Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
[Străbunii noştri] 3
CAVALERUL INEXISTENT
Il cavaliere inesistente
1959
Traducere şi prefaţă de DESPINA MLADOVEANU
Coperta: D. Ionescu
DESPINA MLADOVEANU
I
15 Fusberta – este spada lui Astolfo din poemul „Orlando Furioso” al lui Ariosto.
asemănătoare merge tot aşa. Dar unul ca Agilulf n-are cu ce
să-şi susţină propriile acţiuni, fie ele adevărate sau false: ori
sînt trecute zi de zi în procesele-verbale, înscrise în registre,
ori e numai gol, întuneric beznă. Şi ar vrea să constrîngă şi
pe camarazii lui la asta, bureţii aceia îmbibaţi cu vin şi cu
lăudăroşii, cu proiecte care se strămută la trecut fără să fi
fost vreodată actuale, cu legende care, după ce au fost
atribuite cînd unuia, cînd altuia, îşi găsesc pînă la urmă
eroul căruia să i se potrivească.
Uneori cîte unul invocă mărturia lui Carol cel Mare. Dar
împăratul a dus atîtea războaie încît le confundă, între ele şi
nu-şi aminteşte bine nici care e cel pe care-l duce acuma.
Datoria lui este să poarte război şi cel mult să se gîndească la
cel ce va veni pe urmă; războaiele trecute au mers aşa cum
au mers; iar ceea ce povestesc cronicarii şi cîntăreţii populari
se ştie că nu trebuie luat întocmai; vai de bietul împărat dacă
ar trebui să se ţină de fiecare şi să tot rectifice! Numai cînd
se iveşte cîte o şicană care are repercusiuni asupra
organizării militare, asupra gradelor, asupra atribuirii de
titluri nobiliare sau de teritorii, atunci trebuie să-şi spună şi
regele cuvîntul lui. Al lui, vorba vine, se înţelege: acolo voinţa
lui Carol cel Mare nu atîrnă greu, căci trebuie să se ţină
seama de rezultate, să se chibzuiască în baza dovezilor
existente şi să se respecte legi şi uzanţe. De aceea, cînd este
întrebat, ridică din umeri, se menţine la generalităţi şi uneori
iese din încurcătură cu cîte un „Păi! Cine ştie?! Vreme de
război! Oameni, cîtă frunză şi iarbă!” şi o ia din loc. Pe acel
cavaler Agilulf din spiţa Guildivernilor, cu cocoloaşele lui de
pîine şi cu pornirea lui de a tăgădui toate isprăvile care –
chiar redate într-o versiune nu tocmai exactă – sînt glorii
autentice ale armatei, tare ar vrea Carol cel Mare să-l atingă
cu o corvoadă plicticoasă, dar i s-a spus că sarcinile cele mai
neplăcute sînt pentru el mult-rîvnite dovezi de zel, aşa că ar
fi de prisos.
― Nu văd de ce ar trebui să te uiţi atîta la amănunte,
Agilulf, zise Olivier. Însăşi gloria faptelor tinde să crească în
amintirea poporului şi aceasta dovedeşte că e o glorie
autentică, temelie a titlurilor şi a gradelor cîştigate de noi.
― Alor mele nu! îl repede Agilulf. Fiecare titlu şi rang de-al
meu a fost dobîndit pentru fapte bine verificate şi întărite
prin documente de neatacat!
― Pe degeaba! se aude un glas.
― Cine a vorbit îmi va da socoteală! zice Agilulf ridicîndu-
se.
― Linişteşte-te, fii de treabă, sar ceilalţi, tu care ai
întotdeauna ceva de obiectat la faptele altora, nu poţi
interzice ca şi alţii să se agaţe de ale cale…
― Eu nu jignesc pe nimeni: nu fac decît să precizez fapte,
cu locul şi data şi cît de multe dovezi!
― Eu sînt cel care a vorbit. Voi preciza şi eu.
Un tînăr ostaş se ridicase, palid.
― Chiar aş vrea să văd, Torrismondo, dacă găseşti tu în
trecutul meu ceva care să poată fi tăgăduit, îi zice Agilulf
tînărului care era tocmai Torrismondo Cornovaglia. Vrei
poate să conteşti, de pildă, că am fost făcut cavaler pentru
că, exact acum cincisprezece ani, am apărat împotriva a doi
tîlhari fecioria fiicei regelui Scoţiei, Sofronia?
― Da, voi tăgădui: acum cincisprezece ani, Sofronia, fiica
regelui Scoţiei, nu era fecioară.
Un murmur făcu înconjurul mesei. Codul cavalerismului
pe atunci în vigoare stabilea ca, cine a salvat de la o
primejdie neîndoielnică virginitatea unei fete de viţă nobilă,
să fie imediat făcut cavaler; dar pentru apărarea de violenţă
carnală a unei doamne nobile care nu mai era fecioară, era
stabilită numai o menţiune de onoare şi solda îndoită pe trei
luni.
― Cum poţi susţine un lucru care înseamnă o jignire
adusă nu numai demnităţii mele de cavaler, dar şi unei
doamne pe care am luat-o sub protecţia spadei mele?
― Îl susţin.
― Dovezile?
― Sofronia este mama mea!
Strigăte de uimire izbucniră din piepturile paladinilor.
Tînărul Torrismondo nu era aşadar fiul ducilor de
Cornovaglia?
― Da, m-a născut acum douăzeci de ani Sofronia, pe
atunci în vîrstă de treisprezece ani, lămuri Torrismondo. Iată
medalionul casei regale a Scoţiei, şi căutîndu-se în sîn scoase
un mic disc atîrnat de un lănţişor de aur.
Carol cel Mare, care pînă atunci îşi ţinuse faţa şi barba
plecate asupra unei farfurii cu raci, socoti că a sosit
momentul să ridice privirea.
― Tinere cavaler, zise dînd glasului său o cît mai mare
autoritate imperială, îţi dai seama de gravitatea cuvintelor
tale?
― Cu prisosinţă, răspunse Torrismondo, pentru mine mai
mult chiar decît pentru alţii.
În jur domnea tăcere: Torrismondo nu recunoştea că ar fi
fost scoborîtor din ducele de Cornovaglia căruia îi datora, ca
mezin, titlul de cavaler. Declarîndu-se bastard, fie şi al unei
principese de viţă regală, se expunea la eliminarea din
armată.
Dar cu mult mai gravă era situaţia pentru Agilulf. Înainte
de a da peste Sofronia, atacată de tîlhari, şi de a-i salva
fecioria, el era un simplu ostaş fără nume, într-o armură
albă, care cutreiera lumea la întîmplare. Sau mai degrabă
(cum se aflase curînd) era o armură albă, goală, fără ostaş în
ea. Faptul de a o fi salvat pe Sofronia îi dăduse dreptul de a fi
investit cavaler; titlul de cavaler de Selimpia Citerioară fiind
în acel moment vacant, îi fusese dat lui. Intrarea în armată şi
toate recompensele, gradele, numele care s-au adăugat după
aceea, erau o urmare a acelei întîmplări. Dacă se dovedea că
fecioria Sofroniei salvată de el fusese inexistentă, titlul lui de
cavaler se ducea de rîpă, iar tot ce făcuse pe urmă nu putea
fi recunoscut ca avînd vreun efect; toate numele şi titlurile
sale aveau să fie anulate, şi astfel fiecare dintre atribuţiile lui
devenea tot atît de inexistentă ca şi el.
― Mama mea era încă o copilă cînd a rămas însărcinată cu
mine, povestea Torrismondo, şi temîndu-se de mînia
părinţilor cînd i-ar fi aflat starea, a fugit de la castelul regal
din Scoţia şi a luat-o razna peste coclauri. M-a născut sub
cerul liber, într-o pădure, şi m-a crescut pînă la vîrsta de
cinci ani cutreierînd cîmpiile şi pădurile Angliei. Sînt amintiri
ce-mi vorbesc de cea mai frumoasă epocă din viaţa mea, care
a fost întreruptă de amestecul acestuia. Mai ţin minte ziua
aceea. Mama mă lăsase la adăpost în peştera noastră, în
vreme ce ea se dusese ca de obicei să fure ceva poame de pe
cîmp. A dat peste doi tîlhari de drumul mare care au vrut să
o necinstească. Poate că pînă la urmă s-ar fi împăcat cu
dînşii: maică-mea se plîngea adeseori de singurătatea ei. Dar
s-a ivit armura asta goală în căutare de glorie şi i-a pus pe
fugă pe tîlhari. Recunoscînd în mama mea o odraslă de neam
regesc, a luat-o sub protecţia lui şi a dus-o la castelul cel mai
apropiat, acela din Cornovaglia, încredinţînd-o familiei
ducale. Eu, în vremea asta, rămăsesem în peşteră, singur şi
flămînd. Mama, de cum i-a fost cu putinţă, a mărturisit
ducilor existenţa copilaşului pe care de nevoie îl părăsise. Am
fost căutat de servitori cu torţe şi dus la castel. Pentru a
salva onoarea familiei din Scoţia cu care aveau legături de
rudenie, ducele şi ducesa de Cornovaglia m-au adoptat şi
recunoscut drept fiul lor. Am dus o viaţă plicticoasă şi plină
de constrîngeri, cum este îndeobşte viaţa mezinilor din
familiile nobile. Pe mama nu mi-a mai fost dat s-o văd,
pentru că s-a călugărit într-o mănăstire îndepărtată. Povara
acestui munte de făţărnicie care mi-a abătut viaţa de la
făgaşul ei firesc, m-a apăsat pînă azi. Acum, în sfîrşit, am
izbutit să spun adevărul. Orice s-ar întîmpla, pentru mine va
fi fără îndoială mai bine decît a fost pînă acuma.
Între timp la masă fusese servită prăjitura, un pandişpan
cu straturi de gingaşe culori, dar uimirea trezită de acel şir
de destăinuiri era aşa de mare, încît nici o furculiţă nu se
ridica înspre gurile amuţite.
― Şi tu, ce ai de spus despre această poveste? îl întrebă
Carol cel Mare pe Agilulf.
Toţi băgară de seamă că nu zisese: cavalere.
― Sînt minciuni. Sofronia era fată mare. Pe floarea
nevinovăţiei ei se sprijină numele şi onoarea mea.
― Poţi s-o dovedeşti?
― Voi căuta-o pe Sofronia.
― Te aştepţi s-o găseşti după cincisprezece ani întocmai
cum era? zise Astolfo cu răutate. Platoşele noastre, că sînt de
fier, şi tot durează mai puţin.
― S-a călugărit de îndată ce am încredinţat-o acelei
cucernice familii.
― În cincisprezece ani, pe timpuri ca astea, nici o
mănăstire creştină nu scapă de răzleţire şi jaf, şi orice
călugăriţă are vreme să se descălugărească şi recălugărească
cel puţin de patru-cinci ori…
― În orice caz, o feciorie pîngărită presupune un
pîngăritor. Îl voi găsi şi el îmi va da mărturie de data pînă la
care Sofronia s-a putut socoti fată mare.
― Îţi dau învoire să pleci pe dată, dacă doreşti, zise
împăratul. Socotesc că în momentul de faţă nu pui nimic mai
mult la inimă decît dreptul de a purta un nume şi însemne
care acum îţi sînt contestate. Dacă acest tînăr spune
adevărul, nu te voi putea ţine în serviciu, ba chiar nu te voi
putea lua în considerare din nici un punct de vedere, nici
măcar pentru restul de plată a soldei.
Şi Carol cel Mare nu se putu ţine de a da cuvintelor sale o
nuanţă de grăbită satisfacţie, de parcă ar fi zis: „Vedeţi că am
găsit mijlocul să scăpăm de acest pisălog?“
Armura albă stătea acum aplecată toată înainte şi nicicînd
nu se văzuse aşa bine ca în acea clipă că era goală. Vocea
ieşea abia auzită:
― Da, majestate, mă voi duce.
― Şi tu? Carol cel Mare se întoarse către Torrismondo. Îţi
dai seama că declarîndu-te născut în afara căsătoriei nu poţi
beneficia de gradul ce ţi se cuvenea pentru obîrşia ta? Ştii cel
puţin cine ţi-o fi tată? Tragi vreo nădejde să fii recunoscut de
el?
― Nu voi putea fi recunoscut niciodată…
― Nu e sigur. Fiecare om, cînd începe să îmbătrînească,
tinde să-şi încheie toate socotelile în bilanţul vieţii sale. Şi eu
mi-am recunoscut toţi fiii făcuţi cu ţiitoare, şi erau mulţi, şi
sigur că unii nici n-or fi ai mei.
― Tatăl meu nu este un om.
― Da’ cine o fi? Dracul?
― Nu, sire, răspunse calm Torrismondo.
― Atunci, cine?
Torrismondo merse pînă în mijlocul sălii, puse un
genunchi la pămînt, ridică ochii la cer şi zise:
― Este Sacrul Ordin al Cavalerilor Sfîntului Gral.
Un murmur străbătu asistenţa. Unii din paladini îşi făcură
cruce.
― Mama mea era o fată curajoasă, lămuri Torrismondo, şi
pătrundea pînă-n adîncul codrilor care împrejmuiau castelul.
Într-o bună zi, în inima pădurii, dădu peste Cavalerii
Sfîntului Gral, poposiţi acolo pentru a-şi fortifica spiritul
departe de oameni. Fetiţa începu să se joace cu acei
războinici şi din ziua aceea de cîte ori putea scăpa de
supravegherea părintească se ducea la ei. Dar în scurtă
vreme, din acea joacă copilărească, rămase însărcinată.
Carol cel Mare stătu o vreme pe gînduri, apoi zise:
― Cavalerii Sfîntului Gral au făcut toţi legămînt de
castitate şi nici unul din ei nu te va putea recunoaşte
vreodată drept fiu.
― Nici eu de altfel n-aş dori-o, zise Torrismondo. Mama
mea nu mi-a vorbit niciodată de vreun anume cavaler, ci m-a
învăţat să respect drept părinte Sfîntul Ordin în totalitatea
lui.
― Atunci, adăugă Carol cel Mare, Ordinul în totalitatea lui
nu este legat de nici un jurămînt de acest fel. Nimic nu-l
împiedică aşadar să se recunoască tată al unei făpturi. Dacă
tu izbuteşti să dai de Cavalerii Sfîntului Gral şi să obţii ca
întregul lor Ordin, privit colectiv, să te recunoască drept fiu,
date fiind prerogativele Ordinului, drepturile tale militare nu
s-ar deosebi de acelea pe care le aveai ca odraslă a unei
familii nobile.
― Voi pleca, zise Torrismondo.
În tabăra francilor, seara aceea a fost seara plecărilor.
Agilulf şi-a pregătit meticulos echipamentul şi calul, iar
scutierul Gurdulù înşfăcînd la nimereală pături, ţesale,
tingiri, a făcut un calabalîc care nu-i mai îngăduia să vadă
încotro merge, aşa că a apucat-o cu totul în altă parte decît
stăpînul lui, pierzînd în goana calului toate cele pe drum.
Nimeni nu venise să-l salute pe Agilulf la plecare, afară de
bieţii rîndaşi, îngrijitori de la grajduri, fierari de la cuptoare,
care nu făceau multă deosebire între oameni şi pricepuseră
că ofiţerul acesta era el mai pisălog decît alţii, dar şi cel mai
nefericit. Paladinii, sub cuvînt că nu fuseseră înştiinţaţi de
ora plecării, nu veniseră, şi de altfel nu era un pretext: de
cînd ieşise de la masă, Agilulf nu mai adresase nimănui
cuvîntul. Plecarea lui n-a fost comentată; o dată împărţite
sarcinile aşa încît nici una din obligaţiile lui să nu rămîna
neîndeplinită, lipsa cavalerului inexistent a fost trecută sub
tăcere ca şi cum s-ar fi înţeles cu toţii.
Singura care s-a arătat mişcată, ba chiar zguduită, a fost
Bradamanta. Alergase la cortul ei, „iute!“ chemase jupînese,
rîndăşoaice, servitoare, „iute!“ şi azvîrlea haine şi platoşe şi
lănci şi harnaşamente, „iute!“ şi n-o făcea cum îi era obiceiul
cînd se dezbrăca ori o apucau frigurile, ci ca să pună
rînduială, să facă un inventar de tot ce avea, şi să plece.
― Pregătiţi-mi toate, plec, plec, nu mai rămîn aici nici un
minut, el a plecat, singurul care făcea ca armata asta să aibă
un rost, singurul care putea să dea un sens vieţii mele şi
războiului acestuia, şi acum n-a mai rămas nimic decît o
adunătură de beţivani şi năbădăioşi ca şi mine, şi viaţa e
doar o tăvăleală între paturi şi coşciuge, şi numai el cunoştea
ascunsa geometrie, ordinea, regula pentru a-i înţelege
începutul şi sfîrşitul!
Pe cînd vorbea, îmbrăca bucată cu bucată armura de
luptă, mantia de culoarea albăstrelei, şi curînd se aruncă în
şa, bărbătoasă în toate, afară de mîndrul fel pe care-l au de a
fi virile unele femei cu adevărat femei; apoi îşi îmboldi calul la
galop doborînd îngrădituri şi frînghii de corturi şi tarabe de
cîrnăţari, şi pieri curînd într-un nor de pulbere.
Rambaldo, care alerga pe jos căutînd-o, văzu doar acel nor
şi-i strigă:
― Unde pleci, unde pleci, Bradamanta, uite eu sînt aici,
pentru tine, şi tu te duci! cu acea indignare îndărătnică a
omului îndrăgostit care vrea să spună: „Sînt aici, plin de
iubire, cum e cu putinţă ca iubirea mea să nu-i placă, ce
caută oare femeia asta care nu mă vrea, care nu mă iubeşte,
ce poate căuta mai mult decît ceea ce eu simt că pot şi
trebuie să-i dau?“ şi se tot zbate aşa şi nu-şi găseşte odihnă
şi la un moment dat iubirea pentru ea este numai iubire de
sine, de fiinţa lui care o iubeşte pe ea, este iubire pentru ceea
ce ar putea fi ei doi împreună, şi nu sînt. Şi năpădit de furie
Rambaldo aleargă la cortul ei, îşi pregăteşte cal, arme, desagi
de drum, pleacă şi el, pentru că la război nu te baţi bine decît
dacă printre vîrfuri de lănci ţi se năzare o gură de femeie, şi
atunci toate, răni, prăfărie, miros de cai capătă farmecul
surîsului ei.
Şi Torrismondo pleca în seara aceea, şi el trist, şi el plin de
nădejde. Pleca să caute pădurea, pădurea umedă şi
umbroasă a copilăriei, pe mama, zilele din peşteră; şi mai la
urmă, frăţia neprihănită a acelor călugări înarmaţi, îmbrăcaţi
în alb, tăcuţi, stînd de veghe în jurul focurilor unei tabere,
tăinuită în inima pădurii cu crengi joase care mai că mîngîie
vîrfurile ferigilor, cu pămînt gras din care nasc ciuperci ce nu
văd niciodată lumina soarelui.
Carol cel Mare, după ce auzi despre toate aceste plecări
neprevăzute, se sculă de la masă cam nesigur pe picioare şi
porni spre cortul regal cu gîndul la timpurile cînd de plecat,
plecau Astolfo, Rinaldo, Guidon Sălbaticul, Roland, pentru
fapte care erau apoi cîntate de poeţi; în vreme ce acum nu
era chip să-i mai urneşti din loc pe aceşti veterani decît doar
pentru stricte obligaţii de serviciu. „Să meargă, sînt tineri, să
facă”, zicea Carol cel Mare cu obişnuinţa caracteristică
oamenilor întreprinzători de a socoti că mişcarea face bine
oricînd; dar şi cu amărăciunea bătrînilor pe care îi doare
pierderea lucrurilor de altădată mai mult decît îi bucură
ivirea celor noi.
VIII