Metode de epurare

În ambele metode de epurare cu utilizarea spa􀄠iului radicular, se pot folosi o mare

varietate de plante macrofite care cresc repede, î􀃺i dezvolt􀄃 r􀄃d􀄃cini puternic
penetrante 􀃺i bogat ramificate,

suport􀄃 bine lungi perioade secetoase 􀃺i inundarea periodic􀄃. Astfel pot fi utilizate
papura (Typha sp.,
T. latifolia, T. angustifolia), rogozul (pipirig) (Scirpus sp.), mana de ap􀄃 mare (Glyceria
maxima),
iarba alb􀄃 (Phalaris arundinacea) 􀃺i trestia (Phragmites australis). Cea mai r􀄃spîndit􀄃
este îns􀄃 trestia,
ceea ce o face de preferat altor specii. Dintre metodele de plantare cel mai des utilizate
sînt cele cu
folosirea rizomilor cu muguri sau prin transplantarea plantelor maturi cu balotul de
r􀄃d􀄃cini. Desimea
de plantare recomandat􀄃 este între 4-8 r􀄃d􀄃cini (plante)/m2.
Ca la orice sistem biologic, 􀃺i aici este nevoie de realizarea unui echilibru care necesit􀄃
timp
pentru acomodarea plantelor 􀃺i microorganismelor la noile condi􀄠ii hidrobiologice. De
aceea, la
punerea în func􀄠iune, prima umplere se realizaz􀄃 cu ap􀄃 􀃺i nu cu ap􀄃 uzat􀄃. Apa
uzat􀄃 se va introduce
treptat, numai dup􀄃 ce plantele s-au acomodat. Perioada de stabilizare recomandat􀄃
dinaintea
introducerii apei uzate difer􀄃 în Europa 􀃺i SUA. În practica 􀄠􀄃rilor europene, perioada
de tranzi􀄠ie
recomandat􀄃 corespunde unei perioade de vegeta􀄠ie complete, adic􀄃 un an, pe cînd în
SUA aceasta este
de doar cîteva s􀄃pt􀄃mîni sau luni. Atingerea parametrilor de epurare de asemenea
necesit􀄃 o perioad􀄃
mult mai lung􀄃 în compara􀄠ie cu metodele intensive, deoarece este strîns legat􀄃 de
masa de r􀄃d􀄃cini,
respectiv densitatea plantelor. În func􀄠ie de condi􀄠iile locale, plantele utilizate 􀃺i de
perspicacitatea în
exploatare, r􀄃spîndirea deas􀄃 pe toat􀄃 suprafa􀄠a filtrelor necesit􀄃 o perioad􀄃 între 3
luni-2 ani. Atît în
aceast􀄃 perioad􀄃, cît 􀃺i în cea urm􀄃toare, trebuie acordat􀄃 o aten􀄠ie deosebit􀄃
supravegherii 􀃺i
între􀄠inerii planta􀄠iei. Aceasta trebuie secerat􀄃 odat􀄃 sau de dou􀄃 ori pe an, iar masa
vegetal􀄃 secerat􀄃
trebuie îndep􀄃rtat􀄃. În exploatare este nevoie 􀃺i de r􀄃rirea din cînd în cînd a vegeta􀄠iei
prea abundente,
pentru a facilita stabilirea p􀄃s􀄃rilor 􀃺i altor viet􀄃􀄠i.
5.2. Metode de epurare în iazuri (lagune, lacuri)
Metoda de epurare în iazuri (lagune) este una dintre cele mai vechi 􀃺i
r􀄃spîndite metode de

epurare. Studierea lor aprofundat􀄃 a început îns􀄃 prin anii 1960-1970. Metoda poate fi
utilizat􀄃 cu
succes pîn􀄃 la cele mai mari capacit􀄃􀄠i. În func􀄠ie de condi􀄠iile geotopografice ale
amplasamentului,
aceste lacuri pot fi realizate în bazine naturale sau artificiale. Ele pot fi utilizate ca prim􀄃,
a doua sau ca
treapt􀄃 ter􀄠iar􀄃 de epurare.
O clasificare utilizat􀄃 împarte aceste metode în:
- iazuri (lagune, lacuri) naturale (în englez􀄃 "natural lagoons", sau "natural wetlands")
sau iazuri de
stabilizare (în englez􀄃 "waste stabilization ponds" sau WSPs)
Se men􀄠ioneaz􀄃 îns􀄃 c􀄃, termenul "natural" poate crea confuzii. Aici, acest termen se
utilizeaz􀄃
doar pentru a ar􀄃ta faptul c􀄃, epurarea se bazeaz􀄃 pe procese fizico-chimice 􀃺i
biologice naturale 􀃺i
nicidecum nu se refer􀄃 la lagunele naturale propriu-zise. Pentru evitarea oric􀄃rei
confuzii, este indicat
24
s􀄃 se foloseasc􀄃 denumirea "iazuri de stabilizare". Aceasta cu atît mai mult cu cît,
lagunele naturale
propriu-zise sînt folosite uneori într-adev􀄃r pentru epurarea apelor uzate.
- iazuri (lagune, lacuri) cu plante (macrofite) (în englez􀄃 "macrophyte lagoons" sau ML)
sau zone
umede construite cu suprafa􀄠􀄃 liber􀄃 (în englez􀄃 "free water surface constructed
wetlands" sau FWS ori
FWSCW)
Caracteristica general􀄃 􀃺i comun􀄃 a acestor metode este variabilitatea sezonier􀄃 destul
de mare
a eficien􀄠ei de epurare. Suprafa􀄠a specific􀄃 net􀄃 necesar􀄃 este între 8-15 m2/le, pentru
a se putea asigura
un timp de reten􀄠ie suficient de mare, de ordinul a cîtorva zeci de zile. Eficien􀄠a de
epurare obtenabil􀄃
cu aceast􀄃 metod􀄃 cre􀃺te odat􀄃 cu num􀄃rul lacurilor legate în serie. Cel mai des
utilizat sistem const􀄃
în cuplarea a trei lacuri în serie, dar se întîlnesc aranjamente 􀃺i cu 6 lacuri în􀃺iruite,
acestea din urm􀄃
putînd asigura departe 􀃺i cel mai ridicat randament în eliminarea bacteriilor patogene.
Raportul lungime/l􀄃􀄠ime a iazurilor se recomand􀄃 a fi 3:1. Apa uzat􀄃 epurat􀄃 este
preluat􀄃 􀃺i
evacuat􀄃 întotdeauna de la suprafa􀄠􀄃, prin diverse solu􀄠ii. Suprafe􀄠ele mari de ap􀄃,
în special în cazul în
care axul lung este orientat aproximativ pe direc􀄠ia vînturilor dominante, sînt expuse
form􀄃rii valurilor
mari. Acest fapt trebuie avut în vedere la proiectare, pentru a se putea pevedea m􀄃surile
compensatorii
adecvate 􀃺i necesare. Trebuie avut􀄃 în vedere 􀃺i protec􀄠ia împotriva inunda􀄠iilor 􀃺i
asigurarea evacu􀄃rii
apelor mari din ploile toren􀄠iale c􀄃zute pe suprafa􀄠a iazurilor. Metoda de epurare în
iazuri necesit􀄃
asigurarea celor mai mari distan􀄠e de protec􀄠ie, între 800-1000 m, un criteriu important
fiind direc􀄠ia
vînturilor dominante.
5.2.1. Iazuri (lagune, lacuri) naturale (în englez􀄃 "natural lagoons", sau "natural
wetlands") sau iazuri
de stabilizare (în englez􀄃 "waste stabilization ponds" sau WSPs)
Denumirea acestor iazuri provine de la faptul c􀄃, n􀄃molul produs este bine mineralizat
(stabilizat).
De􀃺i pot fi considerate mai multe criterii de împ􀄃r􀄠ire, cel mai corect criteriu este
considerat de
majoritatea speciali􀃺tilor ca fiind cel bazat pe procesele biochimice, deosebîndu-se astfel
iazuri
(lagune, lacuri):
- aerobe
- facultative
- anaerobe
5.2.1.1. Iazuri (lagune, lacuri) aerobe
Epurarea apelor uzate este asigurat􀄃 de algele produc􀄃toare de oxigen prin fotosintez􀄃.
Din
acest motiv, adîncimea apei este limitat􀄃 de transparen􀄠a acesteia, deoarece razele de
soare trebuie s􀄃
poat􀄃 p􀄃trunde pîn􀄃 la fundul lacului. În cazul apei uzate, aceast􀄃 adîncime nu
dep􀄃􀃺e􀃺te niciodat􀄃 1,0
m, cel mai des îns􀄃 0,5-0,9 m. Timpul de reten􀄠ie este de 10-20 zile. Din cauza
adîncimii reduse a apei,
iazurile aerobe sînt foarte sensibile la ac􀄠iunea vîntului, valurile generate putînd cauza
r􀄃scolirea
n􀄃molului depus pe fund, ceea ce conduce la cre􀃺terea semnificativ􀄃 a suspensiilor în
apa epurat􀄃.
Aceste tipuri de iazuri pot fi utilizate în toate treptele de epurare. O variant􀄃 a iazurilor
aerobe
este cea a iazurilor cu microfite (alge microscopice, bacterii) 􀃺i pe􀃺te, dar în acest caz,
numai ca ultima
treapt􀄃 de epurare. Din acest motiv, acest tip de iaz se mai nume􀃺te 􀃺i "iaz (lac) de
finisare". În iazurile
cu pe􀃺te trebuie asigurat􀄃 întotdeauna 􀃺i o concentra􀄠ie a oxigenului dizolvat de cca. 4
mg/l.
O alt􀄃 variant􀄃 a iazurilor aerobe sînt iazurile aerate. În acest scop se folosesc diverse
sisteme
de introducere a aerului, iar adîncimea apei poate cre􀃺te pîn􀄃 la 3,5-4,0 m, ceea ce
conduce la
reducerea corespunz􀄃toare a suprafe􀄠ei. Aceast􀄃 variant􀄃 necesit􀄃 îns􀄃 un mare
consum de energie
electric􀄃 pentru echipamentele de aerare mecanice. Iazurile aerate necesit􀄃 o bun􀄃
tratare prealabil􀄃 a
apelor uzate, ceea ce se poate realiza cu decantoare etajate sau în iazuri anaerobe.
5.2.1.2. Iazuri (lagune, lacuri) facultative
25
Epurarea apelor uzate este asigurat􀄃 de activitatea comun􀄃 a algelor produc􀄃toare de
oxigen
prin fotosintez􀄃 􀃺i bacteriilor. Apa uzat􀄃 în aceste lagune este stratificat􀄃 într-o zon􀄃
superioar􀄃 aerob􀄃
􀃺i una inferioar􀄃 anaerob􀄃. Grosimea stratului superior aerob este supus varia􀄠iilor
diurne de
temperatur􀄃, concentra􀄠ia oxigenului fiind mai mare ziua 􀃺i mult mai mic􀄃 noaptea. În
stratul inferior
n􀄃molul depus intr􀄃 în descompunere anaerob􀄃 cu producere de metan 􀃺i alte gaze.
Dac􀄃 stratul
superior aerob nu este men􀄠inut în compensa􀄠ie cu o înc􀄃rcare organic􀄃 de suprafa􀄠􀄃
adecvat􀄃, se pot
genera mirosuri p􀄃trunz􀄃toare puternice.
Adîncimea apei se alege între 1,2-1,8 m, iar timpul de reten􀄠ie între 20-40 zile. Aceste
tipuri de
iazuri pot fi utilizate în toate treptele de epurare.
5.2.1.3. Iazuri (lagune, lacuri) anaerobe
Acest tip de iaz se nu se utilizeaz􀄃 singur, ci doar ca prima treapt􀄃 de epurare, deoarece
eficien􀄠a de epurare este redus􀄃. Dar rolul lor principal nici nu este aceasta, ci
re􀄠inerea 􀃺i
descompunerea materiilor în suspensie.

Adîncimea apei în aceste iazuri este mare, între 2-3,5 m, ceea ce asigur􀄃 condi􀄠iile
anaerobe 􀃺i o pierdere de c􀄃ldur􀄃 mic􀄃 prin reducerea suprafe􀄠ei luciului de ap􀄃.
Timpul de reten􀄠ie se alege între 6-60 zile. În aceste condi􀄠ii, epurarea se desf􀄃􀃺oar􀄃
sub ac􀄠iunea
bacteriilor anaerobe, cu producere de metan, bioxid de carbon 􀃺i alte gaze.
Un sistem frecvent utilizat const􀄃 din legarea în serie a trei iazuri aerobe. În aceast􀄃
alc􀄃tuire,
primul iaz are rolul de a reduce în principal poluan􀄠ii ce con􀄠in carbon, al doilea
asigur􀄃 reducerea
azotului 􀃺i fosforului, iar al treilea asigur􀄃 stabilitatea sistemului 􀃺i func􀄠ioneaz􀄃 ca
rezerv􀄃 pentru
diferite situa􀄠ii, în care unul dintre iazurile din amonte trebuie scoase temporar din
func􀄠iune.
Adîncimea apei variaz􀄃 între 0,8-1,2 m. Suprafa􀄠a specific􀄃 a primului iaz se alege la 6
m2/le, iar
pentru celelelte la cîte 5 m2/le. Timpul de reten􀄠ie total este în jur de 70 zile, dar în cazul
unui num􀄃r 􀃺i
mai mare de iazuri se ajunge 􀃺i la 180 zile. Re􀄠inerea nutrien􀄠ilor de azot 􀃺i fosfor
este mult mai mare
în perioada de var􀄃. De asemenea, re􀄠inerea fosforului este important􀄃 în primii cî􀄠iva
ani, dup􀄃 care
tinde spre zero în cca. 20 ani, datorit􀄃 acumul􀄃rii în n􀄃molul sedimentat. Eficien􀄠a în
eliminarea
bacteriilor patogene este excelent􀄃.
În toate variantele, una dintre opera􀄠iunile de exploatare cele mai importante este
evacuarea
periodic􀄃 a n􀄃molului de pe fundul iazurilor. În acest scop s-au generalizat dou􀄃
metode: cea uscat􀄃, cu
golirea iazului 􀃺i utilizarea unui utilaj terasier (buldozer, înc􀄃rc􀄃tor frontal) 􀃺i cea
umed􀄃, prin pompare
cu suc􀄠iune de pe fund. Frecven􀄠a evacu􀄃rii depinde de cantitatea de suspensii din apa
uzat􀄃, tipul
iazului 􀃺i alc􀄃tuirea liniei tehnologice, fiind între 2-20 ani. În cazul mai multor iazuri în
serie, frecven􀄠a
evacu􀄃rii este bineîn􀄠eles mai mare în primul iaz. Astfel, frecven􀄠a evacu􀄃rii
n􀄃molului din primul iaz
este de obicei între 5-10 ani, iar în celelalte odat􀄃 la 20 ani. Dac􀄃 îns􀄃 re􀄠inerea
fosforului este o
condi􀄠ie obligatorie, atunci se recomand􀄃 ca, începînd cu cel de-al doilea iaz, aceast􀄃
frecven􀄠􀄃 s􀄃 nu
dep􀄃􀃺easc􀄃 10 ani.

5.2.2. Iazuri (lagune, lacuri) cu plante (macrofite) (în englez􀄃 "macrophyte lagoons" sau
ML) sau
zone umede construite cu suprafa􀄠􀄃 liber􀄃 (în englez􀄃 "free water surface constructed
wetlands" sau
FWS ori FWSCW)
Aceste sisteme constau din bazine etan􀃺eizate umplute cu ap􀄃 uzat􀄃 cu adîncimea între
cî􀄠iva
cm 􀃺i 1,0 m, prev􀄃zute pe fund cu o umplutur􀄃 de sus􀄠inere pentru plantele acvatice
macrofite. Dup􀄃
varietatea de plante utilizate, se deosebesc iazuri cu plante:
- emergente (care se înr􀄃d􀄃cineaz􀄃 pe fund 􀃺i se ridic􀄃 deasupra apei)
- plutitoare
- submergente (care se înr􀄃d􀄃cineaz􀄃 pe fund dar se dezvolt􀄃 sub nivelul apei)
În mod obi􀃺nuit aceste sisteme se utilizeaz􀄃 ca ultim􀄃 treapt􀄃 de epurare, a􀃺a-zise "de
finisare".
Ele asigur􀄃 o eficien􀄠􀄃 ridicat􀄃 în re􀄠inerea suspensiilor 􀃺i un bun randament în
reducerea CBO5,
nitrificare-denitrificare 􀃺i îndep􀄃rtarea fosforului.
26
5.3. Sisteme hibride sau combinate (în englez􀄃 "hybrid systems"sau HS)
Depinzînd de scopul urm􀄃rit 􀃺i de eficien􀄠a dorit􀄃 sau impus􀄃, sistemele de epurare
prezentate
anterior pot fi grupate în diverse moduri. Acesta este valabil 􀃺i pentru sistemele
individuale (locale),
astfel c􀄃, ele s-au inclus în lista incomplet􀄃 de mai jos:
- fos􀄃 septic􀄃 - pu􀄠 de infiltrare / dren de infiltrare
- fos􀄃 septic􀄃 - filtru de nisip vertical
- fos􀄃 septic􀄃 - sistem cu spa􀄠iu radicular vertical / orizontal
- decantor vertical (IMHOFF) - sistem cu spa􀄠iu radicular vertical / orizontal
- decantor vertical (IMHOFF) - sistem cu spa􀄠iu radicular vertical - sistem cu spa􀄠iu radicular
orizontal
- decantor vertical (IMHOFF) - sistem cu spa􀄠iu radicular vertical - sistem cu spa􀄠iu radicular
orizontal - iaz
(lagun􀄃)

- iazuri (lagune) de stabilizare de diferite tipuri legate în serie