Cursul din 7/8 aprilie 2020

RĂSPUNDEREA STATELOR ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Exemple de subiecte teoretice

Fundamentul răspunderii internaţionale exemplu de subiect teoretic notat cu 2
puncte
Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului-exemplu de subiect teoretic notat cu
2 puncte
Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele sale-exemplu de
subiect teoretic notat cu 1 punct
Prejudiciul şi particularităţile sale- exemplu de subiect teoretic de 2 puncte
Formele de reparare a prejudiciului-exemplu de subiect teoretic notat cu 2 puncte

1. Noţiune şi delimitări
Răspunderea internaţională a statelor este o instituţie esenţială a dreptului
internaţional care stabileşte consecinţele ce decurg pentru un stat din încălcarea unei
obligaţii internaţionale.1
Răspunderea poate reveni statelor, dar şi altor subiecte de drept internaţional:
organizaţii internaţionale, popoare care luptă pentru eliberare, după cum poate reveni
şi persoanei fizice.
Răspunderea poate interveni în două situaţii distincte, dând naştere la două
tipuri de răspundere:
a) răspunderea pentru fapte internaţional ilicite (originea normelor
încălcate - convenţională sau cutumiară);
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile rezultând din activităţi care
nu sunt interzise de dreptul internaţional (activităţi licite per se), răspunderea bazată
pe risc.
În general, răspundere

a în dreptul internaţional nu a beneficiat de o codificare completă, dezbaterile

fiind de lungă durată şi controversate, astfel încât, în domeniul răspunderii
internaţionale, normele juridice create pe cale convenţională au fost în număr redus. 2
Prin urmare, literatura de specialitate s-a preocupat îndeaproape de studiul
răspunderii internaţionale a statelor, iar practica ne-a oferit cazuri numeroase în care
s-a stabilit răspunderea internaţională în sarcina unor state. Importanţa răspunderii,

1 Dumitra Popescu, Felicia Maxim, op.cit., 2010, p.322.

2 Felicia Maxim, Dreptul răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite, Ediţia a-II-a, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2012, p.11.
care poate fi considerată un principiu la nivel internaţional, şi frecvenţa cazurilor din
practică nu au determinat intensificarea codificării, astfel că, abia după 50 de ani de
activitate Comisia de Drept Internaţional (C.D.I.) a prezentat proiectul de articole
privind răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite Adunării Generale
O.N.U care l-a adoptat prin rezoluţia 56/83 din 12 decembrie 2001. În anul 2004,
Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 59/35 prin care s-a solicitat
guvernelor statelor membre O.N.U. să acorde o atenţie specială Proiectului adoptat în
2001 şi să-şi exprime părerile asupra modalităţii de codificare. Secretarului General
O.N.U. i-a revenit misiunea de a pregăti o culegere de decizii ale curţilor şi
tribunalelor internaţionale, precum şi a altor entităţi, care împreună cu observaţiile
guvernelor statelor membre să constituie obiectul discuţiilor pe agenda sesiunii
anului 20073. Ulterior discuţiile au continuat, Adunarea Generală O.N.U. stabilind
că pe agenda de lucru a celei de-a şaizeci şi cincea sesiuni să se înscrie tema
răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite. În acest sens se reiterează
obligaţia guvernelor statelor membre de a analiza proiectul elaborat, precum şi
culegerea de decizii ale curţilor şi tribunalelor internaţionale pentru a se putea discuta
forma juridică pe care ar putea să o îmbrace proiectul adoptat în 2001. 4 În anul 2010,
Adunarea Generală O.N.U. a stabilit că tema privind răspunderea statelor pentru fapte
internaţional ilicite va constitui obiectul discuţiilor celei de-a 68-a sesiuni, urmând să
se discute posibilitatea adoptării unei convenţii având la bază proiectul elaborat de
CDI.5
Proiectul cuprinde patru părţi (un număr de 59 de articole):
Ø Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite (partea I-a);
Ø Conţinutul răspunderii internaţionale a unui stat şi consecinţele faptului ilicit
(Partea a -II-a);
Ø Punerea în aplicare a răspunderii internaţionale a unui stat (Partea a-III-a);
Ø Prevederi generale (Partea a IV-a).
O altă preocupare a C.D.I. este răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile
rezultând din activităţi care nu sunt interzise de dreptul internaţional, răspunderea
bazată pe risc. După o serie de dezbateri, C.D.I. a decis că în materia răspunderii
pentru prejudicii rezultate din activităţi licite se va avea în vedere atât problema
prevenţiei, cât şi a măsurilor de remediere a daunelor cauzate. Astfel C.D.I. a adoptat
la cea de-a 53 sesiune din noiembrie 2001, proiectul de articole privind ,,Prevenirea
prejudiciilor transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”, iar în 2004 proiectul
de articole privind ,,Principii privind atribuirea pierderilor în cazul daunelor
transfrontiere rezultate din activităţi periculoase”.6 Ca şi în cazul precedent, al
răspunderii statelor pentru fapte internaţional ilicite, Adunarea Generală a O.N.U. a

3Compilation of decisions of international courts, tribunals and other bodies,United Nations, General Assembly, sixty-
second session, A/62/62, 2007; Comments and information received from Governments, United Nations, General
Assembly, sixty-second session, A/62/63, A/62/63/Add.1, 2007.

4 General Assembly/Res. 62/61 - 6 December 2007.

5 General Assembly/Res.65/19 of 6 December 2010.
6 Vezi în acest sens -International Law Commission, Analytical Guide.
recomandat guvernelor statelor membre să analizeze proiectele pentru a le putea
discuta în cadrul celei de-a 65-a sesiuni din 2010.7În anul 2010, Adunarea Generală
O.N.U. a stabilit ca cele două proiecte de articole să constituie obiectul discuţiilor
celei de-a 68-a sesiuni sub titlul ,,Consideraţii privind prevenirea prejudiciilor
tranfrontiere rezultate din activităţi periculoase şi atribuirea pierderilor în cazul
acestor prejudicii”8

1.1.Răspunderea statelor pentru fapte internaţional ilicite

1.1.1.Fundamentul răspunderii internaţionale exemplu de subiect teoretic
notat cu 2 puncte

Unul dintre principiile adânc înrădăcinate în teoria şi practica dreptului

internaţional este principiul care stabileşte că orice conduită a unui stat, care conform
dreptului internaţional este calificată ca nelegală, atrage răspunderea statului. Cu alte
cuvinte, dacă un stat se face vinovat de săvârşirea unui fapt ilicit împotriva altui stat
apare un raport juridic direct între cele două state, aşa cum a arătat Curtea
Permanentă de Justiţie Internaţională în cazul privind fosfaţii din Maroc, judecătorul
Huber afirmând ,,răspunderea este corolarul necesar al unui drept. Toate drepturile
având caracter internaţional implică răspunderea internaţională. Răspunderea se
reflectă în datoria de a repara dauna, dacă obligaţia în discuţie nu a fost îndeplinită”.9
Dreptul internaţional clasic, abordând concepţia civilistă din dreptul intern, a
considerat culpa ca temei al răspunderii10. Teoria subiectivă bazată pe culpă datează
din vremea lui Grotius şi a fost preluată din dreptul roman fiind susţinută de
postulatul inadmisibil, că statul ar fi înzestrat cu o voinţă independentă de cea a
organelor sale. În susţinerea concepţiei bazată pe culpă, profesorul francez Georges
Scelle identifică statul cu activitatea organelor sau agenţilor acestuia. Implicând în
toate cazurile acţiuni individuale, culpa ar rezulta din atitudinea agenţilor statului
constând în incompetenţă, exces de putere, deturnarea puterii etc., toate acestea fiind
imputabile statului.11Adepţii teoriei subiective sunt din ce în ce mai puţini, prevalând
în prezent teoria obiectivă, conform căreia săvârşirea unui fapt ilicit este suficientă
pentru a declanşa răspunderea internaţională a statelor.12 Condiţionarea răspunderii
statelor de culpă ar limita mult materia răspunderii internaţionale a statelor. Existenţa
culpei nu este necesară, fiind suficient faptul că s-a produs încălcarea dispoziţiilor
legale prin săvârşirea unui fapt ilicit.

7 General Assembly/Res.62/68 of 6 December 2007.

8 General Assembly/ Res.65/28 of 6 December 2010.
9 Phosphates in Marocco case, 14 June 1938, P.C.I.J., series A/B, No.74, p.28.
10 R. Miga-Beşteliu, op. cit., 2003, p.394.
11 G. Scelle, Manuel elementaire de droit international, Paris, 1929, p.457.
12 D.Popescu, A.Năstase, op.cit., 1997, p.339.
 În doctrina modernă de drept internaţional faptul internaţional ilicit şi nu culpa
constituie fundamentul răspunderii subiectelor de drept internaţional.Această
concepţie se reflectă şi în proiectul de articole al C D I, care în art. 1 prevede că orice
fapt internaţional ilicit al unui stat angajează răspunderea sa internaţională.
Există un fapt internaţional ilicit al statului atunci când conduita sa
constând într-o acţiune sau omisiune întruneşte două condiţii:
1.este susceptibilă de a fi atribuită statului potrivit dreptului internaţional;
2. constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului.
Statul răspunde indiferent dacă aceste fapte provin de la autoritatea legislativă,
executivă sau judecătorească sau de la persoane abilitate să acţioneze pe seama
acestuia. Textele din proiect reglementează toate situaţiile, interpretarea textului
arătând că nu are importanţă locul pe care-l ocupă organul de stat în structura
organizatorică internă, odată ce se face culpabil de un fapt internaţional ilicit, statul
răspunde. Conduita organelor menţionate este considerată că aparţine statului, chiar
dacă acestea acţionează în afara competenţelor pe care le au sau chiar dacă acţionează
în contradicţie cu dispoziţiile primite. Este atribuită statului şi conduita unei persoane
ori a unui grup de persoane, dacă au acţionat în numele statului şi dacă au exercitat în
fapt în numele statului elemente ale autorităţii guvernamentale. Se atribuie statului
conduita unui organ care a fost pus la dispoziţia statului în cauză de un alt stat sau de
o organizaţie internaţională, dacă acest organ acţionează în exercitarea unor elemente
ale autorităţii guvernamentale a statului la dispoziţia căruia a fost pus. Conduita unui
organ al unei mişcări insurecţionale care este stabilită pe teritoriul statului sau pe un
alt teritoriu care se află sub administrarea statului, nu poate fi considerată un fapt al
statului conform dreptului internaţional.Un fapt al mişcării insurecţionale care poate
deveni noul guvern al statului poate fi considerat un fapt al statului.
În ceea ce priveşte obligaţia încălcată, se stabileşte că există o încălcare a unei
obligaţii internaţionale, atunci când conduita statului nu corespunde
comportamentului prescris de norma de drept internaţional. Obligaţia internaţională
trebuie să fie în vigoare la momentul încălcării, neavând importanţă originea
obligaţiei încălcate. S-au reţinut aspectele privind distincţia dintre obligaţii de rezultat
şi obligaţii de mijloace şi calificarea în obligaţii cu caracter continuu şi acte
compuse.
Calificarea unui fapt internaţional ca fapt ilicit se face numai prin raportare la
dreptul internaţional. O asemenea calificare nu este afectată de calificarea aceluiaşi
fapt ca licit de dreptul intern al unui stat (art.3 din proiect).
Practica statelor a demonstrat că au existat cazuri în care statul era acuzat
pentru ceva ce nu era altceva decât o omisiune de a respecta prevederile dreptului
intern, statul acuzat invocând cu succes raportarea la dreptul intern pentru a se
împotrivi cererilor nefondate înaintate împotriva lui.
Cea mai clară expresie a principiului a fost concretizată în decizia C.P.J.I. din
1932 privind „ Tratamentul aplicat naţionalilor polonezi şi a altor persoane de origine
poloneză în Teritoriul Danzig”.13
De asemenea C.P.J.I. a recunoscut existenţa principiului în cazul
13 P.C.I.J., series A/B,No.44, p. 24-25.
S.S.Wimbledon, soluţionat în anul 1923. Guvernul german susţinea că este interzisă
trecerea navelor cu armament prin Canalul Kiel, această trecere constituind o violare
a neutralităţii, pe care o declarase prin acte interne, faţă de conflictul dintre Polonia
şi Rusia. În aceste condiţii Polonia s-a adresat C.P.J.I. pentru a constata că
interzicerea pasajului prin Canalul Kiel a navei Wimbledon constituie o încălcare a
articolului 380 din Tratatul de Pace de la Versailles. Curtea a respins argumentul
invocat de Germania, invocând că un act individual al unui stat nu poate prevala
asupra prevederilor unui tratat internaţional. Pe de altă parte, Germania şi-a luat
angajamentul de a respecta obligaţiile instituite prin Tratatul de Pace, inclusiv dreptul
de pasaj prin Canalul Kiel, astfel guvernul german nu poate încălca o obligaţie
asumată conform regulilor de drept internaţional.14
Regula a mai fost invocată de Curte cu alte câteva ocazii. Cele mai explicite
formulări sunt cele ce au consacrat următoarele:
„......este un principiu general acceptat de dreptul internaţional că relaţiile dintre
puterile care sunt părţi la tratate sunt guvernate de regulile tratatelor respective,
prevederile din dreptul intern neputând fi invocate contrar dispoziţiilor din tratate.”15
„.......nici un stat nu poate invoca împotriva altui stat dispoziţiile sale constituţionale,
încălcând astfel obligaţiile internaţionale stabilite conform normelor de drept
internaţional”.16
Existenţa principiului de drept internaţional a fost confirmată şi în deciziile
C.I.J., însă nu atât de explicit ca în deciziile C.P.J.I..
În cazul Reparation for Injuries , Curtea a stabilit că ,,o cerere poate avea la
bază o încălcare a unei obligaţii internaţionale săvârşită de către un stat membru care
va fi considerat răspunzător..........statul membru nu se poate apăra, invocând faptul că
această obligaţie este guvernată de dreptul intern”. 17 Conformitatea cu dispoziţiile
dreptului intern şi conformitatea cu un tratat sunt două aspecte diferite. O încălcare a
unui tratat poate fi legală conform dreptului intern sau ceea ce este ilicit în dreptul
intern poate fi un act inocent conform dreptului tratatelor. Având în vedere
importanţa pe care o reprezintă principiul analizat în domeniul dreptului tratatelor,
Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969, stabileşte în art. 27
următoarele: ,,O parte nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a
justifica neexecutarea unui tratat. Această regulă este fără prejudiciu în ceea ce
priveşte aplicarea art 46.”18
Precizare: Deosebirea între crime şi delicte internaţionale (art.19 din
proiectul anterior) nu mai este recunoscută în proiectul actual deşi art. 40-41 se referă
14 Case of the S.S.Wimbledon-P.C.I.J., series A, No.1, p.29-30.
15 Case of the Greco- Bulgarian Communities, Advisory Opinion of 31 July 1930, P.C.I.J., series B, No. 17, p.32.
16 Case of the Treatment of Polish Nationals and Other Persons of Polish Origin or Speech in the Danzig Territory.
17 I.C.J.Reports, 1949, p.174-180.
18 art. 46 din Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor din 1969 arată :,, consimţământul unui stat de a fi legat
printr-un tratat exprimat cu violarea unei dispoziţii a dreptului intern privitoare la competenţa de a încheia tratate, nu
poate fi invocată de acest stat, ca viciind consimţământul său numai dacă această violare a fost manifestă şi priveşte o
regulă fundamentală a dreptului său intern.
la încălcări grave ale obligaţiilor decurgând din normele imperative ale dreptului
internaţional.
1.1.2.Cauze care exclud caracterul ilicit al faptului-exemplu de subiect
teoretic notat cu 2 puncte
Mecanismul răspunderii statelor este total diferit de cel stabilit de dreptul
tratatelor în cazul stingerii unui tratat sau suspendării aplicării lui ca urmare a violării
produse.19O parte nu poate invoca imposibilitatea de executare ca motiv pentru a pune
capăt tratatului, pentru a se retrage din el sau cere suspendarea aplicării tratatului,
dacă această imposibilitate rezultă dintr-o violare, din partea părţii care o invocă, fie a
unei obligaţii a tratatului, fie a unei obligaţii internaţionale faţă de oricare altă parte a
tratatului.20 Violarea obligaţiei asumate poate fi justificată numai dacă poate fi
invocată o cauză ce exclude ilicitul şi numai pentru perioada de timp în care există
cauza, ulterior statul nu poate fi exonerat de răspunderea declanşată în baza
dispoziţiilor privind dreptul tratatelor.
Categoria circumstanţelor care exclud caracterul ilicit a fost dezvoltată de
C.D.I. în cadrul lucrărilor privind răspunderea pentru prejudiciile cauzate străinilor 21,
dar şi în cadrul problemelor privind dreptul tratatelor. Importanţa sub aspect juridic şi
utilitatea practică a cauzelor au determinat Comisia să includă cauzele menţionate în
Proiectul privind răspunderea statelor pentru fapte ilicite, în cadrul capitolului V care
consacră şase circumstanţe: consimţământul(articolul 20), legitima apărare(articolul
21), contramăsurile(articolul 22), forţa majoră (articolul 23), starea de primejdie
(articolul 24) şi starea de necesitate (articolul 25). În cadrul articolului 26 se statuează
o regulă cu caracter general care interzice posibilitatea invocării împrejurărilor
enumerate în cazul în care violarea se produce asupra normelor peremtorii ( jus
cogens) de drept internaţional general.
Aspectele identificate în practica şi jurisprudenţa internaţională ne îndreptăţesc
să susţinem ceea ce teoria a confirmat că pentru a se clasifica drept o cauză care
exclude caracterul ilicit, consimţământul trebuie să fie exprimat expres, atribuit
statului, dat înaintea comiterii faptului, iar faptul să rămână în limitele
consimţământului.22
Dreptul la legitimă apărare este inerent suveranităţii tuturor statelor, dar pentru a
se putea invoca o situaţie de legitimă apărare sunt necesare următoarele condiţii: o
acţiune agresivă, un atac material direct, imediat şi injust; atacul să fie îndreptat
împotriva statului, suveranităţii sau a intereselor sale legitime; atacul să creeze un
pericol grav; apărarea să fie proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările
în care s-a produs atacul.23

19 Nguyen Quoc Dinh, Daillier Patrick, Alain Pellet, Droit international public, 7th edition, Paris. 2002, p.783.
20 art.61,pct.2-Convenţia privind dreptul tratatelor de la Viena din 1969.
21Yearbook of the International Law Commission 1956, vol.II. p.203-209,Yearbook of the International Law
Commission 1958, vol.II,p.50-55.

22 D.Popescu, op.cit., 2005, p.279.

 Pentru ca un stat să justifice recurgerea la contramăsuri este necesară existenţa
anumitor cerinţe: existenţa faptului ilicit, contramăsurile să fie exercitate numai
împotriva statului vinovat, contramăsurile să aibă caracter reversibil, existenţa
proporţionalităţii între faptul ilicit şi contramăsurile aplicate, precum şi scopul
urmărit, adică determinarea statului vinovat să înceteze faptul ilicit şi să acopere
prejudiciul datorat.
Pentru a putea invoca forţa majoră ca o cauză ce exclude caracterul ilicit al
faptului statului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:să fie irezistibilă şi
imprevizibilă-un eveniment neprevăzut, în afara controlului statului;să facă
imposibilă comportarea statului în conformitate cu obligaţia în cauză sau să creeze
statului imposibilitatea materială de a realiza că acţiunea sau inacţiunea, respectiv
comportarea sa nu este conformă cu acea obligaţie; statul să nu fi contribuit în vreun
fel la producerea evenimentului.24
Starea de primejdie poate exclude caracterul ilicit al faptului, când prin
comportamentul ilicit adoptat nu se produc consecinţe mai grave, decât în cazul în
care nu s-ar fi adoptat un astfel de comportament. Prin urmare se urmăreşte
identificarea unei proporţionalităţi între interesul ocrotit şi conţinutul obligaţiei
încălcate. De exemplu, un avion militar încărcat cu explozibil poate cauza un
dezastru în cazul unei aterizări forţate sau un submarin nuclear poate cauza o
contaminare radioactivă de proporţii în portul în care a căutat refugiu. În astfel de
situaţii, nu se poate admite starea de primejdie, deoarece consecinţele produse ar
putea fi mult mai grave. De asemenea starea de primejdie nu este acceptată în cazul
în care se identifică numai contribuţia statului la producerea evenimentului sau
contribuţia acestuia în combinaţie cu alţi factori. Conceptul de stare de primejdie şi
condiţiile în care acesta se aplică sunt consacrate în Proiectul de articole al C.D.I., în
art. 24.25
Referindu-ne la modul în care conceptul ,,stare de necesitate” şi-a găsit expresia
în Proiectul C.D.I., evidenţiem faptul că bazându-se pe opiniile exprimate în literatura
de specialitate, dar şi în practica şi jurisprudenţa internaţională, Comisia a instituit
prin elaborarea art. 25 limitele în care se poate exercita starea de necesitate recurgând
la o abordare restrictivă, după cum urmează:
Necesitatea poate fi invocată de un stat în vederea excluderii caracterului ilicit al
unui fapt numai dacă faptul:
a. este singura cale prin care se poate realiza salvgardarea unui interes esenţial de
la un pericol grav şi iminent; şi

23 M.C.Molea, Răspunderea statelor în dreptul internaţional contemporan, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1978,
p.56.

24 D.Popescu, A.Năstase, op.cit., 1997,p.346.

25 
Acest art. dispune următoarele:1)Ilicitul unui fapt al statului, care nu este conform unei obligaţii internaţionale, este
exclus, dacă autorul faptului nu are altă cale rezonabilă în stare de primejdie, în vederea salvării vieţii sale sau a vieţilor
altor persoane pentru care este considerat responsabil. 2)Dispoziţiile paragrafului 1 nu se aplică dacă:a. Starea de
primejdie este determinată numai de contribuţia statului care o invocă sau de contribuţia acestuia în combinaţie cu alţi
factori; sau b.Faptul comis poate determina un pericol comparabil sau mai mare.
 b. nu sunt afectate grav interesele esenţiale ale statului sau statelor faţă de care
obligaţia există, sau faţă de comunitatea internaţională în întregul ei.
În orice caz, necesitatea nu poate fi invocată de un stat pentru a exclude
caracterul ilicit dacă:
a. obligaţia internaţională exclude posibilitatea invocării stării de necesitate; sau
b. statul a contribuit la determinarea situaţiei excepţionale.
Starea de necesitate se deosebeşte de celelalte cauze de excludere a caracterului
ilicit, sub diferite aspecte. De exemplu, deşi din punct de vedere teoretic, starea de
primejdie şi starea de necesitate ar prezenta unele trăsături comune, în sensul că statul
care recurge la aceasta ar avea posibilitatea de a alege între o conduită sau alta,
diferenţele sunt determinate de natura intereselor ocrotite. Starea de necesitate ar
interveni în cazurile privind fiinţa statului, funcţionarea unor servicii esenţiale,
ordinea internă sau mediul înconjurător.
Instituirea cauzelor care exclud caracterul ilicit al faptului unui stat se consideră
o activitate de importanţă majoră impusă de practica statelor şi de deciziile instanţelor
internaţionale. Stabilirea circumstanţelor în care pot fi invocate cauzele analizate este
destul de clară, chiar dacă jurisprudenţa internaţională s-a lovit de multe obstacole în
identificarea lor. Identificarea limitelor, a condiţiilor şi statuarea lor reprezintă, de
fapt, principalul scop urmărit în plan internaţional, de aceea considerăm şi noi,
alături de alţi specialişti în domeniu, că prin analiza aprofundată a circumstanţelor
identificate în diferite dispute, a opiniilor din doctrină şi pe baza comunicărilor
guvernelor s-a putut stabili un set de limitări pentru fiecare cauză care exclude
caracterul ilicit al faptului statului. Deşi, chiar şi în aceste condiţii, păreri
contradictorii mai există, se poate afirma că, ceea ce s-a realizat reprezintă standardul
maxim şi, că mai mult nu s-ar fi putut înfăptui sau poate nu ar fi fost permis, ţinând
seama de caracterul relaţiilor internaţionale şi de nivelul şi perspectivele de
dezvoltare ale dreptului internaţional general.
 1.1.3. Conţinutul răspunderii internaţionale a statelor şi consecinţele
sale-exemplu de subiect teoretic notat cu 1 punct
Consecinţele juridice ale faptului ilicit nu afectează îndatorirea statului
răspunzător de a continua să îndeplinească obligaţia încălcată.
Statul răspunzător pentru faptul ilicit este ţinut de următoarele obligaţii:
Ø de a înceta faptul de încălcare;
Ø de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului;
Ø obligaţia de reparare a prejudiciului.
Restabilirea situaţiei create prin violarea obligaţiei asumate are în vedere,
în primul rând, încetarea comportamentului ilicit şi manifestarea de garanţii că
faptul nu se va mai repeta. Încetarea violării obligaţiei internaţionale constituie
prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru înlăturarea consecinţelor faptului
ilicit, fiind tratată ca o obligaţie inerentă a statului vinovat. 26 Funcţia încetării este
de a opri violarea dreptului internaţional şi de a securiza validitatea şi
efectivitatea continuă a regulilor primare. Obligaţia de încetare de către statul
vinovat protejează atât interesele statului sau ale statelor lezate, cât şi pe cele ale
comunităţii internaţionale ca întreg în păstrarea domniei legii. Încetarea nu este
opţiunea statului lezat, violarea trebuie să înceteze chiar dacă statul lezat nu o
cere.27
Asigurările şi garanţiile privesc restaurarea încrederii în continuarea
relaţiilor interstatale. Cu toate că acestea implică o mai mare flexibilitate decât
încetarea nu sunt întâlnite în toate cazurile. Acestea se întâlnesc în mod obişnuit
când statul victimă are motive să creadă că simpla revenire la situaţia anterioară
nu îl protejează satisfăcător.
Solicitările nu sunt, de obicei, exprimate în termeni ce scot în evidenţă
asigurările şi garanţiile, dar reflectă caracteristicile unui comportament viitor care
nu va mai urmări potenţiale încălcări. Asigurările şi garanţiile sunt justificate mai
degrabă de ideea de prevenţie, decât de reparaţie.
Calificarea obligaţiei de a da asigurări şi garanţii de nerepetare a faptului ca
o consecinţă legală a unui fapt ilicit s-a înfăptuit prin invocarea practicii statelor şi
a jurisprudenţei internaţionale. Cazul LaGrand28 a fost considerat un punct de
referinţă în ceea ce priveşte asigurările şi garanţiile acordate de un stat. În cazul
menţionat se subliniază neglijenţa evidentă în privinţa notificării consulare,
contrar dispoziţiilor art. 36 din Convenţia de la Viena privind relaţiile consulare
din 1963. Germania a solicitat asigurări şi garanţii cu privire la respectarea
dispoziţiilor Convenţie, pentru viitor.

26 I.Diaconu, Tratat de drept internaţional public,vol.III, Editura Lumina Lex, 2005,p.342.
27Dinah Shelton, Righting Wrongs:Reparations in the Articles on State Responsibility,Symposium:The ILC’s
State Responsibility Articles,American Journal of International Law, vol.96, 2002, p.840; Nguyen Quoc Dinh,
op.cit., p.796.

28 LaGrand, Merits, judgment of 27 June 2001; Dinah Shelton, op.cit., p.847.
 Statele Unite au argumentat că solicitarea Germaniei de a da asigurări şi
garanţii nu constituie obiectul obligaţiilor izvorâte din Convenţie, iar Curtea nu
are competenţa de a-i solicita astfel de asigurări. În orice caz asigurările şi
garanţiile formale au fost fără precedent şi nu pot fi solicitate. Îndreptăţirea
Germaniei la un remediu nu se extinde dincolo de scuzele, pe care Statele Unite le
formulaseră deja.
Problema jurisdicţiei Curţii a fost tranşată în felul următor:„Disputa privind
remediile datorate pentru violarea Convenţiei, susţinută de Germania, este o
dispută în afara interpretării şi aplicării dispoziţiilor Convenţiei, prin urmare o
dispută în afara jurisdicţiei Curţii. În ceea ce priveşte alegerea mijloacelor
potrivite, Curtea a subliniat că scuzele nu pot fi considerate suficiente în cazurile
în care străinii sunt subiectele unor detenţii prelungite sau subiectele unor sentinţe
ce stabilesc pedepse ca urmare a neglijenţei notificării consulare.”
În lumina informaţiilor oferite de Statele Unite privind atitudinea pe care o
vor adopta în viitor, Curtea a afirmat că angajamentul expres dat de Statele Unite
de a asigura implementarea măsurilor specifice conform obligaţiilor stabilite de
art. 36, para. 1(b), trebuie să fie suficient faţă de solicitarea Germaniei de a da
asigurări în ceea ce priveşte nerepetarea faptului.Cu privire la solicitarea
Germaniei de a da asigurări, Curtea s-a limitat în a stabili că dacă Statele Unite, în
ciuda angajamentului asumat, va eşua în ceea ce priveşte îndeplinirea obligaţiilor
privind notificarea consulară în detrimentul cetăţenilor germani, scuzele nu vor fi
suficiente în cazurile în care indivizii sunt subiecte ale detenţiilor prelungite sau
ale condamnărilor şi sentinţelor ce conţin pedepse severe. În cazuri de acest gen,
Statele Unite ar trebui să revină asupra condamnărilor ţinând seama de violarea
drepturilor ce formează obiectul Convenţiei menţionate.
Asigurările şi garanţiile de nerepetare a faptului pot fi solicitate pe calea
satisfacţiei (abrogarea unei măsuri legislative care permite ca încălcarea să aibă
loc), caz în care practica consideră că cele două se suprapun.
Când asigurările şi garanţiile de nerepetare sunt solicitate de un stat
victimă, problema esenţială care apare priveşte consolidarea relaţiilor legale
privite din perspectiva viitorului, nu a trecutului.
Asigurările sunt date în mod normal verbal, în timp ce, garanţiile de
nerepetare implică ceva mai mult, de exemplu, măsuri preventive luate de statul
vinovat în vederea înlăturării posibilităţii de a se produce o altă violare a
obligaţiilor asumate. Cu privire la tipul de garanţii sau la formele pe care poate să
le îmbrace o garanţie, practica internaţională nu este uniformă. Statul victimă
solicită de obicei garanţii privind nerepetarea faptului ilicit, fără a specifica forma
pe care acestea o pot îmbrăca sau măsurile care pot fi luate. Astfel, în incidentul
Dogger Bank din anul 1904, Regatul Unit al Marii Britanii a solicitat ,, securitate
împotriva recurgerii la astfel de incidente intolerabile”, după cum în schimbul de
note dintre China şi Indonezia ca urmare a atacului din martie 1966 împotriva
Consulatului General Chinez de la Jakarta, s-au solicitat garanţii că astfel de
evenimente să nu se mai producă în viitor.
 În cazurile în care faptele ilicite produc consecinţe asupra naţionalilor unui
stat, asigurările privesc măsurile care au drept scop protecţia persoanelor şi
proprietăţii. În cazul LaGrand, Curtea a identificat obligaţii specifice pe care
Statele Unite le vor avea în vedere în viitor, dar a adăugat că ,,aceste obligaţii pot
fi îndeplinite în modalităţi diferite. Modalităţile pot fi alese de către Statele
Unite”.
Obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat se consideră a fi una din
cele două consecinţe determinate de producerea faptului ilicit. Se afirmă că
obligaţia de a repara prejudiciul cauzat constituie corolarul răspunderii statului,
fiind o obligaţie ce rezultă din încălcarea care a avut loc, mai degrabă decât un
drept al statului victimă.29
Principiul general al reparării prejudiciului cauzat a fost invocat, făcându-
se precizările necesare, de multe ori în jurisprudenţa internaţională. Astfel, în
cazul Factory at Chorzow, C.P.J.I. a susţinut:,, Este un principiu de drept
internaţional, regula conform căreia o încălcare a unui angajament determină
obligaţia de a face reparaţia într-o formă adecvată. Prin urmare, reparaţia este
considerată o consecinţă obligatorie în cazul încălcării unei obligaţii, nefiind
necesară statuarea acesteia în textul convenţiei. Diferenţele care pot apărea cu
privire la reparaţii sunt consecinţe determinate de modalitatea de aplicare”.30

1.1.4. Prejudiciul şi particularităţile sale- exemplu de subiect teoretic

de 2 puncte
Prejudiciul este, de regulă, consecinţa negativă a încălcării unei reguli de
drept, de unde şi obligaţia statului răspunzător de a repara prejudiciul cauzat prin
faptul ilicit (art.31 din proiectul CDI). Cu toate acestea, proiectul de articole, în
art. 1, nu reţine prejudiciul ca o condiţie esenţială a declanşării răspunderii.
Încălcarea unei norme de drept internaţional şi/sau prejudiciul dă naştere
unui nou raport juridic între autorul încălcării normei şi un alt subiect de drept
internaţional (art. 33 din proiectul de articole al CDI), dar prejudiciul nu
constituie o condiţie pentru declanşarea răspunderii statului autor al încălcării.
Pentru ca prejudiciul să fie luat în considerare la declanşarea răspunderii
(sau mai exact la stabilirea cuantumului său) sunt necesare următoarele condiţii:
Ø să existe raportul de cauzalitate între prejudiciu şi conduita ilicită;
individualizat (un stat); sau
Ø să existe un subiect afectat un grup de state;
comunitatea internaţională în
ansamblul său

Prejudiciul include orice daună materială; sau

29 Yearbook of the International Law Commission, vol II, Part Two, 2001,p.224.
30 Factory at Chorzow, Jurisdiction, 1927,P.C.I.J., Series A, No.9,p.21; ICSID, ADC Affiliate Limited and
ADC & ADMC Management Limited v. Republic of Hungary, Case No. ARB/03/16, 2006, para 494-495.
 morală
Dauna materială se referă la daune cauzate bunurilor sau altor interese
ale statului victimă ori naţionalilor săi (în cadrul protecţiei diplomatice), care pot
fi cuantificabile.
Daunele morale pot include situaţii de afectare a prestigiului, onoarei sau
demnităţii statului victimă ori suferinţe provocate unor persoane (acestea uneori
pot să nu fie cuantificabile).
Jurisprudenţa dreptului internaţional, ca de altfel şi a tribunalelor
administrative franceze, au exclus o mare perioadă de timp prejudiciul moral,
considerând că prejudiciul material este suficient pentru angajarea răspunderii
internaţionale.31 În sentinţa din 31 iulie 1905, arbitrul Ralston a declarat că
,,sentimentele nu pot fi măsurate în lire sterline.”32
Ulterior, poziţia jurisprudenţei internaţionale s-a schimbat, acceptându-se
introducerea în categoria prejudiciilor şi a daunelor morale. Cazul Lusitania33
este unul dintre cele mai cunoscute cazuri în care s-a stabilit acordarea de
compensaţii pentru prejudiciile morale. Diferendul a fost prezentat în faţa
Comisiei mixte de cereri dintre Statele Unite şi Germania, constituită în anul
1923, şi a avut în vedere scufundarea unui transatlantic britanic de către un
submarin german. Arbitrul Parker a stabilit obligaţia reparării prejudiciilor
materiale invocând în acest sens afirmaţia făcută de Grotius, şi anume ,,banii
reprezintă valoarea normală a bunurilor”. În ceea ce priveşte acoperirea daunelor
morale a susţinut aplicarea unei compensări pentru suferinţele şi şocurile psihice
suferite de familii, datorită decesului persoanelor apropiate.
Cazul prezentat nu constituie singura excepţie, existând şi altele care în
cele din urmă au condus la stabilirea unei reguli cu caracter general.
Studiul jurisprudenţei internaţionale ne îndreptăţeşte să constatăm că la
început accentul s-a pus pe repararea daunelor materiale cauzate naţionalilor
unui stat, ulterior stabilindu-se daune morale şi în cazurile ce privesc onoarea şi
prestigiul unui stat.În cazul Rainbow Warrior, iniţial, tribunalul arbitral a
argumentat că în teoria dreptului internaţional privind răspunderea, prejudiciul
este necesar ca bază a obligaţiei de a face reparaţia prejudiciului produs, ulterior
părţile au fost de acord că o acţiune ilicită împotriva unor interese non-materiale,
cum sunt cele care afectează onoarea, demnitatea şi prestigiul unui stat,
îndreptăţeşte victima să solicite o reparare adecvată, chiar dacă consecinţele
produse nu au caracter pecuniar sau material pentru statul petiţionar.Tribunalul a
stabilit că violarea angajamentelor asumate de Franţa faţă de Noua Zeelandă au
provocat o ofensă publică, cauzând daune de natură politică şi morală, rezultând

31 Nguyen Quoc Dinh, op.cit.,p.789.

32 R.S.A.,vol.X,p.24.
33 UNRIAA, vol. VII, 1923, pp.32; Yearbook of the International Law Commission, vol. II, Part One,1989, p.4.
din afrontul adus demnităţii şi prestigiului statului ca atare, dar şi de afrontul
adus celor mai înalte autorităţi judiciare şi executive.34
În ansamblul său doctrina dreptului internaţional susţine regula impusă de
practica statelor şi jurisprudenţa internaţională, aspect evidenţiat şi în lucrările
C.D.I., care în art. 31 din Proiect consacră obligaţia privind repararea integrală a
prejudiciului stabilind că:
1.Statul răspunzător are obligaţia de a repara integral prejudiciul cauzat de
faptul internaţional ilicit.
2.Prejudiciul include orice daună, indiferent dacă este materială sau morală,
cauzată de faptul internaţional ilicit al statului.

direct statul/organele sale suferă dauna

Prejudiciul poate fi
mediat
persoanele sale fizice/ juridice
suferă dauna(protecţia diplomatică)
După cum s-a văzut delimitarea dintre prejudiciul imediat şi cel mediat se
face prin raportare la titularul dreptului încălcat. Adoptarea comportamentului
ilicit de către un stat determină în mod inevitabil afectarea intereselor altui stat
sau încălcarea drepturilor persoanelor care sunt cetăţenii statului respectiv. În
cazul în care se produce o violare a drepturilor statului în mod direct se susţine
existenţa unui prejudiciu material ce poate îmbrăca forma daunei materiale sau a
daunei morale.
Doctrina propune conceptul de ,,prejudiciu legal” sau ,, prejudiciu juridic”,
care ar fi inerent oricărei violări a dreptului internaţional şi care ar putea exista
independent de un prejudiciu material. Acceptând ideea unui ,, prejudiciu
juridic”, inerent oricărei încălcări a unei norme a dreptului internaţional, am
putea susţine existenţa în toate cazurile de răspundere internaţională a statului o
anumită ştirbire a autorităţii normelor dreptului internaţional, fapt care afectează
comunitatea internaţională şi ordinea juridică internaţională. 35În categoria
prejudiciilor imediate pot fi introduse de exemplu următoarele fapte ilicite:
survolul neautorizat desfăşurat în spaţiul aerian al altui stat, defăimarea
drapelului de stat, violarea imunităţii localurilor misiunilor diplomatice etc.36
Prejudiciul are caracter mediat atunci când victima nu este statul sau
organele statului, ci resortisanţii statului respectiv, adică persoanele private,
fizice sau morale posedând naţionalitatea acelui stat. 37 Se pot da ca exemplu
arestările ilegale sau prelungite a unor persoane fizice pe teritoriul altor state şi
restrângerea dreptului la apărare al acestora sau aplicarea de către un stat de
34 UNRIAA, vol. XX,1990, p.217.
35 R. Miga Beşteliu, op.cit.,2006, p.4.
36 Denis Alland, Droit international public,Presses Universitaires de France, Paris, 2000, p.413.
37 Pierre-Marie Dupuy, Droit International Public, 5e Edition, DALLOZ, Paris, 2000, p.453.
tratamente discriminatorii unei societăţi având naţionalitatea altui stat ş.a.
Entităţile ale căror interese sunt afectate prin violarea obligaţiilor internaţionale
nu au calitatea de subiecte de drept internaţional, drepturile lor fiind apărate de
către statul ai cărui resortisanţi sunt în temeiul protecţiei diplomatice. Este
important de subliniat că statul protector nu valorifică în plan internaţional
drepturile persoanelor protejate, ci un drept al său propriu, asumându-şi
plângerea individuală şi transformând-o într-un raport între state. 38Aşa cum, de
altfel, a statuat şi C.P.J.I. în cazul Mavrommatis Palestine Concessions
susţinând că statul îşi exercită propriile drepturi în scopul de a face să se
respecte, în persoana resortisanţilor săi, dreptul internaţional.39

1.1.5. Formele de reparare a prejudiciului-exemplu de subiect teoretic

notat cu 2 puncte
Repararea prejudiciului se poate înfăptui printr-una din următoarele trei
forme: restituirea în natură
(restitutio in integrum);
prin echivalent (despăgubiri);
satisfacţia
1)Restituirea în natură (restitutio in integrum), specifică daunelor
materiale, urmăreşte restabilirea lucrurilor în situaţia anterioară producerii
faptului ilicit, ca şi când acesta nu s-ar fi produs (ex. restituirea unei nave
sechestrate ilegal, repararea localului unei ambasade, curăţirea unei ape
transfrontieră poluată etc.) Prima dată restituirea a fost confirmată de C.P.I.J. în
cazul Factory at Chorzow, când s-a afirmat că ,,statul vinovat are obligaţia de a
reface situaţia creată şi dacă acest lucru nu este posibil, să plătească valoarea la
momentul stabilirii compensării, valoare care are rolul de a înlocui restituirea
care a devenit imposibilă.”40Curtea a adăugat că imposibilitatea, pe care părţile
au recunoscut-o şi constatat-o, de restaurare a fabricii are în vedere stabilirea
unei sume ce constituie o compensare pentru prejudiciul stabilit. Observăm că
instanţa internaţională a acordat compensarea numai în momentul în care
restabilirea nu mai era posibilă.
Restituirea în natură poate îmbrăca o formă materială, dar şi o formă
juridică ori o combinaţie dintre acestea. Exemple de restituiri sub formă
materială sunt cazurile în care se eliberează persoanele reţinute, se restituie
navele sechestrate sau alte forme de reabilitare a dreptului de proprietate,
inclusiv cel exercitat asupra documentelor, operelor de artă sau asupra
certificatelor de acţionari.Astfel, în cazul Diplomatic and Consular Staff , C.I.J.
38 Raluca Miga Beşteliu,op.cit., 2003, p.401.
39 P.C.I.J.,Seria A, No. 2, 1924, p.12.
40 Factory at Chorzow, Merits, 1928.P.C.I.J., Series A, No.17, p.48; Denis Alland, op.cit., p.420.
a ordonat Iranului să elibereze imediat toate persoanele de naţionalitate
americană reţinute41, în cazul Giaffarieh s-a invocat problema restabilirii
situaţiei determinate de capturarea navelor comerciale italiene prin restituirea în
natură sau acordarea de compensaţii pentru daunele produse, 42iar în cazul
Temple of Preah Vihear, C.I.J. a decis în favoarea cererii cambogiene prin care
se solicita restituirea inevitabilă a obiectelor luate din templu43etc.
Expresia de ,,restabilire juridică” este uneori utilizată când restituirea
constă în modificarea situaţiei legale în legătura cu sistemul legal intern al
statului vinovat sau în ceea ce priveşte relaţiile cu statul victimă. Astfel de cazuri
includ revocarea, anularea sau amendarea faptelor ce constituie violări ale
normelor internaţionale,44 anularea sau reconsiderarea unei măsuri judiciare sau
administrative ilegale adoptate împotriva persoanei sau proprietăţii străinilor
sau solicitarea că acel pas trebuie făcut pentru executarea unui tratat
internaţional. În cazul Martini declanşat între Italia şi Venezuela, tribunalul
arbitral a decis că Guvernul venezuelean avea obligaţia de a anula hotărârea
judecătorească pronunţată de instanţa din Venezuela.45

2) Repararea prin echivalent (despăgubiri); se poate aplica şi daunelor

morale.

prejudiciului suferit
damnum emergens), cât şi
câştigul nerealizat
(lucrum cessans)
Rolul compensării este de a asigura repararea integrală a daunei produse
atunci când prin restituirea în natură nu se poate realiza acest lucru. Analiza
practicii statelor şi a jurisprudenţei internaţionale a demonstrat că repararea
prin echivalent este utilizată foarte des, fiind preferată mai mult decât
restituirea în natură. Rolul compensării a fost subliniat de C.P.J.I. în următorii
termeni:,,Dacă restituirea în natură nu este posibilă se acordă o sumă
corespunzătoare valorii restituirii în natură; însă sentinţa va ţine cont de
daunele suferite care nu sunt acoperite prin restituirea în natură sau prin plata

41 I.C.J.Reports 1980, p.3.

42 Yearbook of the International Law Commission, 1988, vol. II , Part One, p.24.
43Martin Dixon,Robert McCorquodale, op.cit., p.247;Beatrice Onica-Jarka, Catrinel Brumar, Daniela-
Anca Deteşeanu, Drept internaţional public, Caiet de seminar, Editura C.H.Beck,Bucureşti, 2006, p.85;
I.C.J.Reports, 1962, p.6.

44 I.Brownlie, op.cit.,p.464.

45 United Nations, Reports of International Arbitral Awards, vol. II, 1949, pp.975.
 acordată în locul acesteia.”46 Curtea adaugă în continuare că acestea sunt
principiile care ar putea servi în determinarea valorii compensării rezultate în
urma producerii unui fapt ilicit.
C.I.J. a declarat în cazul Gabcikovo-Nagymaros Project că ,,este bine
cunoscută regula stabilită la nivel internaţional, conform căreia statul victimă
este îndreptăţit să solicite compensarea de la statul care a comis faptul ilicit
prin care a cauzat prejudiciul.”47
Regula general admisă stabileşte că repararea prejudiciului trebuie să
includă atât pierderea efectiv suferită (damnum emergens), cât şi câştigul
nerealizat (lucrum cessans). Damnum emergens reprezintă prejudiciul cauzat
prin micşorarea valorii patrimoniului48 sau ,,o pagubă ce se iveşte ”.49 Lucrum
cessans poate fi definit ca fiind prejudiciul suferit prin câştigul nerealizat 50
sau ,, un câştig ce încetează”.51 Pe de altă parte, despăgubirile acordate includ
pierderile materiale, dar şi daunele nemateriale, cum ar fi prejudiciul moral
cauzat prin pierderea unei persoane apropiate. Deşi se recunoaşte obligaţia de
reparare a prejudiciului moral, se afirmă că acesta este un subiect ce ţine mai
mult de satisfacţie ca o a treia formă de reparare a prejudiciului.52
3) Satisfacţia, specifică daunelor morale, constă în exprimarea de scuze,
onoruri aduse steagului lezat, pedepsirea persoanelor vinovate, declararea
caracterului ilicit al faptului de către un tribunal sau curte, dar nu trebuie să
ducă la umilirea statului responsabil. Satisfacţia constituie un remediu în
situaţia în care se identifică existenţa unui prejudiciul moral, având în cele mai
multe cazuri un caracter simbolic, indiferent de consecinţele materiale produse
în cazul săvârşirii faptului internaţional ilicit. Recunoaşterea satisfacţiei ca
formă de reparare a prejudiciilor nemateriale a fost stabilită de jurisprudenţa
internaţională în cazul Rainbow Warrior53, afirmându-se că aplicarea
satisfacţiei ca un remediu sau ca o formă de repararea a prejudiciului cauzat
printr-un fapt internaţional ilicit a fost consacrată în practica statelor şi de
jurisprudenţa internaţională.

46 Factory at Chorzow,P.C.I.J.,Series A,No17,1928,p.47.

47 I.C.J.Reports,1997, p.7.
48 Mircea Costin, Mircea Mureşean, Victor Ursa, Dicţionar de drept civil, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Buc. , 1980, p.170.

49 Felicia Ştef, Dicţionar de expresii juridice latine, Editura Oscar Print, 1995, p.60.
50 Mircea Costin, Mircea Mureşan, Victor Ursa, op.cit.,p.322.
51 Felicia Ştef, op.cit.,p.135.
52 Yearbook of the International Law Commission, vol. II, Part Two, 2001, p.244.
53 UNRIAA,vol. XX, 1990, p.217.
 Satisfacţia ca măsură reparatorie joacă un rol important atunci când partea
prejudiciată a suferit insulte, un tratament necorespunzător sau în caz de atac
împotriva şefului statului sau a guvernului, a reprezentanţilor diplomatici şi
consulari ori a cetăţenilor săi.54 În plus, practica internaţională a statuat
obligaţia de a da satisfacţie şi în cazurile ce priveau ultragierea însemnelor de
stat, violarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale sau atacurile împotriva
navelor sau aeronavelor.55
În ceea ce priveşte formele sub care se poate manifesta, satisfacţia se poate
realiza prin exprimarea regretului sau formularea scuzelor pentru situaţiile
create. Acordarea de asigurări sau garanţii de nerepetare a faptului internaţional
ilicit poate îmbrăca forma satisfacţiei. De asemenea, statul vinovat poate
sancţiona în plan intern persoana vinovată de producerea faptului internaţional
ilicit. Una dintre cele mai utilizate modalităţi de recunoaştere a satisfacţiei
pentru prejudicii morale sau nemateriale este cazul în care o curte sau un
tribunal internaţional competent declară un fapt ca fiind ilicit. Identificarea
formei corespunzătoare pe care o poate îmbrăca satisfacţia se face în funcţie
de circumstanţele fiecărui caz în parte şi nu poate fi stabilită înainte de studiul
atent al litigiului internaţional.
Constatarea caracterului ilicit al faptului, făcută de către instanţa
internaţională constituie o modalitate utilizată în mod frecvent. Astfel, în cazul
Corfu Channel, C.I.J. a statuat că acţiunea desfăşurată de flota britanică
constituie o violare a suveranităţii Albaniei, prin urmare solicitarea Albaniei de
a i se acorda satisfacţie este îndreptăţită.56Însă declaraţia formulată de curtea
sau tribunalul internaţional competent constituie o formă a satisfacţiei, care
însă, nu poate fi asociată cu satisfacţia ca formă de reparare. Curţile şi
tribunalele internaţionale care au jurisdicţia de a rezolva un litigiu au
autoritatea de a determina ilicitatea conduitei supusă analizei şi de a declara
acest lucru. Declaraţia poate constitui un preambul al deciziei prin care se
statuează obligaţia de reparare a prejudiciul şi modalitatea utilizată.
Exprimarea regretelor ori a scuzelor ca formă a satisfacţiei a fost
identificată în multe cazuri din jurisprudenţa internaţională, cum ar fi: cazul
Rainbow Warrior57, cazul LaGrand ş.a. Exprimarea regretelor sau acordarea de
scuze constituie o practică diplomatică constantă justificată şi o modalitate
mai simplă de rezolvare a disputelor. Însă acordarea de scuze sau exprimarea
regretelor nu pot fi aplicate în toate cazurile, uneori fiind considerate
insuficiente. În cazul LaGrand, C.I.J. a considerat că scuzele exprimate de
S.U.A., nu sunt suficiente în cazul supus judecăţii şi nu pot fi considerate
54 D.Popecu, A.Năstase, op.cit., 1997, p.350.
55 R. Miga Beşteliu, op.cit., 2003, p.405.
56 I.C.J.Reports, 1949, p.4.
57 UNRIAA, vol. XX, 1990, p.217.
suficiente nici în alte cazuri în care cetăţenii unui stat sunt lipsiţi de drepturile
recunoscute prin art. 36, para. 1 al Convenţiei privind dreptul consular din
1963, pe teritoriul unui stat străin.

Bibliografie:
Adrian Năstase, Bogdan Aurescu, Drept internaţional public, Sinteze, EDIŢIA 9, Editura C.H.BECK, Bucureşti, 2018