de Drept Internaţional
cu ocazia elaborării Convenţiei din 1969 se afirmă că utilizarea termenului tratat
pentru acordurile în formă scrisă în convenţie, nu exclude forţa juridică a acordurilor
verbale, dar este necesară în vederea consemnării clare, precise şi complete a
conţinutului tratatului.21
Acordul poate fi consemnat într-un instrument unic, fie în două sau mai
multe instrumente conexe, cum este cazul schimbului de note constând în remiterea
reciprocă a unor note diplomatice cu conţinut identic sau a schimbului de scrisori,
modalitate prin care organele competente ale statelor îşi adresează reciproc câte o
scrisoare reproducând integral textul înţelegerii stabilite cu menţiunea că statul pe
care-l reprezintă este de acord cu acest text.
Referitor la pluralitatea de denumiri în Convenţia de la Viena din 1969 asupra
dreptului tratatelor, se stabileşte că termenul de tratat este utilizat pentru a desemna
orice acord internaţional ,,indiferent de denumirea sa particulară”. Prin urmare, în
sens larg, termenul „tratat” reprezintă denumirea generală care include orice acord
(înţelegere) încheiat între state, indiferent de denumirile lor specifice.
Existenţa mai multor denumiri nu aduce atingere forţei juridice a tratatelor.

tratat

19Convenţia de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969 şi Convenţia de la Viena din 1986 privind tratatele
încheiate între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii.

20Ian Brownlie, Principles of Public International Law, fifth edition, Oxford University Press, 1999, p.609.
21 Yearbook of the Internaţional Law Commision, 1966, vol.II, p.189; Nicolae Ecobescu,Victor Duculescu,
op.cit,1995,p.15.

6
 convenţie
acord
Denumirile cele mai frecvente sunt pact

statut
Cartă
protocol

Tratatul, în sens restrâns, este folosit ca denumire pentru înţelegerile

importante şi cu caracter solemn în domeniu politic sau economic (tratate de pace,
neagresiune, bună vecinătate - Tratatul de pace din 1947, Tratatul de neproliferare a
armelor nucleare din 1968).
Convenţia desemnează înţelegerea prin care sunt reglementate relaţiile
internaţionale din anumite domenii, ca de exemplu, Convenţia privind dreptul mării
1982, cea privind dreptul tratatelor din 1969.
Acordul desemnează o înţelegere intervenită mai ales în domeniile economic,
comercial, financiar, cultural.
Pactul este denumirea dată, unor înţelegeri privind probleme politice, având
caracter solemn cum sunt: Pactul Briand-Kellogg (1928), Pactele cu privire la
drepturile omului (1966).
Protocolul reprezintă în mod frecvent, acte accesorii la un tratat, în scopul
modificării, completării sau prelungirii acestuia. Protocolul poate fi însă şi un tratat de
sine stătător, de exemplu, Protocolul de la Geneva din 1925 cu privire la interzicerea
folosirii gazelor asfixiante, toxice ori a mijloacelor bacteriologice.
Statutul uneori desemnează actul constitutiv al unei organizaţii internaţionale,
cum sunt: Statutul Consiliului Europei (1949), Statutul Curţii Penale Internaţionale
(1998).
Carta este o denumire a unor acte de constituire a unor organizaţii
internaţionale, de exemplu Carta O.N.U.
Modus vivendi (mod de existenţă) reprezintă un acord provizoriu care
urmează a fi înlocuit cu un tratat cu clauze mai detaliate.
Gentlemen’s agreement desemnează înţelegeri convenite în formă verbală, de
exemplu, gentlemen’s agreement-ul de la Londra (1946) privind alegerea membrilor
nepermanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U.
Alte denumiri folosite sunt: schimbul de note sau de scrisori, compromisul,
actul general (actul final), declaraţie, memorandum etc.
Referitor la modalităţile de realizare a acordului de voinţă între state, C.I.J. a
afirmat, în hotărârea sa privind diferendul dintre Qatar şi Bahrain, că acordurile
internaţionale pot îmbrăca diferite forme având denumiri variate, astfel schimbul de
scrisori realizat între şefii de stat ai celor două state privind jurisdicţia Curţii
constituie un acord internaţional.22

22 Case concerning Maritime Delimitation and Territorial Questions between Qatar and Bahrain, Summaries of
Judgments, Advisory Opinions and Orders of the International Court of Justice, Judgment of 1 July 1994.

7
 3.Clasificarea tratatelor

Clasificarea tratatelor se face în funcţie de anumite criterii:

m După criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc tratatele se clasifică în:
Ø tratate legi (law making-treaties), prin care se crează în mod direct
norme de drept internaţional;
Ø tratate-contract (contractual treaties), influenţează indirect formarea
dreptului internaţional.

m După criteriul timpului pe care se încheie tratatele se clasifică în:

Ø tratate cu termen sau aplicare limitată;
Ø tratate fără termen;
Ø tratate cu termen şi posibilitatea prelungirii.
m După criteriul posibilităţii de aderare tratatele se clasifică în :
Ø tratate deschise;
Ø tratate închise.
m După criteriul formei tratatele se clasifică în:
Ø tratate propriu-zise, care urmează toate fazele de încheiere;
Ø tratate în formă simplificată, intră în vigoare prin semnare (schimb de
note sau de scrisori).
m După criteriul obiectului de reglementare se clasifică în:
Ø tratate politice;
Ø tratate economice;
Ø tratate culturale;
Ø tratate în probleme juridice.
m După numărul părţilor se clasifică în:
Ø tratate bilaterale;
Ø tratate plurilaterale(cu număr restrâns);
Ø tratate multilaterale sau universale.

4.Încheierea tratatelor
4.1. Noţiune
Încheierea tratatelor reprezintă totalitatea activităţilor şi procedurilor
care trebuie îndeplinite, a regulilor care trebuie aplicate şi a actelor ce trebuie
efectuate pentru ca tratatul să se formeze, să devină obligatoriu pentru părţi, să
intre în vigoare, adică să existe în conformitate cu dreptul internaţional.23
În ceea ce priveşte conturarea conţinutului noţiunii de încheiere a tratatelor au
avut loc o serie de dezbateri în doctrină pornindu-se de la interpretarea în sens
restrictiv sau în sens larg a noţiunii menţionate. Clarificarea noţiunii de încheiere a
tratatelor ar trebui făcută în funcţie de prevederile Convenţiei de la Viena din 1969.
Cu toate că art. 2 din Convenţie are în vedere definirea expresiilor utilizate în
Convenţie, încheierea tratatelor nu face obiectul dispoziţiilor din articolul invocat.
23 Vezi în acest sens Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit, 2010, p.206

8
Însă parcurgerea dispoziţiilor din Partea a-II-a a Convenţiei demonstrează că
încheierea tratatelor include următoarele operaţiuni : aspecte privind deplinele puteri,
negocierea, adoptarea textului tratatului, autentificarea textului, exprimarea
consimţământului statului de a fi legat printr-un tratat şi intrarea în vigoare a
tratatelor. Enumerarea prezentată demonstrează evoluţia în domeniul codificării
tratatelor prin reţinerea unui sens cuprinzător al noţiunii de încheiere a tratatelor în
detrimentul sensului restrictiv care limita încheierea tratatelor la momentul negocierii
şi semnării acestora. În mod obişnuit, analiza încheierii tratatelor internaţionale
are în vedere trei faze: negocierea textului tratatului, semnarea şi exprimarea
consimţământului statelor de a fi părţi la tratat.
Referitor la încheierea tratatelor pot fi considerate relevante dispoziţiile Legii
române nr. 590/2003 privind tratatele care stabilesc că prin:,,încheierea tratatelor se
înţelege succesiunea de etape care trebuie urmate, ansamblul de activităţi care
trebuie desfăşurate, precum şi ansamblul de proceduri şi reguli care trebuie respectate
astfel încât tratatul să intre în vigoare pentru România’’24

negocierea
Fazele încheierii tratatelor sunt: semnarea
exprimarea consimţământului

4.2. Negocierea
Prima fază în procesul de încheiere a tratatelor o reprezintă negocierea, în
cadrul căreia se elaborează textul tratatului (conţinutul pe articole). Negocierile au loc
între reprezentanţii statelor, care pot fi:
Ø împuterniciţi cu depline puteri, ori
Ø abilitaţi să îndeplinească astfel de proceduri în virtutea funcţiilor pe care le
deţin în stat.
Potrivit art.1(c) al Convenţiei de la Viena din 1969 „deplinele puteri” sunt
definite ca un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat şi
desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru:
Ø negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat;
Ø a exprima consinţământul statului de a fi legat printr-un tratat; sau
Ø a îndeplini oricare alt act cu privire la tratat.
Sunt abilitaţi să poarte negocieri, în virtutea funcţiilor pe care la au în stat, fără
a avea nevoie de depline puteri:
Ø şefii de state;
Ø şefii de guverne;
Ø miniştrii afacerilor externe,
Ø şefii misiunilor diplomatice, dar numai pentru negocierea unui tratat care se
încheie între statul acreditant şi statul acreditar;
Ø reprezentanţii acreditaţi ai statelor la o conferinţă internaţională sau pe lângă o
organizaţie internaţională pentru negocierea şi adoptarea unui tratat în conferinţa sau

24 art.1 lit.b din Legea română nr. 590/2003 privind tratatele.

9
organizaţia respectivă.25
În literatura de specialitate se precizează că în mod normal elaborarea şi
aplicarea normelor de drept internaţional public nu este afectată de repartizarea
puterilor între diferite autorităţi în dreptul intern al statelor, dar puterile specifice
şefilor de state, şefilor de guverne şi miniştrilor afacerilor cu relevanţă internaţională
sunt luate în considerare.26Ţinând cont de faptul că funcţiile şefului de stat derivă din
calitatea sa de conducător de stat,CIJ a constatat, în cazul privind stabilirea frontierei
maritime şi terestre dintre Camerun şi Nigeria, documentul denumit Declaraţia
Maroua din 1975 ca fiind un acord valid. În anul 1994, Camerunul a declanşat
procedura în faţa CIJ împotriva Nigeriei privind delimitarea teritorială şi maritimă
dintre cele două state.Tranşarea diferendului dintre cele două state a presupus
invocarea unui număr semnificativ de acorduri internaţionale printre care şi a
Declaraţiei Maroua din 1975. În susţinerile formulate, Nigeria a contestat validitatea
declaraţiei invocând dispoziţiile art.46 alin.2.din Convenţia de la Viena din 1969. În
cazul prezentat, declaraţia în discuţie fusese semnată la nivel de şef de stat fără să se
solicite acordul la nivel guvernamental aşa cum prevedeau dispoziţiile dreptului
intern. În apărare, Camerunul a invocat prevederile art. 7 din Convenţia de la Viena
din 1969, iar CIJ a considerat că susţinerea Nigeriei nu poate fi acceptată deoarece o
limitare a capacităţii şefului de stat nu se manifestă în sensul art.46 alin.2 din
Convenţia din 1969.27
Capacitatea ministrului afacerilor externe de a încheia înţelegeri în numele
statului pe care-l reprezintă a fost recunoscută prima dată de CPJI în legătură cu Ihlen
Declaration în cazul Eastern Greenland Case din 1933. Cazul avea în vedere
declaraţia formulată oral de Mr.Ihlen, ministrul de externe al Norvegiei, prin care se
recunoştea suveranitatea Danemarcei asupra Groelandei.Curtea a recunoscut
validitatea declaraţiei formulate, iar părţile au acceptat soluţia instanţei
internaţionale.28
Ulterior, recunoaşterea capacităţii ministrului afacerilor externe de a reprezenta
statul în plan internaţional a fost reafirmată de CIJ în cazul Arrest Warrant of April
2000, caz care avea ca obiect diferendul dintre Congo şi Belgia privitor la mandatul
internaţional de arestare emis de autorităţile belgiene împotriva Ministrului Afacerilor
Externe, în funcţie, al Republicii Democrate Congo. În susţinerea cererii formulate,
Republica Democrată Congo a invocat încălcarea principiului egalităţii suverane de
către Belgia, dar şi încălcarea dispoziţiilor Convenţiei de la Viena din 1961 privind
relaţiile diplomatice. Faptele pentru care fusese judecat ministrul afacerilor externe al
Republicii Congo constituiau grave încălcări ale Convenţiei de la Geneva din 1949 şi
a Protocoalelor adiţionale.În momentul punerii în executare a mandatului de arestare

25 Dumitra Popescu, op.cit., 2005, p.176.

26Oliver Dorr, Kirsten Schmalnbach,Vienna Convention on the Law of Treaties-A Commentary, Springer,
2012,p.126.

27 International Court of Justice, Reports of Judgments, Adivisory Opinions and Orders, Case Concerning the land and
maritime boundary between Cameroon and Nigeria, Judgment of 10 octomber 2002,p.428.

28CPJI, Legal Status of Eastern Greenland, Seria A/B,NO 53, 1933.

10
Mr.Yerodia, ministrul afacerilor externe, se afla în Congo. CIJ a stabilit, că la fel ca şi
reprezentanţii diplomatici şi agenţii consularii, oficialii de rang înalt ai unui stat cum
ar fi şeful statului, şeful guvernului, ministrul afacerilor externe beneficiază de
imunitate pe teritoriul altor state, avându-se în vedere atât imunitatea de jurisdicţie
penală, cât şi imunitatea de jurisdicţie civilă. Deşi s-au invocat prevederile Convenţiei
de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice şi cele ale Convenţiei de la New
York privind misiunile speciale din 1969, Curtea a subliniat că acestea nu conţin
dispoziţii speciale privind imunitatea de care s-ar putea bucura un ministru al
afacerilor externe, aşa că se vor lua în calcul normele formate pe cale cutumiară.
Conform cutumei internaţionale, imunitatea recunoscută ministrului afacerilor
externe nu este recunoscută în beneficiul său personal, ci pentru a asigura îndeplinirea
corespunzătoare a funcţiilor sale în numele statului pe care-l reprezintă. Prin urmare,
miniştrii afacerilor externe au capacitatea de a reprezenta statul în plan internaţional
în virtutea funcţiilor lor.În cazul prezentat s-a considerat că statul belgian şi-a încălcat
obligaţiile asumate la nivel internaţional, dar s-a recomandat îndeplinirea
corespunzătoare a dispoziţiilor legale în vederea tragerii la răspundere a persoanei
vinovate de săvârşirea faptelor invocate.29
Cadrul negocierii tratatelor, ca şi activităţile implicate în această fază diferă în
raport de caracterul tratatului.
Spre deosebire de tratatele bilaterale la care iniţiativa încheierii aparţine ambelor
state şi negocierile se desfăşoară între cele două state, prin delegaţii oficiale ori prin
corespondenţă diplomatică, în cazul tratatelor multilaterale situaţia este mult mai
complexă.
Tratatele multilaterale se negociază în cadrul unor conferinţe sau organizaţii
internaţionale, unde nu numai numărul mare de state participante, dar şi interesele lor
determină negocieri îndelungate şi complexe pentru obţinerea acordului asupra
textului tratatului (de exemplu negocierile asupra proiectului de convenţie privind
dreptul mării s-au desfăşurat în perioada 1973-1982). Negocierile pot avea loc în
comisii, apoi în plen, iar tratatele sunt redactate în mai multe limbi.
Etapa negocierii se încheie cu adoptarea textului tratatului. În cazul tratatelor
bilaterale negocierea se încheie cu convenirea textului tratatului de către părţi, iar în
cazul tratatelor multilaterale negocierea se încheie cu adoptarea textului tratatului pe
articole şi în ansamblul său. Conform art. 9 din Convenţia de la Viena din 1969 ,,-
1.Adoptarea textului unui tratat se face prin consimţământul tuturor statelor
participante la elaborarea sa, cu excepţia cazurilor prevăzute în paragraful 2.
-2.Adoptarea textului unui tratat la o conferinţă internaţională se face cu majoritate
de două treimi a statelor prezente şi votante, afară numai dacă aceste state nu decid,
cu aceeaşi majoritate, să aplice altă regulă.’’
Adoptarea textului tratatului este un pas important ce semnifică încheierea
negocierilor.În par.1 al art. 9 se reglementează unanimitatea ca regulă generală. După
cum este şi normal, în cazul tratatelor bilaterale este necesar să se aplice regula
unanimităţii în vederea adoptării tratatului, altfel înseamnă că statele negociatoare nu

29 Summaries of Judgments,Advisory Opinions and Orders of the International Court oj Justice, Judgment of 14
February 2002.

11
au reuşit să realizeze acordul de voinţă asupra conţinutului. Din studiul practicii
internaţionale rezultă că unanimitatea este necesară şi în cazul tratatelor încheiate
între câteva state. Adesea, unele tratate sunt negociate în vederea realizării anumitor
scopuri specifice ce prezintă interes pentru statele participante, cum ar fi tratatele care
au ca obiect integrarea economică. Prin urmare, aplicarea regulii unanimităţii asigură
realizarea scopurilor statelor negociatoare. Însă, de multe ori, nu este indicată regula
unanimităţii, aplicarea acesteia putând afecta dezvoltarea relaţiilor între state la nivel
internaţional. De aceea s-a avut în vedere, atunci când avem un număr mai mare de
state, adoptarea tratatului cu o majoritate de două treimi, dar şi posibilitatea stabilirii
unei alte reguli în ceea ce priveşte modalitatea de adoptare a tratatului. Astfel, statele
pot decide să adopte tratatul cu o altă majoritate, cum ar fi majoritatea simplă sau
chiar prin consens. În cazul majorităţii de două treimi, absenţa sau abţinerea nu sunt
luate în calcul. În literatura de specialitate se menţionează că regula unanimităţii ar fi
impracticabilă în cazul negocierii tratatelor în cadrul conferinţelor internaţionale.30

4.3. Semnarea tratatelor

Cea de-a doua fază a încheierii tratatelor este semnarea în vederea autentificării
textului tratatului. Autentificarea înseamnă atestarea solemnă de către statele
negociatoare că negocierile s-au încheiat şi că textul pe care îşi pun semnătura, prin
reprezentanţii lor, constituie forma definitivă a tratatului, care nu mai poate fi
modificat unilateral de nici unul dintre statele participante la negocieri.

Autentificarea textului tratatului se realizează fie

semnare ad referendum
prin: parafare
semnarea definitivă

m Semnarea ad referendum este o autentificare cu caracter provizoriu,

intervenind atunci când reprezentantul care a negociat nu a avut şi împuternicirea de a
semna definitiv;
m Parafarea intervine în condiţii similare semnării ad referendum şi constă în
înscrierea, pe textul tratatului a iniţialelor numelui reprezentantului statului
împuternicit să negocieze şi are caracter provizoriu;
m Semnarea defintivă este actul care intervine când reprezentanţii statelor au
puteri depline, inclusiv pentru a îndeplini acest act şi este singura semnătură care dă
dreptul statului la înfăptuirea procedurilor următoare.
Ca atare, semnarea cu menţiunea „ad-referendum” ca şi parafarea,
reprezentând o autentificare cu caracter provizoriu trebuie să fie urmate de semnarea
definitivă a textului tratatului pentru ca statul respectiv să poată trece la cea de a treia
fază.
P r i n semnare definitivă textul tratatului încetează să mai fie proiect,
dobândeşte caracter autentic şi nu mai poate fi modificat unilateral de către niciunul

30 Mark Eugen Villinger, op.cit., 2009, p.160.

12
dintre statele care au participat la negocieri.31 Astfel, semnarea definitivă obligă statul
în cauză de a se abţine de la orice acte contrare scopului sau obiectului tratatului,
până la momentul când îşi manifestă intenţia de a nu mai deveni parte.32
În anul 2002, Secretarul de stat pentru controlul armamentului şi securitate
internaţională a SUA a trimis o scrisoare Secretarului General ONU prin care l-a
informat că SUA nu intenţionează să devină parte la Statutul de la Roma al Curţii
Penale Internaţionale. Astfel, în circumstanţele prezentate, SUA consideră că nu mai
are nici o obligaţie care ar putea fi determinată ca efect al semnării Statutului în anul
2000.33
În jurisprudenţa internaţională, acordul semnat, dar neratificat a fost considerat
un acord care constituia expresia fidelă a intenţiei părţilor existentă la momentul
semnării tratatului. În cazul privind delimitarea maritimă şi teritorială dintre Qatar şi
Bahrain, Curtea a apreciat efectul juridic produs de mai multe instrumente juridice
internaţionale invocate, printre care şi efectele produse de Convenţia Anglo-Otomană
din 1913. Curtea a stabilit că semnarea unui tratat neurmată de ratificare poate
constitui expresia voinţei părţilor din momentul semnării.Prin urmare, faptul că
Marea Britanie şi Imperiul Otoman nu au ratificat Convenţia nu aduce atingere
punctului de vedere exprimat în momentul semnării.34

4.4. Exprimarea consimţământului

A treia fază a încheierii tratatului o reprezintă exprimarea consimţământului
statului de a deveni parte la tratat. În principiu, participarea la negocierea şi semnarea
unui tratat nu crează obligaţii juridice pentru statul respectiv. Pentru ca statul să fie
obligat juridic este necesar un act intern al unei autorităţi statale cu atribuţii în
domeniu. Totuşi un stat care a semnat un tratat este obligat să se abţină de la
săvârşirea unor acte care ar lipsi un tratat de obiectul şi scopul său, atât timp cât nu
şi-a exprimat intenţia de a nu deveni parte la tratatul respectiv.
Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratate (art.11 al
Convenţiei) se poate face prin recurgerea la unul sau altul
semnare
ratificare
acceptare
dintre următoarele mijloace juridice aderare
aprobare
oricare alt
mijloc convenit (de ex. confirmarea)
Semnarea. În funcţie de natura tratatului semnarea poate avea un efect dublu:

31Gheorghe Moca, Mircea Duţu, Drept internaţional public, vol.I, Editura Universul Juridic, 2008, p.393.
32Dragoş Chilea, Drept internaţional public, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.23.
33 Robert McCorquodale, Martin Dixon, op.cit.,p.47.
34 International Court of Justice, Case concerning martime delimitation and terrtorial questions betwwen Qatar and
Bahrain, 16 march 2001, p.68; Felicia Maxim, Aspecte teoretice şi practice privind tratatul-izvor principal al dreptului
internaţional public, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.38.

13
 a) de autentificare a textului tratatului;
b) de exprimare a consimţământului statului.
Consimţământul unui stat de a fi legat printr-un tratat se exprimă prin
semnătura reprezentantului său (conform art.12 al Convenţiei din 1969) în
următoarele situaţii:
Ø când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect;
Ø când s-a stabilit, în alt mod, că statele negociatoare conveniseră că
semnătura va avea acest efect;
Ø când intenţia statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele
puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.
În principiu, statele devin părţi la tratate prin semnare la anumite acorduri, care
sunt denumite acorduri în formă simplificată (executive agreements, în practica
S.U.A.), deoarece se consideră încheiate prin semnare şi intră în vigoare fără a mai fi
supuse procedurii dificile a ratificării sau alteia similare. Astfel de tratate sunt de
exemplu: schimbul de scrisori, schimbul de note, memorandumul etc.
Ratificarea este modalitatea prin care autorităţile competente, de regulă,
parlamentele naţionale examinează dispoziţiile tratatului şi decid cu privire la
angajarea juridică a statului printr-un tratat. Actul de ratificare îmbracă forma unei
legi de ratificare.
Ratificarea presupune existenţa semnăturii prealabile a reprezentantului
statului, dreptul de a ratifica avându-l numai statele care au semnat tratatul, cu
excepţia cazului în care tratatul prevede altfel.
Referitor la alegerea mijlocului prin care un stat poate deveni parte la tratate se
impun în primul rând următoarele constatări:
Ø deşi practica nu este uniformă se desprinde tendinţa de a supune ratificării
tratatele (bi şi mai ales multilaterale) care prin natura lor privesc probleme importante
ale relaţiilor internaţionale;
Ø consimţământul parlamentului este necesar asupra unor astfel de tratate
pentru a angaja juridic statul.
În al doilea rând, majoritatea tratatelor prevăd expres procedura, distingându-
se, în principal, două situaţii:
a) semnarea urmată de ratificare, iar statele care nu au semnat tratatul înainte
de intrarea în vigoare pot deveni părţi prin aderare (de exemplu, Tratatul pentru
interzicerea totală a experienţelor nucleare din 1996 - art.XII şi XIII; Convenţia
privind dreptul mării din 1982-art.305-307) etc.
b) semnarea urmată de: ratificare, acceptare sau aprobare, iar după intrarea în
vigoare, tratatele respective prevăd că vor fi deschise pentru aderare tuturor statelor.
Precizare: tratatele nu stabilesc un anumit termen în care ratificarea să fie
efectuată, dar prevăd că sunt deschise pentru semnare până la o anumită dată ori până
la intrarea în vigoare şi că, după data de semnare sau după intrarea în vigoare vor fi
deschise spre aderare. Uneori, în funcţie de natura tratatului ori de împrejurările în
care a fost încheiat, tratatul rămâne deschis ratificării ori aderării fără nici un fel de
limitare în timp.
Caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace:
Ø presupune o semnătură prealabilă;
14
 Ø se aplică tratatelor care privesc probleme politice, militare de interes major
sau domenii esenţiale ale suveranităţii, unele tratate prevăd expres că statele se obligă
să le ratifice;
Ø este un instrument de control al autorităţii de legiferare asupra exercitării de
către executiv a dreptului de a negocia tratatele;
Ø ocupă un loc preponderent fiind un mijloc principal în practica internaţională
multilaterală şi regională,
Ø este enumerată pe primul loc în ierarhia mijloacelor de exprimare a
consimţământului, exceptând semnarea.
Aprobarea sau acceptarea, ca şi aderarea au apărut în practica mai recentă a
statelor ca mijloace de exprimare a consimţământului, fiind determinate, în principal,
de următorii factori:
Ø creşterea numărului tratatelor;
Øaccentuarea rolului tratatelor ca instrumente de cooperare între state;
Ø necesitatea extinderii sferei de aplicare a tratatelor la tot mai multe state
(universalitatea tratatelor);
Ø stabilirea unor mijloace noi-acceptare şi aderare-care să permită statelor care
nu au semnat un tratat să devină părţi la un asemenea tratat;
Ø evitarea procedurii mai îndelungată şi mai complexă a ratificării
parlamentare.
Sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern (prin hotărâre) tratatele
care prin obiectul lor nu implică un angajament politic semnificativ sau alte asemenea
probleme.
Aderarea este modalitatea de exprimare a consimţământului de a deveni parte la
tratat pentru statele care au participat la negocieri, dar nu au semnat tratatul în cauză sau
deşi l-au semnat nu l-au semnat în termen, în cazul când un asemenea termen ar fi implicit.
Statele pot să recurgă la aderare numai la tratatele multilaterale şi în măsura în
care tratatul în cauză prevede aderarea, ori dacă toate părţile la tratat au convenit
ulterior să permită aderarea altor state.
4.5. Intrarea în vigoare şi înregistrarea tratatelor
De regulă, modalitatea şi data intrării în vigoare sunt prevăzute în textul
tratatului.
a) Pentru tratatele bilaterale, intrarea în vigoare este prevăzută la data semnării ori a
schimbului instrumentelor de ratificare;
b) tratatele multilaterale pot intra în vigoare la un anumit termen după
depunerea la depozitar - un stat sau organizaţie internaţională - a unui anumit număr
de instrumente de ratificare, aprobare, acceptare sau aderare (de exemplu 5, 8, 25 de
instrumente sau cum prevede Convenţia privint dreptul mării din 1982, necesitatea
depunerii a 60 de asemenea instrumente).
Înregistrarea tratatelor este o formalitate prevăzută în art. 102 din Carta
O.N.U., a cărei neîndeplinire nu îi afectează forţa juridică obligatorie, ci lipseşte
tratatul de opozabilitate faţă de organele O.N.U.

15
16
 5. Rezervele la tratate
5.1 Definiţie
Convenţia din 1969, în art.2 lit.d, defineşte rezerva la un tratat ca fiind: „o
declaraţie unilaterală,oricare ar fi conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat
atunci când semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care
urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al unor dispoziţii din tratat
cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv”.
Referitor la definiţia prezentată, precum şi alte aspecte legate de rezervele la
tratate, Adunarea Generală O.N.U., identificând o serie de aspecte controversate în
doctrina şi practica dreptului internaţional, a dat în lucru Comisiei de Drept
Internaţional a O.N.U. problematica rezervelor la tratate. Prin urmare, la sesiunea din
1993, CDI a hotărât să introducă pe agenda sa de lucru tema referitoare la aspectele
teoretice şi practice ale rezervelor la tratate. Experţii CDI au stabilit ca activitatea
desfăşurată să pornească de la cele trei convenţii ce conţin dispoziţii referitoare la
rezerve, şi anume: Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969,
Convenţia de la Viena privind succesiunea statelor la tratate din 1978 şi Convenţia de
la Viena privind încheierea tratatelor între state şi organizaţii internaţionale ori între
organizaţiile internaţionale din 1986. Deşi s-a considerat că cele trei convenţii conţin
principiile de bază aplicabile instituţiei rezervei, în elaborarea ghidului s-a ţinut cont
de faptul că în doctrina şi practica dreptului internaţional au fost identificate o serie
de situaţii neclare care nu-şi găseau rezolvare prin aplicarea dispoziţiilor din cele trei
instrumente internaţionale. Astfel, după o îndelungată şi complexă analiza, C.D.I. a
finalizat în anul 2011 un proiect ce se consideră a fi un Ghid de principii privind
practica rezervelor la tratate.35
În acest sens, considerăm necesară prezentarea definiţiei din Ghid. Conform
punctului 1.1. par.1. prin rezervă se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi
conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat sau de o organizaţie internaţională când
semnează, ratifică, confirmă formal, acceptă, aprobă un tratat sau aderă la acesta, sau
făcută de un stat când face notificarea de succesiune la un tratat, prin care statul sau
organizaţia îşi manifestă voinţa să excludă sau să modifice efectul juridic al unor
dispoziţii din tratat cu privire la aplicarea lor faţă de statul respectiv sau faţă de
organizaţia internaţională în cauză. În par.2 se arătă că par.1 trebuie interpretat ca
incluzând rezervele care au drept scop de a exclude sau de a modifica efectul juridic
al anumitor dispoziţii din tratat, ori a tratatului ca întreg, dar cu privire la anumite
aspecte specifice, în aplicarea lor faţă de statul sau organizaţia care formulează
rezerva.
Definiţia formulată în Ghidul CDI este completată ulterior prin enumerarea
unui număr considerabil de situaţii în care o declaraţie unilaterală este considerată
rezervă. Conform celor prevăzute în Ghid este considerată rezervă:,,o declaraţie
unilaterală formulată de un stat sau o organizaţie internaţională în momentul în care
statul sau organizaţia îşi exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat, prin care
autorii urmăresc să limiteze obligaţiile impuse lor prin tratat, constituie o rezervă”;,,o
declaraţie unilaterală formulată de către un stat sau o organizaţie internaţională în
35 A se vedea în acest sens site-ul oficial al O.N.U.-International Law Commission, sixty third session 2011.

17
momentul în care statul sau organizaţia îşi exprimă consimţământul de a fi legat
printr-un tratat, prin care statul sau organizaţia îşi propune să îndeplinească o
obligaţie izvorâtă într-un mod diferit, dar considerat de autorul declaraţiei echivalent
cu modul impus de tratat, constituie rezervă”;,,o declaraţie unilaterală prin care un
stat urmăreşte să excludă aplicarea unor prevederi ale tratatului, sau tratatul ca un
întreg, cu privire la anumite aspecte specifice, la un teritoriu la care acestea ar fi
aplicabile în absenţa unei astfel de declaraţii constituie o rezervă”; ,,o declaraţie
unilaterală prin care un stat, atunci când extinde aplicarea tratatului, urmăreşte să
excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi din tratat în legătură cu
respectivul teritoriu constituie o rezervă”; ,,o declaraţie unilaterală făcută de un stat
ori de o organizaţie internaţională în momentul în care statul sau organizaţia
internaţională îşi exprimă consimţământul de a fi legat prin tratat, în conformitate cu
o clauză care autorizează în mod expres părţile sau pe unele dintre ele pentru a
exclude sau a modifica anumite dispoziţii din tratat cu privire la partea care a făcut
această declaraţie, constituie o rezervă”.36
În literatura de specialitate se arată că rezerva este un act unilateral,
expres, facultativ şi revocabil.37
Recunoaşterea caracterului unilateral al rezervei, deşi unanimă, a provocat
justificări diferite. O parte a doctrinei recunoaşte caracterul unilateral al rezervei
pentru a contesta legitimitatea acesteia, iar altă parte subliniază acest caracter pentru a
scoate în evidenţă importanţa acestei instituţii în dezvoltarea relaţiilor internaţionale
prin creearea posiblităţii ca un număr mare de state să devină părţi la tratate, în cazul
de faţă, la tratatele multilaterale. Caracterul unilateral al rezervei nu este afectat în
cazul în care un număr de state sau organizaţii internaţionale formulează o rezervă în
comun, adică sub forma unui singur instrument adresat depozitarului tratatului
multilateral în numele unui număr de părţi. Astfel, Comunitatea Europeană şi nouă
state membre sau opus prin intermediul unui singur instrument la declaraţia făcută de
Bulgaria cu privire la art.52, par.3 din Convenţia Vamală privind transportul
internaţional de mărfuri sub acoperirea carnetelor TIR din noiembrie 1975.38
Bulgaria a declarat că ,,posibilitatea prevăzută la articolul 52, alin.3 pentru ca
uniunile vamale sau economice să devină părţi contractante la convenţie, nu leagă
Bulgaria, cu nici un fel de obligaţii faţă de aceste uniuni”. Comunitatea Economică
Europeană, în numele statelor membre şi a Comunităţii în sine, a arătat că declaraţia
făcută de Bulgaria are aspectul unui drept de rezervare a dispoziţiei în cauză, deşi
acestă manifestare este interzisă de Convenţie. Astfel, s-a considerat că declaraţia nu
poate fi invocată împotriva Comunităţii şi a statelor membre, prin urmare a fost
considerată nulă.Ulterior se menţionează că obiecţia este susţinută de Belgia,
Danemarca, Franţa, Republica Federală Germană, Irlanda, Italia, Olanda Regatul

36 Felicia Maxim, Aspecte teoretice şi practice privind tratatul-izvor principal al dreptului internaţional public,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.52.

37 Edwin Glaser, Rezervele la tratatele internaţionale, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
1971,p.72 şi urm.

38 Intrată în vigoare la 20 martie 1978.

18
Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi Comunitatea Economică Europeană.
Arătăm că o declaraţie asemănătoare a fost făcută şi de Republica Democrată
Germania, iar grupul indicat a formulat, în comun, o rezervă şi în acest caz.
Având în vedere că rezerva constituie o manifestare unilaterală de voinţă aceasta
trebuie să îndeplinească anumite condiţii de formă pentru a putea produce efecte
juridice opozabile altor state.Condiţiile de formă şi de fond vor fi analizate în
secţiunea următoare, dar invocarea caracterului scris confirmă calitatea de act
unilateral expres a rezervei.
În virtutea suveranităţii recunoscute statele sunt libere să formuleze sau nu
rezerve, de aceea rezerva este considerată un act facultativ, discreţionar, voluntar.
Caracterul facultativ al rezervei determină necesitatea comunicării acesteia părţilor
contractante şi celorlalte părţi având calitatea de a deveni părţi la tratat. Fiind o
declaraţie unilaterală şi facultativă, rezerva poate fi retrasă, deci este un act revocabil.
Conform Convenţiei de la Viena din 1969, dacă tratatul nu dispune altfel, o rezervă
poate oricând să fie retrasă fără să fie nevoie de consimţământul statului care a
acceptat rezerva. De exemplu, România a retras în 1991 rezerva formulată la
Protocolul de la Geneva (1925) referitor la interzicerea folosirii în război a gazelor
asfixiante sau a altor gaze toxice.
Elementul definitoriu al rezervei este dat de intenţia statului care o formulează
de a limita (modifica sau exclude) faţă de el efectele juridice ale anumitor dispoziţii
ale tratatului respectiv.
Rezerve se pot formula numai la tratatele multilaterale, pentru tratatele bilaterale
formularea unei rezerve ar echivala cu renegocierea lor.
Dacă la început formularea rezervelor la tratate a fost dominată de teza clasică
care susţinea principiul unanimităţii, ulterior au avut câştig cei care considerau că
trebuie eliminată această unanimitate. În acest sens, poate fi invocat avizul
consultativ asupra regulii unanimităţii solicitat de Adunarea Generală O.N.U. Curţii
Internaţionale de Justiţie în cauza privind Rezervele formulate la Convenţia pentru
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, prin care instanţa internaţională a admis
eliminarea condiţiei unanimităţii pentru acceptarea rezervelor.39CIJ a recunoscut
existenţa principiului conform căruia rezervele la un tratat sunt considerate valide
numai în cazul în care sunt acceptate de toate părţile contractante, dar totodată a
susţinut că aplicarea Convenţiei privind crima de genocid trebuie să fie flexibilă şi să
se adapteze la diferite circumstanţe identificate în practica internaţională. Prin
urmare, un stat care formulează o rezervă la care s-au făcut obiecţii de către un alt stat
sau de mai multe, dar nu de toate, poate fi considerat parte la convenţie, dacă rezerva
este compatibilă cu obiectul şi scopul convenţiei. În aceste condiţii se consideră că
rezervele sunt permise la Convenţia în cauză, precizările făcute ulterior referindu-se
la efectele pe care le produc acestea în cazul în care sunt state care acceptă rezerve şi
state care obiectează.40 Conform Convenţiei din 1969 (art. 20 alin.2) regula

39 A se vedea în acest sens Bianca Selejan Guţan, Laura Maria Crăciunean, Drept internaţional public, Editura
Hamangiu , Bucureşti, 2008, p.202; Dragoş Chilea, op.cit.,p.25.

40Summaries of Judgments, Advisory Opinions and Orders of the International Court of Justice, Rezervations to the
Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide.

19
unanimităţii se menţine numai pentru tratatele cu un număr restrâns de părţi, în timp
ce, rezerva la tratatele multilaterale generale, ca principiu, nu trebuie acceptată de
celelalte părţi contractante.
Flexibilitatea în admiterea rezervelor este determinată de doi factori
contradictorii:
Ø necesitatea sporirii numărului statelor părţi la tratate;
Ø asigurarea unităţii tratatului.
5.2 Regimul rezervelor potrivit Convenţiei din 1969
În cadrul a cinci articole (art. 19-23), Convenţia de la Viena (1969)
stabileşte o serie de reguli cu privire la rezerve, considerate condiţii de formă şi
limitări în timp; condiţii de fond pentru formularea şi acceptarea rezervelor, ca
şi reguli privind efectele juridice ale rezervelor şi obiecţiilor la rezerve.
Condiţii de formă privind formularea rezervelor:
Ø rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate părţilor contractante şi
celorlalte state având calitatea de a deveni părţi la tratate;
Ø rezervele formulate la semnare trebuie să fie reconfirmate în momentul
exprimării consimţământului de a fi legat prin tratat şi menţionate atât în legea de
ratificare, cât şi în instrumentele de ratificare, acceptarea sau aprobare;
Ø retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.
Limitări în timp, rezervele pot fi formulate numai în unul sau altul dintre
momentele:
semnării
ratificării
acceptării sau aprobării
aderării
Exemplu: cu prilejul ratificării de către România a Convenţiei privind
concilierea şi arbitrajul adoptată în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare
în Europa, semnată la Stockholm la 15 dec. 1992, în legea de ratificare nr. 5/1996 se
prevede că:
„În aplicarea prevederilor art. 12 alin. 4, România îşi rezervă dreptul de a opta
pentru folosirea procedurilor de conciliere sau de arbitraj prevăzute în tratatele
bilaterale şi multilaterale încheiate sau pe care le va încheia”.
accepte în scris
rezervele comunicate
formuleze în scris
obiecţiuni la rezerve

Retragerea obiecţiunilor trebuie formulată în scris.

Condiţii de fond. Rezervele pe care un stat le poate formula la un tratat, în
momentele menţionate, sunt supuse următoarelor condiţii de fond:
Ø formularea oricăror rezerve să nu fie expres interzisă de tratatul în cauză (de
ex. Convenţia asupra dreptului mării din 1982, art.309, cea privind biodiversitatea din
1992, art.37, ca dealtfel majoritatea convenţiilor de dreptul mediului, interzic
rezervele);
20
 Ø rezervele să nu aibă ca obiect acele dispoziţii ale tratatului care sunt expres
exceptate regimului rezervelor (de ex. Convenţia privind statutul refugiaţilor exclude
prin art. 43 rezervele la art.1,3,4,16(1) şi art. 36-46);
Ø rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului, criteriu
introdus iniţial de C.I.J. în Avizul consultativ din 1951 privind „Rezervele formulate
la Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”.41

5.3. Efectele juridice ale rezervelor

Ca efect al formulării unor rezerve între statul rezervatar şi celelalte părţi la
tratat se pot stabili următoarele categorii de raporturi convenţionale:
Ø raporturile între statul rezervatar şi statele părţi care le-au acceptat sunt
guvernate de dispoziţiile tratatului în forma modificată prin rezervele respective;
Ø între statul rezervatar şi statele care au formulat obiecţiuni ar putea interveni
două alternative în funcţie de opţiunea statului autor al obiecţiei:
- fie să se aplice tratatul minus dispoziţiile afectate de rezerve,
- fie să se refuze aplicarea tratatului în integralitatea sa.
Prevederile convenţionale care reglementează a doua situaţie sunt susţinute de o
multitudine de cazuri practice. Un exemplu îl constituie obiecţia făcută de Republica
Federală Germania la rezerva formulată de Myanmar la Convenţia privind Drepturile
Copilului adoptată la New York la 20 noiembrie 1989. Privind rezervele făcute de
Myanmar la aderare, Guvernul Republicii Federale Germania a declarat că rezervele
formulate la art.15 şi 37 din Convenţia privind Drepturile Copilului sunt
incompatibile cu obiectul şi scopul convenţiei şi înţelege să obiecteze în acest sens.
Însă obiecţiile formulate nu afectează intrarea în vigoare a Convenţiei privind
Drepturile Copilului între cele două state.42
Un alt caz care a ridicat probleme vis-a-vis de raporturile convenţionale stabilite
în urma formulării de rezerve şi obiecţiuni la acestea se referă la Delimitarea
platoului continental dintre Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi
Franţa. La momentul ratificării Convenţiei de la Geneva asupra platoului continental
din 1958, Franţa a formulat o rezervă privind dispoziţiile art. 6 din convenţia indicată.
Formularea rezervei a fost destul de detaliată şi precisă arătând clar situaţiile pe care
Franţa le exclude de la aplicarea art. 6. Guvernul Marii Britanii şi Irlandei de Nord a
obiectat arătând, în termeni generali, că nu acceptă rezervele formulate de Franţa.
Ajungând în faţa Curţii de Arbitraj, Franţa a arătat că analizând rezerva şi obiecţia
rezultă că art. 6 nu este aplicabil între părţi. Având în vedere pledoariile prezentate,
Curtea a statuat că din îmbinarea conţinutului rezervei şi a obiecţiei rezultă că
articolul 6 nu este inaplicabil în totalitate, cum susţine Franţa, dar nici aplicabil în
totalitate, cum susţine Regatul Unit.43

41 Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit, 2010, p.217.

42United Nations, Treaty Collection, CHAPTER IV; A se vedera în acest sens obiecţiile făcute de Belgia la rezervele
formulate de Egipt şi Cambodgia privind Convenţia de la Viena asupra relaţiilor diplomatice, precum şi obiecţiile
Germaniei făcute la mai multe reserve formulate la anumite dispoziţii din aceeaşi Convenţie.

43A/66/10/Add/1,p.489.

21
 În cazul celei de-a doua situaţii, în care statele prin obiecţiunea formulată refuză
aplicarea în ansamblu a tratatului în raporturile cu statul rezervatar, indicăm
obiecţiunea făcută de Noua Zeelandă la rezerva formulată de Siria privind Convenţia
de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969. În data de 14 octombrie 1971
,,Guvernul Noii Zeelande obiectează la rezerva formulată de Guvernul Siriei privind
procedura de conciliere obligatorie prevăzută în Anexa Convenţiei de la Viena
privind dreptul tratatelor şi nu acceptă intrarea în vigoare a Convenţiei între Noua
Zeelandă şi Siria”. În acelaşi sens s-a manifestat şi Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord faţă de rezerva formulată de Siria, precizând că nu acceptă intrarea
în vigoare a Convenţiei între Regatul Unit şi Siria.44
În concluzie, deşi s-ar părea că admiterea unor derogări singulare prin
formularea rezervelor şi obiecţiunilor ar ameninţa integritatea tratatului, practica a
demonstrat că, dimpotrivă flexibilitatea regimului rezervelor consacrate de Convenţia
de la Viena (1969) a favorizat atât încheierea de tratate multilaterale, cât şi procesul
de universalizare a lor.
Mai mult, în condiţiile globalizării, a tendinţelor tot mai accentuate de
supremaţie a dreptului internaţional, de armonizare a reglementărilor la diferite
niveluri, de protecţie a unor valori de interes comun s-a dezvoltat – cel puţin în
domeniile sensibile – practica interzicerii rezervelor cu caracter general şi/sau a
oricăror rezerve (de ex. dreptul mării, dreptul mediului, dezarmarea, încetarea
experienţelor nucleare etc.)

5.4.Declaraţiile interpretative

În afara rezervelor, există şi categoria „declaraţiilor interpretative” pe care

statele le pot formula cu ocazia semnării, ratificării, adoptării sau aderării la un tratat.
O serie de state, între care şi România, au formulat asemenea declaraţii la Convenţia
privind dreptul mării din 1982.Lipsa prevederilor privind declaraţiile interpretative a
determinat dificultăţi privind diferenţierea dintre acestea, pe de o parte, şi rezervele la
tratate, pe de altă parte. Se cunoaşte că principala deosebire dintre rezervele la tratate
şi declaraţiile interpretative priveşte efectul acestora. Formularea declaraţiilor
interpretative are drept scop clarificarea sau precizarea înţelesului anumitor prevederi
din tratat, pe când prin formularea rezervelor se urmăreşte modificarea sau
excluderea efectului juridic al unor dispoziţii din tratat. Deşi, distincţia ar părea clară
şi nesusceptibilă de contradicţii, totuşi practica statelor şi poziţia autorilor de drept
internaţional au demonstrat existenţa unor neclarităţi privind regimul juridic aplicabil
fiecăreia dintre ele.
Considerând stabilirea unor criterii de diferenţiere ca fiind o activitate cu mare
importanţă practică, CDI a cuprins în Ghidul privind aplicare practică a rezervei şi
prevederi referitoare la declaraţiile interpretative. Astfel, conform pct.1.2. din Ghidul
CDI prin declaraţie interpretativă se înţelege o declaraţie unilaterală, oricare ar fi
conţinutul sau denumirea sa, făcută de un stat sau de o organizaţie internaţională, prin

44 United Nations, Treaty Collection, CHAPTER XXIII.

22
care statul sau organizaţia internaţională urmăresc să precizeze sau să clarifice
înţelesul sau sfera de aplicare a unui tratat sau a unora dintre dispoziţiile sale.
Prevederile ulterioare au în vedere recunoaşterea caracterului unilateral al
declaraţiilor făcute, în comun, de mai multe state sau organizaţii internaţionale,
precum şi categoria declaraţiilor interpretative condiţionate.
În momentul semnării Protocolului Adiţional II al Tratatului de la Tlatelolco din
1971, Franţa a formulat o declaraţie interpretativă ce conţinea patru prevederi, iar în
final a precizat următoarele ,,În cazul în care declaraţia interpretativă, astfel formulată
de Guvernul Francez, este contestată în tot sau în parte de către una sau mai multe
părţi contractante la Tratat sau la Protocolul II, instrumentele arătate vor fi fără efect
între Franţa şi statul sau statele contractante”. 45Declaraţie unilaterală formulată de
Franţă constituie un exemplu de necontestat de declaraţie interpretativă condiţionată.
În vederea clarificării regimului juridic aplicabil declaraţiilor interpretative, CDI
a ţinut să stabilescă criteriul de bază în diferenţierea dintre rezerve şi declaraţii
interpretative, inclusiv metodele utilizate în realizarea distincţiei dintre cele două. De
asemenea, s-a avut în vedere stabilirea de orientări privind procedura ce trebuie
urmată în cazul în care se formulează declaraţii interpretative la tratate,
individualizându-se prevederile specifice efectelor produse de formularea
declaraţiilor interpretative.
Având în vedere greutăţile identificate în practica statelor şi în jurisprudenţa
internaţională vis-a-vis de distincţia dintre declaraţiile interpretative şi rezerve, ne
vom axa pe dispoziţiile din Ghidul CDI privind criteriul şi metodele de diferenţiere
dintre cele două.
Prin urmare, conform pct.1.3. din Ghidul CDI caracterul unei declaraţii
unilaterale, de rezervă sau de declaraţie interpretativă, este determinat de efectul pe
care autorul urmăreşte să-l obţină. În vederea determinării caracterului unei declaraţii
unilaterale (caracter specific rezervei sau declaraţiei interpretative), declaraţia trebuie
interpretată cu bună- credinţă, în conformitate cu sensul obişnuit dat termenilor săi, în
vederea identificării intenţiei autorului acesteia, în lumina dispoziţiilor tratatului la
care se referă(pct.1.3.1 din Ghidul CDI).
În cazul privind delimitarea platoului continental dintre Marea Britanie şi
Franţa, Tribunal Arbitral a avut de clarificat natura juridică sau regimul juridic
aplicabil declaraţiilor formulate de Franţa la art.6 din Convenţia de la Geneva privind
platoul continental din 1958. Marea Britanie a susţinut că cea de-a treia rezervă
formulată de Franţa (care privea excluderea aplicării principiului echidistanţei în
zone ce prezintă circumstanţe speciale, aşa cum sunt definite de Guvernul Francez, ca
de exemplu Golful Granville) constituie mai degrabă o declaraţie
interpretativă.Totuşi, Tribunalul, recunoscând elementele specifice unei declaraţii şi
regăsite în formularea Franţei, a menţionat că declaraţia precizează condiţiile impuse
de Franţa în vederea acceptării regimului juridic stabilit prin art. 6. Având în vedere

45United Nations, Report of international Law Commission, A/66/10/Add.1, p.85; United Nations Office for
Disarmaments Affairs-http://disarmament.un.org/treaties/a/tlateloco_.

23
că declaraţia Franţei modifică sau exclude efectele prevederilor tratatului în ceea ce
priveşte aplicarea, Tribunalul consideră declaraţia Franţei ca fiind rezervă.46
În acelaşi sens, evocăm cazul Belilos din 1988, în care Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a trebuit să analizeze declaraţia formulată de Elveţia. Curtea a
arătat că trebuie analizat conţinutul declaraţiei şi identificată intenţia reală a autorului
acesteia. Prin urmare, din formularea Elveţiei rezultă că declaraţia produce efectul
juridic specific unei rezerve, iar în aceste condiţii trebuie să se respecte dispoziţiile
art. 57 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind formularea rezervelor.
Însă rezerva formulată de Elveţia nu respectă dispoziţiile art. 57 care interzic
rezervele având caracter general, în consecinţă declaraţia Elveţiei a fost considerată
de Curte nulă47.
Observăm, aşa cum am susţinut încă de la început, că Ghidul CDI constituie o
sistematizare a practicilor utilizate de state şi de instanţele internaţionale,
transformate în orientări sau recomandări cu caracter general.Fiind vorba de
recomandări, rămâne în sarcina statelor şi a instanţelor internaţionale ca prin
mijloacele specifice dreptului internaţional şi ţinând cont de recomandările CDI să
clarifice statutul de rezervă sau de declaraţie interpretativă şi ,implicit, regimul juridic
aplicabil.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiile de fond şi de formă, respectarea
procedurii şi identificarea efectelor rezervei vor fi realizate conform dispoziţiilor
convenţionale şi normele cutumiare aplicabile raporturilor dintre state, dintre state şi
organizaţiile internaţionale, precum şi dintre organizaţiile internaţionale,dar se vor
avea în vedere şi orientările elaborate de CDI.

6. Aplicarea tratatelor
6.1. Aplicarea în spaţiu a tratatelor
Ca regulă generală tratatele se aplică pe întregul teritoriu al statelor părţi (art.
29 al Convenţiei din 1969).
Există excepţii de la o asemenea regulă, cum sunt:
Ø „clauza federală” (când statul federal exclude anumite entităţi componente
ale sale de la aplicarea tratatului la care este parte);
Ø „clauza colonială” (când erau excluse teritoriile coloniale sau părţi ale
acestora de la aplicarea tratatului încheiat de metropolă).
Spre deosebire de acestea, există tratate multilaterale generale care instituie
regimuri juridice aplicabile unor zone geografice sau părţi ale acestora situate dincolo
de suveranitatea teritorială a statelor părţi cum sunt:
m Tratatul din 1959 privind Antarctica;
mTratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în spaţiul
extraatmosferic, pe lună şi celelalte corpuri cereşti(1967);
m Convenţia privind dreptul mării (1982) - partea a VII-a (marea liberă) şi

46Malcolm N.Shaw, International Law, fifth edition, Cambridge University Press, 2004, p.966.
47 Ibid., p.967.

24
partea a XI-a (zona teritoriilor submarine).48
6.2. Aplicarea în timp a tratatelor
Regula neretroactivităţii. În domeniul aplicării în timp a tratatelor Convenţia
din 1969 consacră, ca regulă, aplicarea principiului neretroactivităţii, în sensul că
dispoziţiile unui tratat nu leagă o parte cu privire la acte sau fapte anterioare datei
intrării în vigoare a acelui tratat (art. 28).
Sunt exceptate anumite tipuri de tratate cărora statele le atribuie un efect
retroactiv, cum sunt:
Ø tratatele de evitare a dublei impuneri;
Ø tratatele de asigurări sociale;
Ø tratatele în domeniul vamal.49
Aplicarea tratatelor succesive. Încheierea unui număr tot mai mare de tratate
bi sau multilaterale poate genera conflicte între dispoziţiile tratatelor succesive,
având acelaşi obiect.
În materia conflictelor între dispoziţiile tratatelor succesive având acelaşi obiect, art. 30
al Convenţiei de la Viena din 1969 stabileşte o serie de reguli, între care, următoarele două
sunt esenţiale:
1) Când un tratat precizează că este subordonat unui tratat anterior sau
posterior ori că nu trebuie considerat ca fiind incompatibil cu celălalt tratat,
dispoziţiile acestuia din urmă se vor aplica cu precădere;
2) Când toate părţile la tratatul anterior sunt părţi şi la tratatul posterior, fără ca
cel anterior să fi expirat, tratatul anterior nu se aplică decât în măsura în care
dispoziţiile sale sunt compatibile cu cele ale tratatului posterior (art. 30(2 şi 3) al
Convenţiei din 1969).
Convenţia de la Viena stabilind astfel de reguli proclamă preeminenţa
dispoziţiilor Cartei O.N.U. în materie, care în art. 103 precizează că:
„În caz de conflict între obligaţiile membrilor Naţiunilor Unite decurgând din
prezenta Cartă şi obligaţiile lor decurgând din orice alt acord internaţional, vor
prevala obligaţiile decurgând din prezenta Cartă”.
Contextul invocat are în vedere gradul diferit de autoritate între două
tratate.50Referitor la dispoziţia evocată se pot indica cele două cazuri ale CIJ privind
incidentul de la Lockerbie (Libya v.U.K.; Libya v.U.S.). În data de 3 martie 1992,
Libia a înregistrat la CIJ o cerere prin care s-a declanşat diferendul dintre acest stat şi
Marea Britanie referitor la accidentul aviatic produs în anul 1988 în urmă căruia se
considerau a fi vinovaţi doi cetăţeni libieni. La aceeaşi dată, Libia a declanşat
procedura şi împotriva Statelor Unite invocând motive identice ca şi în cazul
precedent. Printre ale solicitări, diferendele dintre statele implicate au ca obiect
interpretarea şi aplicarea Convenţiei pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra
securităţii aviaţiei civile de la Montreal din 1971, dar şi conţinutul rezoluţiilor

48 Dumitra Popescu, op.cit., 2005, p.188.

49 Dumitra Popescu, Adrian Năstase, op.cit., 1997,p.237.
50 Raluca Miga Beşteliu, op.cit., vol.I, 2005, p106.

25
Consiliului de Securitate ONU 748(1992) şi 883(1993) adoptate după declanşarea
procedurilor în faţa CIJ. Cei ce susţineau prevalenţa prevederilor rezoluţiilor
Consiliului de Securitate ONU invocau dispoziţiile art.103 din Carta O.N.U.51
O altă regulă aplicabilă în cazul conflictului dintre tratate stabileşte că
dispoziţiile particulare ale tratatelor bilaterale sunt aplicabile cu precădere faţă de
dispoziţiile tratatelor generale, indiferent dacă primele sunt anterioare sau posterioare.
În acest sens, este menţionat ca exemplu cazul Convenţiei de la Viena privind
relaţiile consulare din 1963 şi a numeroaselor acorduri consulare bilaterale încheiate
între statele părţi la convenţie. Conform ar.73 din Convenţia de la Viena privind
relaţiile consulare din 1963, prin care se stabileşte raportul dintre Convenţie şi alte
acorduri internaţionale, se arătă că dispoziţiile Convenţiei nu vor aduce atingere
celorlate acorduri internaţionale în vigoare în relaţiile dintre statele părţi la aceste
acorduri. Totodată, nici o dispoziţie din Convenţie nu poate împiedica statele să
încheie acorduri internaţionale care să confirme, să completeze sau să dezvolte
dispoziţiile acesteia, sau care să extindă sfera lor de aplicare.S-a considerat că
acordurile bilaterale pot reglementa anumite situaţii particulare care nu sunt acoperite
de convenţie, ceea ce determină aplicarea lor cu prioritate indiferent de momentul
intrării în vigoare.52
Considerând că dispoziţiile convenţionale privind aplicarea tratatelor în timp
necesită completări şi precizări, la sesiunea din 2008, Comisia de Drept Internaţional
a luat decizia să introducă tema ,, Treaties over time” în programul său de lucru.
Ulterior titlul temei a fost completat, astfel că în anul 2012, grupul de lucru constituit
sub conducerea raportorului special Mr.Georg Nolt elabora un program de lucru
referitor la ,,Tratatele de-a lungul timpului/Acordurile şi practică în legătură cu
interpretarea tratatelor”.53

7. Interpretarea tratatelor
7.1. Semnificaţia problemei
Interpretarea reprezintă o problemă importantă a dreptului internaţional ce
intervine în procesul aplicării corecte şi uniforme a tratatelor de către toate
statele părţi. Rolul interpretării în procesul de aplicare al tratatelor subliniază
legătura dintre aceasta şi principiul pacta sunt servanda. Interpretarea intervine în
procesul aplicării tratatelor. Ea urmăreşte stabilirea sensului exact al unor cuvinte,
expresii sau clarificarea unor exprimări ambigue, lămurirea textului tratatului, având
ca scop aplicarea corectă a tratatelor şi respectarea acestora în spiritul şi litera lor.54

51 Cases of International Court of Justice.

52Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, op.cit.,p.39; Raluca Miga Beşteliu, op.cit., vol I,
2005,p.123.

53 International Lau Commission, Treaties over time, Analytical Guide.

54A se vedea Edwin Glaser, Reguli de interpretare a tratatelor internaţionale, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, Bucureşti, 1968, p.260; Dumitra Popescu, op.cit., 2005, p.189; Nicolae Ecobescu, Victor
Duculescu, op.cit.,p.102.

26
 În general, studiul regulilor de interpretare a tratatelor determină constatarea că
statele negociatoare nu trebuie să aibă în vedere numai o reglementare de fond
acceptabilă pentru toate părţile, dar şi preocuparea pentru claritatea desăvârşită a
celor stipulate. Neclaritatea unui tratat aduce atingere eficienţei acestuia ca
instrument prin care se asigură realizarea scopurilor pentru care a fost încheiat.
Cunoaşterea şi înţelegerea aspectelor privind interpretarea are drept consecinţă
elaborarea unor texte clare care fac din tratat un instrument util pentru dezvoltarea şi
consolidarea relaţiilor internaţionale.
Emeric de Vattel scria:,,Dacă ideile oamenilor ar fi întotdeauna deosebite şi
perfect determinate, dacă spre a le enunţa nu ar avea decât termeni potriviţi, expresii
în egală măsură clare, precise, susceptibile de a fi înţelese într-un singur sens, n-ar
exista niciodată vreo greutate în a descoperi voinţa lor în cuvintele prin care au vrut
să o exprime:nu ar trebui decât să asculte limba. Dar arta interpretării încă nu ar fi din
această cauză o artă inutilă.”55
Convenţia de la Viena consacră regulile şi metodele de interpretare a tratatelor
art. 31-33.
În interpretarea tratatelor se pun unele probleme referitoare la:
Ø organele (autorităţile) competente a efectua interpretarea;
Ø valoarea interpretării efectuate de organele respective;
Ø regulile şi metodele de interpretare.
În funcţie de criteriul organului competent a o efectua se disting două moduri
(forme) de interpretare:
autentică
neautentică

7.2. Organele (autorităţile) competente

În ordinea juridică internaţională competenţa interpretării tratatelor revine:
Ø în primul rând statelor părţi interpretare
autentică
Ø în unele cazuri unor instanţe interpretarea
arbitrale sau judiciare neautentică
Ø pentru anumite categorii
de tratate organelor organizaţiilor internaţionale
Interpretarea tratatelor de către statele părţi se poate realiza prin:
Ø includerea unor clauze interpretative în textul tratatelor (definiţii);
Ø acte adiţionale sau scrisori de interpretare;
Ø acorduri distincte de interpretare.
De exemplu: Convenţia de la Viena (1969) în art. 2 defineşte expresiile „tratat”,
„ratificare”, „acceptare”, „aprobare”, „aderare”, „depline puteri”; Convenţia privind
dreptul mării (1982) defineşte: expresiile „zonă”, „activităţile în zonă”, „poluarea
mediului marin”. Prin anexa la tratatul româno-ungar de înţelegere, cooperare şi bună
55Emeric de Vattel, Le droit des gens ou principes de loi natturelle appliques a la conduiote et aux affaires des
nations et des souverains, Paris, 1963, p.249.

27
vecinătate (1996), părţile sunt de acord asupra pct. 1(b) al art. 15 că Recomamdarea nr.
1.201 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei „nu se referă la drepturi colective
şi nici nu obligă părţile contractante să acorde persoanelor respective dreptul la un
statut special de autonomie teritorială pe criterii etnice”.
Acordurile de interpretare pot interveni fie:
la încheierea tratatelor
ulterior încheierii

În plan intern competenţa pentru interpretarea tratatelor revine, în principiu,

ministerelor de externe ale fiecărui stat şi are caracter unilateral.
Interpretarea jurisdicţională a unui tribunal arbitral sau a unei Curţi
internaţionale (C.I.J.) are forţă obligatorie numai pentru:
părţile în litigiu
speţa respectivă

Interpretarea în cadrul organizaţiilor internaţionale poate avea ca obiect în

principal:
Ø dispoziţiile actelor constitutive ale acestora;
Ø tratatele la care organizaţia este parte.
7.3. Reguli de interpretare a tratatelor
Principalele reguli de interpretare a tratatelor sunt stabilite în Convenţia de la
Viena (1969). Cea mai importantă şi generală este regula bunei credinţe care
urmăreşte atribuirea unui sens firesc, normal cuvintelor folosite, exceptând cazurile
când părţile le-au conferit un alt sens. Conform art. 31 (1) al Convenţiei:
„Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit
ce urmează să fie atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului
şi scopului său.”
Doctrina dreptului internaţional consideră că dispoziţiile art.31, par.1 constituie
o reflectare a regulilor formate pe cale cutumiară, iar jurisprudenţa internaţională
întăreşte susţinerea formulată. Astfel, în cazul La Grand, CIJ a trebuit să se pronunţe
asupra divergenţelor dintre părţi, respectiv SUA şi Germania, privind interpretarea
art.41 din Statutul Curţii. În acest sens, Curtea a stabilit că interpretarea va fi făcută
conform dreptului internaţional cutumiar, aşa cum acesta se refectă în art. 31 din
Convenţia de la Viena asupra tratatelor din 1969, avându-se în vedere obiectul şi
scopul dispoziţiilor invocate.56
Obiectul interpretării îl constituie textul tratatului, ca expresie autentică (în
formă scrisă) a intenţiei părţilor contractante.
Buna credinţă ca regulă generală presupune o serie de reguli şi metode specifice
de interpretare, cum sunt:
Ø regula sensului obişnuit/uzual pentru termenii folosiţi;sau
56International Court of Justice, Reports of Judgments, Advisory Opinions and Orders, LaGrand Case, Judgment of 27
iunie 2001, p.501.

28
 Ø regula sensului specific, dacă astfel rezultă din intenţia părţilor;
Ø orice regulă pertinentă de drept internaţional;
Ø contextul, ca metodă, este folosit atunci când termenii tratatului nu au un
înţeles clar.
În vederea interpretării unui tratat contextul are o sferă mai extinsă
cuprinzând, după cum urmează:
Ø textul, inclusiv preambulul şi anexele;
Ø alte acorduri intervenite între părţile la tratat sau între unele dintre ele, dar
acceptate de celelalte, cu prilejul încheierii tratatului sau care au legătură cu tratatul
în cauză;
Ø orice alt acord ulterior intervenit între părţi referitor la interpretarea sau
aplicarea tratatului;
Ø alte reguli de drept internaţional aplicabile relaţiilor dintre părţi.
În toate situaţiile, interpretarea tratatului trebuie să se facă în lumina obiectului
şi scopului său.
În avizul consultativ din 3 martie 1950, privind competenţa Adunării Generale
de a admite un stat ca membru ONU, CIJ a clarificat sensul prevederilor art. 4 , par.2
din Cartă. Problema invocată privea faptul dacă se poate admite un stat ca membru al
ONU prin decizia Adunării Generale ONU, în lipsa recomandării Consiliului de
Securitate.În interpretarea dispoziţiilor s-a avut în vedere regula, atunci aplicată pe
cale cutumiară, conform căreia se ia în considerare sensul obişnuit ce urmează a fi
atribuit termenilor tratatului. Examinarea prevederilor art.4, par.2 din Cartă a
subliniat legătura existentă între cele două organe principale şi rolul important al
acestora în procedura de admitere de noi state membre.57
Dacă regulile şi metodele aplicate nu sunt suficiente art. 33 al Convenţiei arată
că părţile pot recurge şi la mijloace complementare de interpretare, îndeosebi la:

procesele verbale din cursul

negocierilor;
Ø lucrările pregătitoare, proiectele de text prezentate
cum sunt: de părţi în timpul negocierilor;
corespondenţa diplomatică
privind pregătirea şi încheierea
tratatului.

Ø împrejurările în care a fost încheiat tratatul (aşa-numitele „împrejurări istorice”), de

care Curtea Internaţională de Justiţie a ţinut seama în măsură redusă în interpretarea
tratatelor internaţionale.
O altă regulă de interpretare priveşte cazul când un tratat a fost autentificat în
două sau mai multe limbi, situaţie în care textul său, are aceeaşi valoare în fiecare
din aceste limbi, exceptând cazurile în care tratatul nu dispune ori părţile nu convin

57Summary of Judgments, Advisory Opinions and Orders of the International Court of Justice, Competente of the
General Assembly for the admission of a state to the United Nations, Advory Opinion of 3 March 1950; Malcolm N.
Shaw, op.cit., 2004, p.840.

29
că, în caz de divergenţă, unul dintre texte are precădere(art. 33(1) al Convenţiei).
În afara regulilor codificate există şi o serie de reguli de interpretare a tratatului
necodificate, cum sunt:
Ø regula efectului util, se preferă interpretarea cea mai favorabilă pentru partea
care va executa prestaţia;
Ø regula contra proferentem, în caz de dubiu clauza va fi interpretată
împotriva celui care a redactat-o;
Ø interpretarea restrictivă acţionează ca regulă;
Ø interpretarea extensivă este excepţia.

8. Efectele tratatelor
8.1. Efectele tratatelor faţă de statele părţi
Regula generală este că tratatele produc efecte (drepturi şi obligaţii) numai faţă
de părţi, nu şi pentru terţi. Această regulă decurge din principiul pacta sunt servanda,
potrivit căruia orice tratat în vigoare leagă părţile şi acestea trebuie să-l execute cu
bună credinţă (art. 26 al Convenţiei). De origine cutumiară, principiul este consacrat
în instrumentele de bază ale relaţiilor internaţionale, în primul rând în Carta O.N.U
care în preambul, dar şi în art.2 alin.2, exprimă hotărârea statelor membre de a
respecta obligaţiile născute din tratate şi din alte izvoare ale dreptului internaţional.
Principiul este evocat în Declaraţia referitoare la principiile dreptului internaţional
privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state potrivit Cartei O.N.U. din 1970,
dar şi în Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa de la
Helsinki din 1975. În Declaraţia adoptată de Adunarea Generală O.N.U. în 1970 se
precizează că statele sunt obligate să respecte şi, implicit, să îndeplinească cu bună-
credinţă obligaţiile asumate prin tratate internaţionale valabile conform principiilor şi
normelor general recunoscute ale dreptului internaţional.
Cunoscută şi ca principiul efectului relativ al tratatelor faţă de statele terţe, ea
dă expresie principiului egalităţii suverane a statelor, iar Convenţia o consacră ca
regulă generală, arătând că:
„Un tratat nu crează nici obligaţii, nici drepturi pentru un stat terţ fără
consimţământul său” (art. 34).

8.2. Efectele tratatelor faţă de statele terţe

De la regula generală că tratatele nu produc efecte faţă de statele terţe, că ele
nu pot profita, dar nici dăuna terţilor, există în practică anumite categorii de tratate
care în prezenţa anumitor condiţii fac excepţie de la această regulă:
cât priveşte drepturile
cât priveşte obligaţiile.
Pentru ca statele să poată dobândi drepturi printr-un tratat la care nu sunt
părţi art. 36 din Convenţie prevede întrunirea următoarelor condiţii:
a) dacă părţile la tratat înţeleg, prin dispoziţiile sale, să confere acest drept fie
statului terţ sau unui grup de state căruia acesta aparţine, fie tuturor statelor;
b) dacă statul terţ consimte.
30
 Consimţământul terţului poate fi tacit, ceea ce decurge din formularea art. 36
„Consimţământul este prezumat în lipsa vreunei indicaţii contrare”.
Deşi, în evoluţia dreptului internaţional, pot fi indicate ca exemple o serie de
tratate în care s-au prevăzut drepturi în favoarea unui stat terţ, ne oprim asupra art. 35
din Carta O.N.U. care conferă statelor nemembre dreptul de a supune diferendele
Consiliului de Securitate sau Adunării Generale O.N.U.Referitor la tratatele care
prevăd drepturi pentru statele terţe, în literatura de specialitate se indică cauza privind
zonele libere din Savoia şi Gex.Doctrina dreptului internaţional indică cazul, ca
exemplu, pentru aplicarea principiului relativităţii efectelor tratatelor, dar totodată îl
menţionează la tema tratatelor care prevăd drepturi pentru statele terţe.Incertitudinea
încadrării cazului este determinată de poziţia incertă a CPJI. în momentul pronunţării
hotărârii. Din motivarea Curţii nu rezultă dacă pentru naşterea unui drept în favoarea
unui stat terţ este necesar consimţământul acestuia sau nu.58
Cât priveşte obligaţiile, situaţia este mai nuanţată, întrucât conform principiului
suveranităţii unui stat nu-i pot fi impuse obligaţii prin dispoziţiile unui tratat la care
nu este parte. Totuşi, având în vedere complexitatea relaţiilor interstatale şi interesele
societăţii internaţionale, Convenţia de la Viena a stabilit anumite condiţii în baza
cărora unui stat îi pot reveni obligaţii dintr-un tratat la care nu este parte (art.35).
O obligaţie ia naştere pentru un stat terţ dacă se întrunesc cumulativ
următoarele două condiţii:
1) dacă părţile la tratat înţeleg să creeze o astfel de obligaţie prin dispoziile
tratatului;
2) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris această obligaţie.
În domeniul dreptului mediului, o serie de convenţii internaţionale prevăd
obligaţia tuturor statelor de a proteja mediul ori stratul de ozon.
În ce priveşte drepturile, dar mai ales obligaţiile, în doctrină s-a considerat că
întrunirea condiţiilor duce la crearea unui „acord colateral între părţi şi terţ”.
8.3. Tratatele care crează regimuri juridice obiective
Prin asemenea tratate se crează regimuri de aplicabilitate generală, opozabile
erga omnes, interesând întreaga societate internaţională şi de aceea sunt considerate
ca făcând excepţie de la principiul efectului relativ

58 Grigore Geamănu, Drept Internaţional public, vol.II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983,p.135.

31
 Jurisprudenţa internaţională confirmă aplicarea corespunzătoare a tratatelor ce
creează regimuri juridice obiective. Astfel, în cazul Wimbledon, Germania a interzis,
în martie 1921, vasului englez ,,S.S.Wimbledon” să traverseze Canalul Kiel invocând
menţinerea neutralităţii germane în condiţiile războiul polonezo-turc. Poziţia
Germaniei a fost justificată de faptul că la bordul vasului se aflau tone de muniţie şi
armament, încărcătura urmând a fi debarcată la baza navală poloneză din
Danzing.Prin urmare, Franţa, Anglia, Italia şi Japonia au declanşat procedura în faţa
CPJI împotriva Germaniei, în anul 1922, iar Polonia a formulat cerere în calitate
intervenientă în proces, în anul 1923. Solicitarea celor patru state şi a intervenientului
avea în vedere încălcarea dispoziţiilor art. 380 din Tratatul de la Versailles. Deşi
Germania a susţinut că dispoziţiile articolului indicat nu pot fi aplicate, Curtea, în
soluţia pronunţată, a constatat că în cauză este vorba de o cale navigabilă
internaţională prin care trebuie să se asigure accesul tuturor naţiunilor în baza art.
380 din Tratatul de la Versailles.59

9. Modificarea tratatelor
În baza unor evaluări asupra funcţionalităţii şi eficacităţii unor tratate se poate
declanşa procedura de modificare a lor, sau orice stat parte poate propune
amendamente la tratat după intrarea sa în vigoare.
Expresia „modificare” este folosită mai mult generic.
În practică, fără ca deosebirea terminologică să aibă relevanţă juridică, se utilizează
doi termeni:
amendarea, se referă
la o modificare parţială,
de importanţă redusă;
revizuirea, reexaminarea
de ansamblu, rezultând
în modificări substanţiale.
Din practica convenţională rezultă anumite diferenţieri în legătură cu efectuarea
modificării tratatelor după criteriul numărului părţilor:
Ø în cazul tratatelor bilaterale ambele părţi decid asupra procedurii de
modificare;
Ø în cazul tratatelor multilaterale (cu număr restrâns) se aplică regula
unanimităţii;
Ø în cazul tratatelor multilaterale generale se aplică regula majorităţii simple
ori, în funcţie de natura tratatului, dispoziţiile sale pot dispune opozabilitatea
modificărilor faţă de toate statele părţi (de exemplu actele constitutive ale
organizaţiilor internaţionale).
Convenţia de la Viena conţine în art. 39-40 următoarele reguli de modificare a
tratatelor:
Ø modificările se pot face numai prin acordul părţilor, exceptând cazul când
tratatul prevede altfel;

59 C.P.J.I., Seria A, Nr.1,1923.

32
 Ø orice propunere de modificare se notifică tuturor părţilor contractante;
Ø pentru intrarea în vigoare, modificările parcurg, de regulă, aceleaşi faze
necesare intrării în vigoare a tratatului supus modificării.
Ca urmare a unora dintre modificări se crează regimuri juridice diferite:
Ø între părţile care au acceptat modificările se aplică tratatul în forma
modificată;
Ø între părţile care nu le-au acceptat se aplică tratatul în forma iniţială
(nemodificat);
Ø între părţile care au acceptat modificările şi părţile care nu le-au acceptat se
aplică tratatul în formă iniţială(nemodificat).
Tratate care prevăd atât amendarea, cât şi revizuirea:

art. 108 se referă la

„amendare”
m Carta O.N.U.
art. 109 se referă la
„revizuire”

m Tratatul de interzicere art. VII priveşte„amendarea

totală a experienţelor
nucleare (1996) art.VIII priveşte „revizuirea”

În cazul Cartei O.N.U. amendamentele intră în vigoare pentru toţi membrii

O.N.U. după îndeplinirea următoarelor cerinţe:
Ø să fie adoptate cu o majoritate de 2/3 din membrii Adunării Generale; şi
Ø să fie ratificate de 2/3 din membrii O.N.U., inclusiv toţi membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate (ex. Amendarea art. 23 privind creşterea numărului membrilor
Consiliului de Securitate de la 11 la 15).
Revizuirea reclamă îndeplinirea unor condiţii speciale:
Ø urmează să aibă loc în cadrul unei conferinţe generale a membrilor O.N.U.,
convocată prin votul a 2/3 din membrii O.N.U. şi a oricăror 9 membrii ai Consiliului
de Securitate;
Ø orice asemenea modificări ale Cartei O.N.U. vor intra în vigoare după
ratificarea lor de către 2/3 din membrii O.N.U., inclusiv toţi membrii permanenţi ai
Consiliului de Securitate.
Până, în prezent o astfel de conferinţă nu a avut loc.
Pentru Tratatul privind interzicerea totală a experienţelor nucleare atât
amendarea, cât şi revizuirea urmează a avea loc în cadrul conferinţei tuturor părţilor, iar
adoptarea amendamentelor se face cu votul favorabil al majorităţii statelor părţi, în timp
ce, la revizuire se insistă pe regula consensului. Intrarea în vigoare va avea loc după
depunerea instrumentelor de ratificare de către toate statele care au votat favorabil,
respectiv au fost de acord cu revizuirea.
Tratatul de neproliferare a armelor nucleare (1968), deşi prevede numai
„amendarea” (art. VIII), stabileşte reguli mai complicate pentru derularea amendării şi
intrarea în vigoare a amendamentelor.
33
 10. Încetarea tratatelor
10.1. Definiţie şi delimitări
Încetarea unui tratat semnifică situaţia în care tratatul nu mai produce efecte
juridice; drepturile şi obligaţiile părţilor, inclusiv normele de conduită încetează, de
regulă, din momentul apariţiei cauzei de încetare a tratatului.
Spre deosebire de încetare, suspendarea aplicării tratatului nu pune capăt
acestuia ca act internaţional, ci întrerupe numai temporar aplicarea dispoziţiilor
tratatului.
În legătură cu încetarea tratatelor se face distincţie între:
Ø cauze de încetare propriu-zisă;
Ø cauze de nulitate.
Cauzele de încetare propriu-zisă a efectelor juridice ale tratatelor sunt, de regulă,
prevăzute expressis verbis în clauzele finale ale tratatelor, iar cadrul multilateral de
reglementare îl constituie Convenţia de la Viena (art. 42-72).
Ca regulă generală Convenţia precizează că:
„Stingerea unui tratat, denunţarea sa sau retragerea unei părţi nu pot avea loc
decât în aplicarea dispoziţiilor tratatului sau a prezentei convenţii”. (art. 42 alin. 2)
10.2. Cauze de încetare propriu-zisă şi clasificarea lor
Încetarea tratatelor are drept consecinţă încetarea producerii de efecte juridice.
Complexitatea şi diversitatea cazurilor identificate în practica şi jurisprudenţa
internaţională au determinat literatura de specialitate să împartă cauzele de încetare
propriu-zisă în trei categorii. Prin urmare, există cauze convenite prin voinţa părţilor;
cauze de încetare independente de voinţa părţilor şi alte cauze de încetare .60

60 Dumitra Popescu, op.cit., 2005,p.198.

34
35
 10.2.1 Cauze convenite prin voinţa părţilor
Cauzele de încetare a efectelor unui tratat convenite prin voinţa părţilor pot fi
prevăzute în tratat, stabilite prin consimţământul ulterior al părţilor sau determinate
prin acte unilaterale ulterioare încheierii tratatului.61
1) Termenul. Tratatele se încheie pe un anumit termen (3, 5, 20 de ani), la
expirarea căruia tratatul poate:
înceta; sau
să fie prelungit, pe termene identice
celor iniţiale (tacita reconducţiune)
În cazul tratatelor încheiate pe o durată determinată identificăm tratatele care
stabilesc o dată precisă, dar şi tratatele în care se precizează că efectele se produc pe
parcursul unui număr de ani. Astfel, în Tratatul privind Canalul Panama din 1977, la
art. 2 para.2, se arăta că acesta s-a aplicat doar până la data de 31 decembrie 1999.
Un exemplu, în cazul tratatelor încheiate pe durată determinată prin stabilirea unui
număr de ani, l-ar putea constitui Tratatul de la Paris adoptat în anul 1951 şi intrat în
vigoare în 1952 prin care s-a înfiinţat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO/CECA). Tratatul evocat a fost încheiat pe o perioada determinată de
50 de ani, prin urmare, acesta şi-a încetat efectele în anul 2002. Ca exemple de tratate
fără termen putem da Pactul Briand-Kellogg din 1928 sau Carta O.N.U. -1945.
Conform art. 14 din Convenţia privind prevenirea şi reprimarea crimei de
genocid din 1948 se arată că aceasta îşi va produce efectele pentru o perioadă de zece
ani de la data intrării în vigoare. Acesta va rămâne în vigoare ulterior, pentru perioade
succesive de cinci ani, dacă părţile nu şi-au anunţat retragerea cu cel puţin şase luni
înainte de expirarea perioadei curente.
2) Condiţia rezolutorie este un eveniment viitor şi incert la producerea căruia
tratatul încetează, ea este uneori inclusă în clauzele unor tratate. Ca exemple de
condiţii ce determină încetarea efectelor unui tratat pot fi date cele referitoare la
reducerea numărului statelor părţi sau legarea încetării unui tratat de adoptarea în
viitor a altui tratat cu privire la aceeaşi materie (de ex. art. 11 din Tratatul de la
Varşovia din 1955 prevedea că acesta îşi va pierde valabilitatea pe data intrării în
vigoare a unui tratat general european de securitate colectivă).
3) Denunţarea pentru tratatele bilaterale(retragerea pentru cele multilaterale)
este un act unilateral - care poate sau nu să fie prevăzut în tratat - al unui stat prin care
acesta pune capăt unui tratat sau face să înceteze pentru sine efectele unui tratat
multilateral. Denunţarea reglementată, spre deosebire de denunţarea
nereglementată trebuie efectuată în conformitate cu condiţiile şi termenele prevăzute
de tratat.
În anul 1997, Comitetul ONU pentru drepturile omului a arătat că Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966 nu conţine dispoziţii
privind încetarea efectelor sau retragerea, prin urmare, conform prevederilor
Convenţiei de la Viena din 1969, statele părţi nu au intenţionat să admită o astfel de
posibilitate. De asemenea, Comitetul a arătat că Pactul, ca instrument internaţional de
61 Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, p.231.

36
codificare a drepturilor omului, nu a fost tipul de tratat care prin natura sa să implice
dreptul de a se retrage al statelor părţi.62
Pe 7 martie 2005, Secretarul General al ONU a primit de la Guvernul Statelor
Unite o notificare privind retragerea acestui stat din Protocolul opţional la Convenţia
de la Viena privind relaţiile consulare referitor la soluţionarea obligatorie a
diferendelor, semnat la Viena în 24 aprilie 1963. Conform Protocolului litigiile care
decurg din interpretarea şi aplicarea Convenţiei privind relaţiile consulare din 1963
trebuie să fie supuse în mod obligatoriu jurisdicţiei CIJ, cu excepţia cazului în care
părţile diferendului au stabilit o altă formă de soluţionare într-un termen rezonabil.
Menţionăm că din analiza textului Protocolului nu rezultă că este vorba de o retragere
reglementată, astfel deducem că sunt aplicabile dispoziţiile art. 56 din Convenţia de
la Viena din 1969. Ca urmare a retragerii, Statele Unite ale Americii nu vor mai
recunoaşte jurisdicţia CIJ conform dispoziţiilor Protocolului.63
În lipsa clauzelor de încetare, prin consimţământul tuturor părţilor, un tratat poate
înceta în orice moment al executării sale (abrogare).
Cât priveşte un act unilateral intervenit ulterior, Convenţia de la Viena prevede
că, în absenţa unei clauze referitoare la denunţare/ retragere, tratatul respectiv nu
poate face obiectul unei denunţări/retrageri, cu două excepţii:
Ø când din intenţia părţilor rezultă admiterea posibilităţii denunţării /
retragerii;
Ø când dreptul la denunţare/retragere poate fi dedus din natura tratatului.
Încălcarea tratatului de către una dintre părţi poate atrage încetarea tratatului
sau suspendarea efectelor sale. Dar nu orice încălcare poate duce la încetare, ci
numai o încălcare substanţială, ceea ce în sensul art. 60(3) înseamnă:
Ø o respingere a tratatului neautorizată de Convenţie; sau
Ø încălcarea unei dispoziţii esenţiale pentru realizarea obiectului sau a
scopului tratatului.
De-a lungul timpului, CIJ a constatat într-o serie de cazuri existenţa violării
prevederilor unui tratat şi s-a pronunţat în consecinţă, având în vedere dispoziţiile
Convenţiei de la Viena din 1969, dar şi faptul că acestea reprezintă codificarea unor
reguli formate pe cale cutumiară, aplicate în raporturile dintre state. Astfel, în Avizul
consultativ din 21 iunie 1971 referitor la consecinţele legale ale prezenţei continue a
Africii de Sud în Namibia, CIJ a constatat existenţa unei violări substanţiale în
condiţiile stabilite de art. 60 din Convenţia de la Viena din 1969. 64Consiliul de
Securitate ONU a stabilit că Mandatul Africii de Sud asupra Namibiei încetase, dar
hotărârea Consiliului a fost ignorată de Africa de Sud. Ulterior, prin Rezoluţia 276
din 1970, Consiliul de Securitate ONU a stabilit că prezenţa continuă a Africii de
Sud în Namibia este ilegală, aşa cum se stabilise şi de Adunarea Generală ONU în
Rezoluţia 2145(XXI). În rezoluţia indicată, Adunarea Generală ONU a apreciat că în

62 Malcolm Shaw, op.cit., 2004, p.852.

63 United Nations, Treaty Collection, Chapter III, Optional Protocol to the Viena Convention on Consular Relations
Concerning the Compulsory Settlement of Disputes.

64 Advisory Opinion, I.C.J.Reports, 1971,p.46.

37
cazul de faţă se pot aplica principiile generale ale dreptului internaţional referitoare la
încetarea efectelor unui tratat în cazul violării prevederilor acestuia. În acest sens, s-a
arătat că deşi în cazul mandatelor s-ar putea vorbi de situaţii speciale, totuşi este
vorba de un acord care are caracter de tratat. Prin urmare şi în aceste cazuri sunt
aplicabile dispoziţiile Convenţiei de la Viena din 1969, în cazul prezentat
constatându-se îndeplinirea condiţiilor prevăzute în art. 60. Având în vedere cele
arătate, CIJ a apreciat că Africa de Sud avea obligaţia de a-şi retrage administraţia din
Namibia, iar celelalte state au obligaţia de a nu recunoaşte nici un act efectuat de
Africa de Sud în acest sens.65

10.2.2 Cauze de încetare independente de voinţa părţilor

Dispariţia definitivă a obiectului tratatului care face imposibilă executarea sa
(ex. secarea unui curs de apă ori scufundarea unei insule care constituiau obiectul
unor tratate).
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor (clausa rebus sic stantibus).
Această clauză poate fi invocată de către una dintre părţi (art. 62 din Convenţie)
numai dacă se întrunesc cumulativ două condiţii:
a) împrejurările schimbate au constituit baza esenţială a consimţământului
părţilor de a se lega prin tratat; şi
b) schimbarea produsă a dus la transformarea radicală a naturii obligaţiilor.
Schimbarea fundamentală a împrejurărilor nu poate fi invocată în următoarele
două situaţii:
Ø în cazul tratatelor privind stabilirea frontierelor;
Ø când schimbarea este rezultatul unei violări, de către partea care o invocă, a
unei obligaţii din tratat sau a unei alte obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte
la tratat.
În cazul Gabcikovo-Nagymaros, Ungaria a enumerat o serie de aspecte în
vederea susţinerii schimbării fundamentale a împrejurărilor ce ar putea determina
încetarea efectelor tratatului încheiat în 1977.În acest sens au fost evocate
schimbările politice, reducerea eficienţei din punct de vedere economic a Proiectului
Gabcikovo-Nagymaros, precum şi instrumentele juridice internaţionale adoptate în
domeniul protecţiei mediului.În hotărârea sa, CIJ a arătat că nici unul din aspectele
invocate nu a fost de aşa natură încât să determine transformarea radicală a naturii
obligaţiilor izvorâte din tratat.66

10.2.3 Alte cauze de încetare a unor tratate

În cazul ruperii relaţiilor diplomatice şi consulare încetează numai tratatele
care, în vederea executării, presupun existenţa acestor relaţii; caducitatea, războiul
atrage încetarea anumitor tratate, cum sunt: tratatele politice, de prietenie, comerciale,
dar se menţin tratatele privind legile şi obiceiurile războiului, tratatele de frontieră
etc., altele pot fi suspendate; dispariţia calităţii de subiect de drept internaţional poate
65 Robert McCorquodale, Martin Dixon, op. cit., 2003, p.100.
66Summaries of Jugdments, Advisory Opinions and Orders of the International Court of Justice, Case Concerning
Gabcikovo Nagymaros Project, Judgment of 25 September 1997.

38
genera un caz de succesiune şi se aplică regulile în domeniu; executarea integrală,
caducitatea (desuetudinea).
Dacă intervine o normă nouă de jus cogens, orice tratat existent care este în
conflict cu asemenea norme devine nul şi îşi încetează efectele.

10.3 Nulitatea tratatelor

Cauzele de nulitate a tratatelor intervin în conformitate cu Convenţia de la
Viena, în condiţii strict determinate şi pot fi clasificate în funcţie de criteriul care stă
la baza producerii nulităţii în două grupe:
1) cauze de nulitate în caz de conflict al tratatului cu o normă imperativă a
dreptului internaţional, în vigoare la momentul încheierii sale sau cu o normă nouă; şi
2) cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului unui stat.67
10.3.1. Nulitatea tratatelor în conflict cu o normă de jus cogens
Această formă de nulitate intervine atunci când un tratat, în momentul încheierii
sale, este în conflict cu o normă de jus cogens (normă imperativă), ori cu o normă de
jus cogens care apare în cursul aplicării tratatului (art. 53 şi 64).

10.3.2. Cauze de nulitate constând în vicierea consimţământului unui stat

Aceaste cauze ocupă un loc important în Convenţia de la Viena (art. 46, 47-52)
şi se referă la:
Ø violarea dispoziţiilor dreptului intern referitoare la competenţa de a încheia
tratate;
Ø eroarea;
Ø dolul;
Ø coruperea reprezentantului unui stat;
Ø constrângerea exercitată asupra reprezentantului unui stat;
Ø constrângerea exercitată asupra unui stat.
Nu orice încălcare a dispoziţiilor dreptului intern al unui stat îi dă acestuia
dreptul de a o invoca, în motivarea nulităţii tratatului, ci numai o violare vădită a unei
reguli de importanţă fundamentală a dreptului său intern privitoare la competenţa de a
încheia tratate.
Eroarea - pentru a constitui un viciu de consimţământ, având ca efect
nulitatea, trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
Ø să fie o eroare de fapt şi nu de drept;
Ø să afecteze baza esenţială a consimţământului;
Ø statul care o invocă să nu fi contribuit la producerea erorii.
În anul 1959, Cambodgia a declanşat procedura împotriva Thailandei în faţa
CIJ, diferendul având ca obiect suveranitatea asupra Templului Preah Vihear. În
apărare, Thailanda a contestat aplicabilitatea jurisdicţiei CIJ, dar şi exercitarea
suveranităţii asupra Templului de către Cambodgia. Diferendul a avut ca punct de
plecare stabilirea frontierelor realizată între anii 1904-1908, dar şi alte acorduri
ulterioare. Textul tratatului care stabilea frontiera era însoţit de o serie de anexe ce

67 D.Popescu, F.Maxim, op.cit., 2010, p.233.

39
conţineau hărţi în care se consemnau delimitările făcute, în una dintre hărţi Templul
Preah Vihear era situat în teritoriul cambodgian. Deşi la început Thailanda a contestat
harta, ulterior, nu s-au mai invocat nemulţumiri, chiar şi atunci când un studiu a scos
în evidenţă anumite neclarităţi existente în hartă. Poziţia Thailandei a determinat
Curtea să constate că acest stat a acceptat delimitarea făcută şi să respingă argumentul
acesteia cum că acea hartă conţinea o eroare care nu putea fi observată şi constituia
baza esenţială a consimţământului exprimat, calificarea persoanelor implicate în
elaborarea hărţii excluzând posibilitatea existenţei unei erori.68
Dolul - constă în conduita frauduloasă a unui alt stat participant la negocieri
care, în general, duce la comiterea unei erori. Dolul poate fi invocat când sunt
utilizate documente false, manopere dolosive şi procedee viclene îndreptate împotriva
celuilalt participant la tratat.69
Coruperea reprezentantului unui stat - poate fi invocată de statul în cauză
atunci când actele de corupere au fost evidente şi în măsură să exercite o influenţă
apreciabilă asupra voinţei reprezentantului. În ultimul timp, comunitatea
internaţională a manifestat un interes deosebit pentru eliminarea actelor de corupţie,
în mod special în cazul tranzacţiilor comerciale internaţionale. Drept urmare,
Adunarea Generală ONU a adoptat în 1996 Declaraţia împotriva corupţiei şi a actelor
de corupţie în tranzacţiile internaţionale comerciale. Ulterior, considerându-se că
fenomenul corupţiei, nu este o problemă locală, ci un fenomen care afectează
comunitatea internaţională, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat, în anul 2003,
Convenţia împotriva corupţiei. 70
Constrângerea exercitată asupra reprezentantului statului, constă în acte
îndreptate împotriva lui ca individ şi nu ca organ de stat, şi poate avea ca obiect
libertatea sau integritatea fizică a persoanei ori a familiei sale. În cazul constatării
acestei forme de constrângere tratatul este lipsit de orice efecte juridice. (art. 51)
Constrângerea exercitată asupra statului prin ameninţarea sau folosirea forţei
face ca orice tratat încheiat în astfel de condiţii să fie nul (art. 52 al Convenţiei)
Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind: constrângerea
reprezentantului statului; constrângerea statului, precum şi conflictul tratatului cu o
normă imperativă existentă sau nouă.
Nulitatea absolută poate fi invocată nu numai de statul victimă, ci şi de orice stat
parte la tratat şi, din oficiu, de o instanţă internaţională.Nulitatea absolută lipseşte
tratatul de orice efecte din momentul încheierii sale (ab initio), exceptând cazul
apariţiei unei norme noi de jus cogens, când efectele sunt aplicate ex nunc.
Nulitatea relativă sancţionează următoarele patru cazuri: violarea dispoziţiilor
dreptului intern referitoare la competenţa de a încheia tratate, eroarea, dolul şi
coruperea reprezentantului statului. Nulitatea relativă poate fi acoperită prin
confirmare de statul al cărui consimţământ a fost viciat şi el este singurul în drept să o

68 International Court Of Justice,Case Concerning The Temple of Preah Vihear, 15 june 1962; Malcolm N.Shaw,
op.cit., 2004, p.846.

69Marian Molea, Viciile de consimţământ în dreptul internaţional public, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1973, p.69.
70 United Nations, General Assembly, A/RES/51/191.

40
invoce.71Statul parte care invocă una dintre cauzele de nulitate trebuie să notifice
pretenţia sa celorlalte părţi.Notificarea trebuie făcută în scris şi să menţioneze măsura
avută în vedere faţă de tratat şi motivele acesteia. Notificarea trebuie comunicată
celorlalte părţi la tratat, care pot formula obiecţii (art.65 din Convenţie). Dacă în
termen de trei luni de la primirea notificării nici una dintre părţi nu a formulat vreo
obiecţiune sau obiecţiunile au fost soluţionate,72 partea care a trimis notificarea
trebuie să se asigure că actul prin care se declară nulitatea tratatului în cauză,
încetarea acestuia ori retragerea din tratat sau suspendarea aplicării lui, este
consemnat într-un instrument şi comunicat celorlalte părţi. 73În aceste condiţii statul
parte în cauză poate proceda, potrivit art. 67 din Convenţie la luarea măsurii
declarate.

71 Dumitra Popescu, op.cit., 2005, p.203.

72 În caz că o altă parte a formulat o obiecţie, părţile trebuie să caute o rezolvare prin mijloace paşnice conform art.33
din Carta O.N.U.

73 Dacă Instrumentul respectiv nu este semnat de şeful statului sau al guvernului ori de ministrul afacerilor externe,
reprezentantul statului de la care emană comunicarea poate fi invitat să înfăţişeze deplinele sale puteri (art. 67 din
Convenţie)

41
 Cauzele de nulitate a tratatelor pot fi împărţite în două grupe:

42
 11. Legislaţia română privind dreptul tratatelor74
Cadrul juridic intern îl constituie, în principal, Constituţia României din 1991,
revizuită prin Legea nr. 429 din M.of. nr. 758 din 29 oct. 2003, noua Lege privind
tratatele (Legea nr. 590/22.12. 2003)., precum şi Legea 276/2011privind
procedura prin care România devine parte la tratatele încheiate între Uniunea
Europeană şi statele membre, pe de o parte, şi state terţe şi organizaţiile
internaţionale pe de altă parte.75
11.1. Dispoziţiile Constituţiei României privind tratatele
Una dintre cele mai importante atribuţii ale preşedintelui în domeniul
politicii externe se referă la încheierea tratatelor.
Conform Constituţiei -art.91(1)-, Preşedintele României încheie tratate
internaţionale în numele României, negociate de Guvern, şi le supune spre
ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite
prin lege (art. 91 alin.1 din Constituţia României).
Din dispoziţiile art. 91 (1) rezultă o delimitare între:
Ø tratatele semnate de Preşedintele României ca urmare a negocierilor
guvernului; şi
Ø celelalte tratate de mai mică impoetanţă, care se negociază de experţi
din diferite ministere, şi sunt semnate de:
- miniştrii de resort; după caz,
- de ministrul de externe; ori
- aprobate de către Guvern.

11.2. Coordonate esenţiale privind noua lege a tratatelor

Cadrul juridic intern referitor la tratate a dobândit dimensiuni şi valenţe
sporite prin adoptarea Legii nr. 590/22.12.2003, intrată în vigoare în februarie
2004.
Legea nr. 590/2003 este o lege modernă care în cadrul celor 45 de articole
se remarcă prin:
a) amploarea şi complexitatea sa, reprezentând un veritabil cod care
cuprinde multitudinea problemelor privind dreptul tratatelor;
b) un grad sporit de conformare a încheierii tratatelor cu principiile şi
normele dreptului internaţional îndeosebi ale Convenţiei de la Viena privind
dreptul tratatelor,precum şi cu dreptul comunitar
Cele 4 capitole şi secţiuni ale legii au ca obiect:

74 Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, pg.237-241.

75 M.Of., Partea I, Nr.876 din 12.12.2011.

43
m Definiţii şi tipuri de tratate;
m Procedura încheierii tratatelor ;
m Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii tratatelor;
m Dispoziţii diverse.
Dintre dispoziţiile relevante ale Legii nr. 590/2003 reţinem; în special,
următoarele şase probleme:
1) Stabilirea categoriilor de tratate şi subiectele care le pot încheia
(art.2):
- la nivel de stat
- la nivel guvernamental
- la nivel departamental
Subiectele care pot încheia asemenea categorii de tratate sunt:
m România;
m Guvernul României;
m Ministerele şi alte autorităţi ale administraţiei publice centrale - pentru care
legislaţia în vigoare prevede expres această atribuţie.
Pentru fiecare dintre cele trei categorii de tratate legea prevede proceduri
de încheiere distincte.
Imperativul comun celor trei categorii de tratate (art. 2 alin.2) este obligaţia
ca toate aceste tratate să se încheie cu respectarea:
Ø principiilor fundamentale şi a celorlalte norme imperative ale dreptului
internaţional;
Ø a dreptului comumitar;
Ø a normelor cutumiare internaţionale;
Ø a Constituţiei României;
Ø în conformitate cu dispoziţiile Legii privind tratatele.
2) Procedura încheierii tratatelor cuprinde:

a) Procedurile în plan intern/extern pentru

negocierea şi semnarea tratatelor
distincte pentru cele trei niveluri

b) Procedurile şi modalităţile în plan

intern/extern pentru exprimarea
consimţământului de a deveni
parte la tratat

c) Intrarea în vigoare, procedurile

în plan intern/extern

44
 Competenţa de a ratifica tratatele este precis stabilită conform art. 19, 20
şi 21.
Art. 19(1) face distincţie între tratatele la nivel statal şi cele la nivel
guvernamental şi prevede: Se supun Parlamentului, pentru ratificare prin lege,
următoarele categorii de tratate:
a) tratatele la nivel de stat, oricare ar fi domeniul de reglementare;
b) tratatele la nivel guvernamental care se referă la şapte domenii:
Ø cooperarea politică sau care implică angajamente cu caracter politic;
Ø cooperarea cu caracter militar;
Ø teritoriul de stat, regimul juridic al frontierei şi zonele asupra cărora
România exercită drepturi suverane şi jurisdicţie;
Ø statutul persoanelor, drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului;
Ø participarea în calitate de membru la organizaţii internaţionale
interguvernamentale;
Ø asumarea unui angajament financiar;
Ø tratatele care necesită pentru aplicare adoptarea unor legi noi sau
amendarea legilor în vigoare şi, cele care prevăd în mod expres cerinţa
ratificării lor.
Tratatele la nivel statal (art. 19(1) lit.a) nu se supun ratificării prin
Ordonanţe de urgenţă, în timp ce, tratatele la nivel guvernamental care se referă
la cele şapte domenii, numai în situaţii extraordinare, pot urma această cale
(alin. 2 şi 3).
Tratatele semnate la nivel guvernamental care nu intră sub incidenţa art. 19
şi cele semnate la nivel departamental sunt supuse guvernului spre aprobare prin
hotărâre a Guvernului (art.20).
Tratatele multilaterale care nu au fost semnate la nivel statal sau
guvernamental şi care intră sub incidenţa art. 19(1) sunt supuse Parlamentului spre
aderare s a u acceptare prin lege, dacă prevăd expres această modalitate de
exprimare a consimţământului, iar cele care nu intră sub incidenţa art.19(1) sunt
supuse guvernului spre aderare sau acceptare prin hotărâre (art. 21, alin.1, 3).
3) Aplicarea, modificarea şi încetarea valabilităţii
Aplicarea şi respectarea tratatelor în vigoare constituie o obligaţie pentru:
Ø toate autorităţile statului român, inclusiv autoritatea judecătorească;
Ø pentru persoanele fizice şi juridice române sau străine aflate pe
teritoriul României.
Dispoziţiile tratatelor nu pot fi modificate, completate sau scoase din
vigoare prin acte normative interne; prevederile legislative interne nu pot fi
invocate pentru a justifica neexecutarea dispoziţiilor unui tratat în vigoare(art.
31 alin.4 şi 5).
4) Atribuţiile Ministerului Afacerilor Externe în domeniu sunt
multiple privind probleme, cum sunt:
m Interpretarea tratatelor;
mAprecierea asupra caracterului juridic al obligaţiilor conţinute în tratat;

45
 m Ministerul de Externe, alături de alte ministere, are obligaţia să
semnaleze Preşedintelui ţării şi altor autorităţi problemele pe care le ridică
aplicarea unor tratate în vederea soluţionării lor;
m În domeniul rezervelor, analizează rezervele altor state pentru a
formula obiecţii la acestea, se ocupă de retragerea rezervelor formulate de partea
română.
5) Dispoziţii interesante şi pertinente conţine Legea 590/2003 cu privire
la tratatele în formă simplificată încheiate prin schimb de note verbale sau
de scrisori ori, la examinarea compatibilităţii prevederilor tratatelor cu
Constituţia, atât în oricare etapă a încheierii lor, cât şi sub forma
controlului constituţionalităţii legilor şi ordonanţelor guvernului (art.29,
40).
6) Dintre dispoziţiile novatoare, găsindu-şi loc, pentru prima oară, în
cadrul legii române în materie reţinem îndeosebi pe cele referitoare la:
Ø procedura încheierii înţelegerilor la nivelul autorităţilor administraţiei
publice locale cu autorităţile similare din alte state;
Ø sancţiunea nerespectării normelor privind încheierea tratatelor.

12.Aplicaţii
12.1.Întrebări
1) Definiţia tratatului.
2) Care sunt elementele esenţiale ale tratatelor şi ce înseamnă expresia
„tratatul să producă efecte juridice”?
3) Ce se înţelege prin „încheierea ” tratatelor internaţionale?
4) Ce înseamnă „depline puteri” în legătură cu încheierea tratatelor?
5) Ce înseamnă „autentificarea” textului tratatului?
6) Definiţi: „semnarea ad referendum”, „parafarea” şi „semnarea definitivă”.
7) Enumeraţi mijloacele juridice prin care statele devin părţi la tratate.
8) Care sunt caracteristicile ratificării în raport cu celelalte mijloace?
9) Conform Legii române nr. 590/2003 care categorii de tratate sunt supuse
ratificării?
10) Care tratate sunt supuse aprobării sau acceptării de către guvern?
11) Definiţia rezervei la tratate.Comentaţi asupra unor deficienţe ale acestei
definiţii.
12) Care este deosebirea între rezervă şi declaraţie interpretativă?
13) Care sunt limitările în timp privind formularea rezervelor?
14) Care sunt efectele juridice ale rezervelor?
15) Ce înseamnă regula neretroactivităţii în domeniul aplicării tratatelor.
16) În ce moment al existenţei tratatului intervine interpretarea? Ce urmăreşte şi
ce scop are?
17) Modificarea tratatelor se realizează pe calea amendării sau a revizuirii?
Comentariu.

46
 18) Exemplificaţi tratatele care prevăd atât amendarea, cât şi revizuirea în
vederea modificării.
19) Care sunt cauzele de încetare prevăzute în tratat? Comentariu.
20) Care sunt cauzele de încetare independente de voinţa părţilor?
Comentariu.
21) Clasificaţi cauzele de nulitate a tratatelor în funcţie de criteriul care stă la
baza producerii nulităţii.
22) Care sunt cauzele de nulitate constând în vicierea consimţământului unui
stat? Comentariu.
23) Care este sancţiunea pentru tratatele care la momentul încheierii contravin
normelor imperative ale dreptului internaţional?

12.2.Teste-grilă:
1) Tratatele se clasifică după următoarele criterii:
a) criteriul funcţiei pe care o îndeplinesc;
b) criteriul timpului pe care se încheie;
c) criteriul procedurii de încheiere a lor.
2. Regulile privind problematica tratatelor sunt cuprinse în:
a) Convenţia de la Viena din 1969 privind tratatele dintre state;
b) Convenţia de la Viena din 1986 privind tratatele dintre state şi organizaţii
internaţionale;
c) legislaţia naţională.
3. Fazele încheierii tratatelor internaţionale sunt:
a) negocierea;
b) autentificarea textului tratatului;
c) exprimarea consimţământului.
4. Sunt abilitaţi să poarte negocieri, fără a avea nevoie de depline puteri:
a) şefii de state;
b) şefii de guverne;
c) miniştrii de interne.
5. Autentificarea textului tratatului se realizează prin:
a) semnare ad referendum;
b) ratificare;
c) semnare definitivă.
6. Exprimarea consimţământului statului de a deveni parte la tratate se poate
face prin:
a) semnare;
b) ratificare;
c) consultare.
7. România, Guvernul României, precum şi ministerele şi alte autorităţi ale
administraţiei publice centrale pot încheia tratate la nivel:

47
 a) de stat;
b) la nivel guvernamental,
c) la nivel regional.
8. Formularea rezervelor este supusă următoarelor condiţii de formă:
a) rezervele să fie exprimate în scris şi comunicate părţilor;
b) rezervele formulate la semnare nu trebuie reconfirmate la exprimarea
comsimţământului;
c) retragerea unei rezerve trebuie formulată în scris.
9. Condiţii de fond privind formularea rezervelor:
a) formularea oricăror rezerve să nu fie interzisă de tratatul în cauză;
b) rezervele să nu aibă ca obiect dispoziţii ale tratatului exceptate rezervelor.
c) rezervele să nu fie incompatibile cu obiectul şi scopul tratatului.

10. De la regula generală privind aplicarea tratatelor pe întregul teritoriu al

statelor părţi, există excepţii cum sunt:
a) „clauza federală”;
b) „clauza colonială”;
c) „clauza rebus sic stantibus”.
11. Articolul 103 din Carta ONU consacră pentru membrii ONU preeminenţa
obligaţiilor lor decurgând din:
a) Carta ONU;
b) orice alt acord internaţional;
c) cutuma internaţională.
12. În ordinea juridică internaţională competenţa interpretării tratatelor revine:
a) în primul rând unor instanţe arbitrale sau judiciare;
b) în unele cazuri statelor părţi;
c) pentru anumite categorii de tratate organelor organizaţiilor internaţionale.
13. Interpretarea tratatelor de către statele părţi se realizează prin:
a) includerea unor clauze interpretative în textul tratatului (definiţii);
b) acte adiţionale sau scrisori de interpretare;
c) acorduri distincte de interpretare.
14. Buna credinţă ca regulă generală de interpretare presupune reguli specifice:
a) regula sensului obişnuit (uzual) pentru termenii folosiţi;
b) regula sensului specific;
c) orice regulă de drept intern.
15. Contextul în interpretarea unui tratat poate cuprinde:
a) textul, inclusiv preambulul şi anexele;
b) orice acord intervenit ulterior între părţi privind interpretarea sau aplicarea
tratatului;
c) alte reguli de drept internaţional aplicabile relaţiilor dintre părţi.
16. Reguli necodificate de interpretare a tratatelor:

48
 a) regula efectului util;
b) interpretarea extensivă acţionează ca regulă;
c) interpretarea restrictivă este excepţia.
17. O obligaţie ia naştere dintr-un tratat pentru un stat terţ dacă se întrunesc
cumulativ următoarele condiţii:
a) dacă părţile crează o astfel de obligaţie prin dispoziţiile tratatului pentru
statul terţ;
b) dacă statul terţ acceptă în mod expres şi în scris această obligaţie;
c) dacă statul terţ este în măsură şi doreşte să îndeplinească obligaţia
respectivă.
18. Regulile de modificare a tratatelor sunt următoarele:
a) modificările se pot face numai prin acordul părţilor, cu excepţiile
prevăzute de tratat;
b) orice propunere de modificare se notifică tuturor părţilor;
c) pentru intrarea în vigoare modificările parcurg aceleaşi faze ca tratatul
supus modificării.

19. Ca regulă generală stingerea unui tratat, denunţarea sau retragerea unei părţi
nu pot avea loc decât:
a) în aplicarea dispoziţiilor tratatului;
b) a Convenţiei de la Viena din 1969; sau
c) a Cartei ONU.
20. Cauzele de încetare a efectelor juridice ale tratatelor se clasifică în trei
categorii:
a) cauze convenite prin voinţa părţilor;
b) cauze de încetare independente de voinţa părţilor;
c) alte cauze de încetare a unor tratate prevăzute în Carta ONU.
21. Nulitatea absolută sancţionează cazurile privind:
a) constrângerea reprezentantului statului;
b) constrângerea statului;
c) conformarea tratatului cu o normă imperativă.
22. Legea (română) nr. 590/2003 prevede obligaţia încheierii tratatelor cu
respectarea normelor de drept internaţional şi intern, cum sunt:
a) principiile fundamentale şi celelalte norme imperative ale dreptului
internaţional;
b) normele dreptului comunitar;
c) Constituţia României şi rezoluţiile Consiliului de Securitate ONU.

13. Bibliografie selectivă

1. Dumitra Popescu, Felicia Maxim, Drept internaţional public-Curs
pentru învăţământ la distanţă, Editura Renaissance, Bucureşti, 2010,

49
 pg.201-250;
2. Gheorghe Moca, Mircea Duţu, Drept internaţionaul public, Editura
Universul Juridic, 2008, Bucureşti, pg.383-412;
3. Ion Diaconu, Manual de Drept Internaţional Public, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2007, pg.29-56;
4. Dumitra Popescu Drept internaţional public-Curs pentru învăţământul
la distanţă şi frecvenţă redusă, Editura Universităţii Titu Maiorescu,
Bucureşti, 2005, pg.172-210;
5. Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All
Beck, Bucureşti,2005, pg.95-120;
6. Alexandru Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept
Internaţional contemporan, Ediţia a-2-a revăzută şi adăugită, Editura All
Beck, Bucureşti, 2000, pg.23-47;
7. Legea română privind tratatele (nr.590/2003,M.of. nr.23/12.01.2004)
8. Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, textul publicat în D.Popescu,
A.Năstase,op.cit.,1997, p.383-422

50