POVESTEA UNUI ELEFĂNȚEL

de Valdiane

A fost odată ca niciodată pe când se pieptănau babele cu piepteni de lut ars și se

spălau pe față cu zer de lapte de capră ca să fie frumoase de-a doua, un ținut încărcat cu
arbori exotici, tamarini, avocado, baobabi și tot soiul.
Acolo își aveau sălașul o familie de scatii care ciripeau într-una ba despre unii, ba
despre alții: că familia de vulpi s-a înmulțit din nou și că cel mic are boticul cam scurt, că
bursucul s-a certat cu nevastă-sa și l-a dat afară din vizuină, că leul vrea să fie din nou
stăpân pe ținut și că îl ,,persecută” pe castor să demisioneze...
Și cum își tot pierdeau ei vremea așa, iată că auziră dinspre desișul pădurii un sunet
ciudat, ca de trompetă... acel glas le era necunoscut. Zburară îndată acolo, cu inimile
strânse de frică și ochi mari deschiși.
─ Cine să fie?!
─ Eu de unde vrei să știu, țipă aproape nevasta scatiului aprinsă.
În poieniță zăriră un animal cu colți lungi, albi, cu urechi clăpăuge, care se zbăteau
ușor ca niște frunze de palmier, și picioare groase, puternice.
─ Aceasta trebuie să fie o fiară foarte foarte periculoasă, șopti scatiul.
─ Da, îl aprobă nevastă-sa. Trebuie să-i anunțăm pe toți.
Până să-și ia ei zborul, vântul purtă vestea prin împrejurimi și multe vietăți se
îndreptară spre poieniță.
─ Cine ești îl întrebă iepurașul de după un copăcel.
─ Eu?! Întrebă mirat intrusul. Eu sunt un pui de elefant. Savana unde locuiam cu
părinții mei a ars și toți au fugit care-ncotro. Mătușile, bunicii, verii au luat-o la goană
îngroziți și au uitat de mine. M-am rătăcit, dar la voi e multă iarbă proaspătă.
─ Păi, și ce vei face elefănțelule? Continuă interogatoriul un trimis al castorului.
─ Voi rămâne aici o vreme ca să mă întremez, apoi voi pleca să-i caut...
─ Da, bine. Dar noi nu știm ce face un elefant. Ce mănânci? Cum dormi? Ce
metehne ai? Îl chestionă de data aceasta leul ca să vadă dacă îi este amenințată poziția,
dacă va reuși să-l înlăture pe castorul cel înțelept.
Elefănțelul se așeză pe iarbă și-și scutură capul, apoi cu urechile desfăcute îi liniști:
─ Eu sunt erbivor ca mulți dintre voi și am și o memorie foarte bună deoarece
mănânc alune, semințe care au Omega 3. Dar dacă cineva mă amenință și e violent, îmi
pot folosi ambele arme naturale: colții de fildeș și picioarele puternice ca un trunchi de
copac.
─ Aha, moțăi leul. Mi-ar putea fi mie de folos ca să-l ,,strivesc” pe castor și
construcțiile lui ridicole. Face poduri și tunele subacvatice, de parcă am trăi în Veneția.
Mda, bine elefănțelule, păi unde stau eu este multă iarbă, hai cu mine...
─ Nu te duu, nu te duuce – îl rugă iepurașul care avea acum mai mult curaj.
─ Haide, lasă-i pe ei. Sunt niște fricoși, tu ești puternic ca mine, îl lăudă leul.
Elefănțelul îl urmă, deși parcă cu oarecare tragere de inimă. Încerca să-și aducă
aminte ce-i spusese maica lui despre lei, dar fără succes.
Trecu o săptămână, iar leul hotărî că e timpul să atace în plin. Îl chemă pe elefănțel
care era mai întremat acum și puțin mai înalt.:

1
 ─ Ei, bine elefănțelule! Uite eu am fost generos cu tine și ospitalier. E timpul să îmi
întorci și tu răsplata.
─ Cam ce ai dori leule să fac eu pentru tine?!
─ Aș dori să dărâmi podurile și tunelurile subacvatice ale castorului. A oprit apa într-
un fel de bazin și e păcat.
─ Dar apa iese mult mai curată din acel bazin și peștilor le place și nouă care o bem.
─ Înțelege că trebuie să mă ajuți, altfel va fi inundație la prima ploaie adevărată.
─ Dar..., mai stărui elefănțelul.
─ Niciun dar, hai cu mine... își înfoie leul coama.

Leul care știa obiceiul castorilor de a dormi buștean la marginea malului după-
amiaza, îl împinse numaidecât pe elefănțel peste construcția de crengi și pietriș. Acesta
mai neîndemnatic din fire, deși vrusese să evite surparea podețelor mai rău se încurcă și
prinzându-și un picior în niște crengi încâlcite, strică derutat tot ce construiseră castorii.
Murea de rușine. Maica lui îl învățase să nu distrugă sîlașul altor animale... că se întoarce
roata.
─ Bine, bravo, îl lăudă leul.
Dar elefănțelul fugi la marginea pădurii, cât mai departe de acest îndrumător la rău.
Când aflară castorii dezastrul, fură tare dezamăgiți. Apa era tulbure, peștii se
zbăteau nemulțumiți între ostroavele rămase intacte, iar celelalte animăluțe așteptau
însetate să se limpezească apa.
Elefănțelul află de la scatii ce necaz mare îi cuprinsese pe toți, iar leul dădea vina
numai pe elefănțel prin toate colțurile pădurii.
Își luă inima în dinți și se înfățișă castorului cerându-și iertare și povestindu-i de fapt
cum stăteau de fapt lucrurile. Dar, dintr-odată, simți cu vârful trompei acel miros înecăcios,
vestitor al dezastrului..., era fum... Pădurea ardea și aici. Îi alertă pe toți... Apoi începu să
scoată arborii mai tineri din rădăcini cu ajutorul trompei și a capului puternic. Îi despică
pentru castori pentru a reconstrui podețele și tunelurile. Aceștia fiind maeștri foarte rapizi
terminară în curând ,,infrastructura” subacvatică și invitară animalele să se ascundă de foc.
Toate și-au găsit loc, chiar și elefantul plutea pe un buștean mai gros, în vreme ce
flăcări lacome mistuiau totul în jur.
Leul, din păcate aflat în sălașul lui, mestecâng la victoria pe care o câștigase
necinstit, nu sesiză pericolul și își găsise sfârșitul visând că e din nou la putere.
După ce se isprăvi catastrofa, elefănțelul își luă rămas bun de la noii săi prieteni și
se înturnă pe drumul de unde venise sfârâind focul. Se auzi într-un târziu strigătul de
bucurie al revederii, purtat ca un ecou de același vânt care-l adusese aici la începutul
poveștii.

MORALA: ,,Cine primește tovărășia celor răi, ca ei ajunge!”

2
 POVESTEA CELOR DOI PUIUȚI PUMA
de Valdiane

A fost odată într-un ținut plin de meri, pruni, struguri și nuci tămâioși o familie de
puma. Trăiau doar tata și cei doi puiuți. mama lor și-a găsit sfârșitul la o vânătoare de bivoli,
niște animale înspăimântătoare și foarte unite când unul de-al lor, mai slab este încolțit.
Aveau un mic sălaș construit pe crengile bătrâioare ale unui eucalipt. Frunzișul des
adăpostea fără probleme cele două suflețle cu ochi arămii și blăniță neagră. Tatăl puma
pleca la vânătoare abia după ce îi sfătuia și răsfătuia pe cei doi mititei.
Și azi rămăseseră singuri. Erau mai-mai să alunece jos, dar ghearele perfect adaptate
vieții arboricole și-au făcut datoria și de această dată. După ce se jucară pe crengile
copacului, hotărâră că sunt destul de mari ca să exploreze și ce e jos. Din 3-4 sărituri de
feline în devenire ajunseră pe pământ. Pentru prima dată inspirară adânc mirosul proaspăt
de iarbă verde și pământ reavăn.
─ Ce bine e jos, rosti cel mare încântat.
─ Da, și nu mai trebuie să ne folosim ghearele pentru sprijin, completă cel mic.
Se jucară cât se jucară, când auziră un sâsâit. știau de la tatăl lor că nu putea fi decât
șarpele. Nu îi ataca deoarece îi era frică de ghearele tatălului ascuțite ca pumnalul.
─ Ce faceți puicușorilor, îi ademeni el sâsâit.
─ Ne jucăm, dumneata?!
─ Păi, uite știți voi că sunt bătrân și nu mai am dexteritatea de altă dată… Vedeți
copacul acela înalt.
─ Da, e un pin sălbatic.
─ Mda, acolo își are cuibul vulturoaica ce anul trecut mi-a înghițit puișorii… Aș vrea să
mă răzbun și eu, dar nu pot. Are trei ouă, și dacă vor ecloza, vă dați seama ce pericol
pentru noi toți… încă trei guri hrăpărețe. dar, dacă v-ați cățăra voi, doi pui atât de îndrăzneți
și agili, sigur ați deveni eroi după ce veți fi doborât cuibul. Iar eu voi înghiți și anul acesta
puii vulturoaicei, își zise fericit șarpele în gând.
Puii de puma nu știau că vulturoaica și puii ei erau de fapt necrofagi, adică mâncau
stârvuri de animale, nu le atacau niciodată pe cele vii. Erau vulturi pleșuvi, uriași, dar nu
lacomi cum îi prezenta șarpele.
Se cățărară anevoios până sus, căci pinul e un arbore foarte dificil de cățărat, drept, cu
scoarța groasă și crengi crescute la un metru distanță. Abia sus către coroană e mai
puținpericulos.acolo era cuibul păsării. Când se apropiară cu urechile ciulite, cel mare auzi
un pocnet și dintr-un ou ieși un căpușor golaș, cu ochi uimiți și ciocul pregătit să înghită
hrana, apoi alte două crăpături și se eliberară și ceilalți doi pui.
Puii de puma priveau nedumeriți la cei trei puișori cum ciuguleau resturi de ou în lipsă
de altceva.
Jos se auzi un mârâit binecunoscut lor. Era tatăl-puma care se întorsese acasă cu
prada. Îi zări sus și pe șarpe așteptând să-I cadă ouăle de vulturoică drept în gură.
─ Ce-ai făcut jigodie haină? De ce mi-ai momit copilașii. Dacă vine vulturoaica acum…
ce mă fac?
─ Lasă, nu te enerva, căci sunt puternici. S-au plictisit tot în copac, le-am dat o lecție de
viață, zise șarpele cu viclenie.

3
Chiar atunci se auzi fâlfâitul vulturoaicei, supărată că nu a găsit nimic.. zărindu-și puișorii
abia eclozați, tresări de bucurie.
─ În sfârșit, dragii mei…, îi alintă fericită. Apoi zări alături de cuib două mâțe negre.
─ Aha…, deci voi mi-ați fost pui de năpârcă. Ați venit și anul acesta să îmi furați puișorii.
Vă arăt eu vouă!!!
─ Nu sunt de năpârcă coană vulturoaică, rosti tatăl calm, deși sufletul lui sângera doar
gândindu-se la urmare. Uite, las-I pe fiii mei în pace, căci au ascultat vocea hâtră a acestui
șarpe, pe care ți-l dau cadou… are ce să-ți povestească de anul trecut… Știi că sunt de
cuvânt, de la mine întotdeauna ți-au rămas stârvuri…
─ Așa e, doar învață-I altădată să nu mai umble pe unde nu le fierbe oala, că s-ar putea
să se ardă rău.
Astfel vulturoaica își primi bucuroasă prada, iar tatăl-puma hotărî să-și țină pe- aproape
puii. Era timpul să-i ia la vânătoare, departe de vreo loghioană lacomă și vicleană.

MORALA: ,,Ferește-te de prietenii falși, care-și urmăresc propriul interes”.

4
 POVESTEA CELOR TREI PUI DE LUP
de Valdiane
Într-o țară de munte, cu ape repezi și ape întortocheate, unde întâlnești la tot pasul
oameni cu spate lat și mustața ă neagră și deasă – își avea vizuina o lupoaică bătrână ce
creștea trei pui de lup, după ce părinții plecaseră într-un ținut îndepărtat și nu se mai
întoraseră.
Lupoaicei îi erau dragi cei trei, mai ales că erau ascultători. Vânau împreună și nu se
depărtau unul de celălalt. Într-o zi sosi lângă vizuina lor un raton care-și arătă colții ascuțiți,
sfătuindu-i așa:
─ Voi ași ajuns mari, acum trebuie să vă faceți și voi un drum în viață.
─ Dar mama voastră lupoaica ce o să facă fără noi?! Întrebă cel mic.
─ Se descurcă ea, nu vă îngrijorați... mai are rude aici. Haideți cu mine și veți învăța
să vânați șerpi, broaște țestoase care-și ascund în nisip ouă foarte-foarte bune, și de ce nu
veți învăța să pescuiți chiar în râu.
─ În râu, super, strigară ei entuziasmați, deoarece lupoaica le interzisese asect
lucru.
Ratonul își dorea să îi transforme pe cei trei în bodyguarzii lui, mai ales că se temea
de regele ținutului, tigrul Dungilă. Nu-l interesa decât să-și păzească spatele.
Îui aduse pe cei trei aproape de scorbura în care locuia el. Mușchii verzi și maronii
acopereau scoarța ca un covoraș pufos. Dar locul era strâmt și ușor de folosit de
proprietarul ei.
─ Dar noi unde vom dormi? Întrebă puiul cel mare.
─ Da, chiar așa, acasă aveam loc pentru toți și mâncare pregătită.
─ Ei, dar mofturoși v-ați învățat, zise ratonul scuturându-și mustățile și micșorându-și
și mai tare ochii negri, tăciunoși. Voi sunteți animale sălbatice sau ați uitat? Puteți dormi și
în aer liber fără să resimțiți consecințele. Asta vă călește...
─ Scuză-ne, ratonule. Atunci vom dormi lângă vizuina ta, dacă nu te superi.
─ E o scorbură, dar mă rog. Sigur că nu mă supăr asta era și ideea până la urmă, își
zise în sinea lui ratonul.
Noaptea trecu greu pentru cei trei. Frigul le intrase ascuțit în oase, deși stăteau
înghesuiți unii în alții. Într-unfinal adormiseră obosiți și înfometați.
A doua zi ratonul îi învăță tehnicile știute de el la râu. Se uita țintă la pradă, apoi se
arunca cu o viteză uimitoare asupra ei. Lupii, deși erau agili, nu aveau dexteritatea lui. Îl
admirau. Ei nu au prins decât un păstrăv, după ce au făcut ce știau ei mai bine: vânătoarea
colectivă. L-au împărțit după cum știau ei că fac lupii.
Ratonul, în schimb, nu le dădu nimic, ci le indică drumul unde vor găsi ouă de
broaște țestoase. Acolo folosindu-și mirosul și ghearele special adaptate la săpat, a
descoperit într-un timp record cuibul și se ,,înfruptară” cu ochi lacomi și fericiți la minunata
comoară.
Lupii îl priveau salivând, dar nu ândrăzneau să-i ceară ca să nu-i considere lași. Se
puseseră și ei pe scormonit, dar fără prea mare succes.
După ce se ghiftui bine, ratonul le dădu câte un ou de broască țestoasă, chipurile ca
să prindă și ei poftă pe viitor. Cu mațele chiorăind se întoarseră la vizuina ratonului.

5
 Așa, deci, ei nu sunt buni de nimic. Dacă nu au dibuit ouă de broaște, cum vor fi
capabili să doboare un șarpe care se unduie, sâsâie și e alunecos?!
Adormiră visând la carnea gustoasă pe care le-o pregătea lupoaica, mustățile și
botul le trepidau în vis, adulmecând aromele cărnii.
A doua zi, ratonul se cuibări cât mai bine în scorbura lui, anunțându-i că vrea să
vadă cât de buni vânători sunt.
─ Azi veți merge în Valea Stâncoasă unde sălășluiesc șerpii. Acolo veți folosi ce
tehnică veți dori, îmi veți aduce trei șerpi, nici prea mari, nici prea grei, potriviți cu forța și
statura voastră...
─ Dar noi nu știm să vânăm șerpi.
─ Nu-i nimic, e cazul să învățați, i-o reteză ratonul.
Cei trei plecară nedumeriți și temători. Auziseră că au colți și scuipă foc pe gură.
După ce merseră cale lungă să-i ajungă, zăriră în depărtare niște stânci colțuroase.
Bănuiau că urmează Valea.
─ Vom ataca după regula haitei, fiecare își stabilește poziția, rămâne în așteptare,
iar la semnalul meu sare asupra prăzii. Eu voi sări la gât ca să îl imobilizez.
În timp ce-și puneau tactica l apunct, se apropie de ei Tigrul Dungilă, stăpânul
ținutului aceluia.
─ Ce căutați voi aici, îi întrebă calm.
─ Am venit să vânăm trei șerpi.
─ Pentru ce vânați șerpi? Din câte știu lupii nu mănâncă șerpi.
─ Ratonul zice că e timpul să învățăm.
─ Și ce mai zice ratonul să vânați?
─ Ouă de broască țestoasă și pești, zice cel mijlociu...
─ Ha-ha-ha, pufni Tigrul Dungilă. Ce prostie, dragii mei, ratonul vă folosește să
vânați pentru el. Voi sunteți lupi, nu ratoni. și mai apoi ar trebui să știți că voi nu sunteți
imuni la veninul șarpelui, pe când ratonul, DA. Aici sunt doar șerpi veninoși. Cel mai bine ar
trebui să faceți calea întoarsă și să-i spuneți ratonului că ați vânat șerpii, dar că că nu ați
putut să-i cărați și i-ați lăsat lângă Stânca Voinicului, să vie el să și-i aducă.
─ Bine, mă duc eu că sunt mai mare.
Tigrul îi ascunse pe cei doi lupi și la fel rămase și el la adăpost până s-o ivi ratonul.
Când apăru acesta fericit că va avea ce prânzi, iaca că-i ieși în cale Dungilă, cu colții
sclipind:
─ De ce te folosești de niște bieți orfani?!
─ Ei, eu sunt bătrân și bolnav și nu are cine mă ajuta.
─ Nu mai spune, măi-măi și vai de mine... Dar lupoaica ce i-a crescut nu are mai
multă nevoie de ei, se răsti tigrul.
─ Da, dar...
─ Niciun dar. Puii se-ntorc chiar acum acasă, iar tu vii la judecata jivinelor.

MORALA: ,,Rău faci, rău primești”.

6
 POVESTEA CELOR PATRU PUI DE DINOZAURI

de Valdiane

Acum 220 de milioane de ani au apărut pe Terra* niște creaturi uriașe cărora unii le-
au zis: DINOZAURI (,,șopârlă/reptilă de groază”). Pentru că semănau cu niște șopârle, dar
mult mai mari și mai terifiante*.
Unele se zicea că erau erbivore, mâncau iarbă, altele carne, cum era cunoscut
îngrozitorul T-Rex.
Timp de 180 de milioane de ani au dominat pământul uscat, deoarece în aer erau
pterozaurii, iar în apă numeroși monștri marini.
În acea perioadă îndepărtată iată că în apropierea Antarcticii trăia o familie de
stegozauri, dinozauri care aveau în vârful cozii trei spini cu care își țineau la distanță
dușmanii.
În aproierea lor, în tundra uriașă de 10 m, locuiau vecinii lor – Tricerapoșii, celebrii
dinozauri cu guler osos și trei coarne atașate cu care se apărau împotriva lui T-Rex.
Pe când puii de stegozauri se jucau nestingheriți la marginea apei, de ei s-au
apropiat un stegosaur bătrân și îi întrebă cum se numjesc:
- Eu mă numesc Sarbanipal, zise cel mare.
- Iar eu mă numesc Mauripal, zice al doilea pui.
- Eu sun Picozaur, că sunt mai puțin dezvoltat și mai nearătos, zice al treilea.
- Dar, tu, mititelule?!
- Eu sunt Brontozaur!
- Imposibil…, zice Stegozaurul. Brontozaurii au capul mic ca și noi, dar gâtul foarte
lung, picioarele scurte și groase, cilindrice și au trăit în era secundară. Noi avem
gâtul scurt, adaptat pentru păscutul ierbii joase… avem cea mai celebră creastă
pe spate dintre toți dinozaurii: două plăci vertical pănă spre coadă și doi spini în
vârful cozii. Suntem puternici și temuți.
- Dar părinții noștri, dinozaurienii așa m-au botezat de la început., zise Brontozaur,
sperând să-l calmeze pe bătrân.
- Bine, bine. Hai să mă uit mai bine la tine: pănă acum gâtul nu e nici prea lung,
nici prea scurt, ai pielea groasă ca noi, dar nici urmă de creastă pe spate. Poate
din cauză că ești încă prea mic, se consolă bătrânul stegosaur.
În acest timp ceilalți frați mai mari îl priveau uimiți. da, așa e, Brontozaur nu are
creastă pe spate, deloc. Oare de ce?! Alergară într-un suflet la părinții lor.
Tatăl era tăcut ca de obicei. Rumega în liniște trufandalele de peste zi. Așa că se
înfățișară mamei lor, care le zise că nu e nimic grav, cândva îi vor crește și lui două rânduri
de plăci. Mai bine s-ar duce la culcare. Că mâine urmează o nouă incursiune a lui T-Rex și
au nevoie să-și adune energie pentru a fugi din calea lui.
În tot acest timp Brontozaur îi privea cu atenție pe părinții și pe frații lor… dacă
bătrânul avea dreptate. Dacă el nu era Stegozaur, atunci ce căuta aici? și mai ales unde
erau ai lui?!

7
 În noaptea aceea se petrecu ceva ciudat, gâtul I se lungise de doi metri, iar coada la
fel. Simți că nu mai încape în culcușul lui de eucalypt.

Dimineața se trezi primul și se rușină de gâtul lui prea lung. Îi era groază să dea
ochii cu frații mai mari, așa că se furișă, cât poate unul din specia sa, plecă spre apă
sperând să-l găsească pe bătrânul Stegozaur. Sigur el știe mai multe despre cum ar putea
să-și găsească familia reală. La gât simți că are încă colierul făcut de mama adoptivă, din
frunze de mirt*,
Inspiră aerul stătut al mlaștinii. În apropiere era într-adevăr Stegozaurul de ieri.
- Bună ziua, moșule, zise Brontozaur.
- Bună ziua ziua, micuțule. Ce e cu tine la ora asta aici, singur?!
- Am plecat de-acasă!
- De ce?!
- Uită-te la mine puțin te rog!
- Mă uit. În afară de un gât mai lung și o coadă pe măsură, nimic schimbat…
- ți se pare puțin cu 3 m mai mult…, zise revoltat micuțul.
- Pentru un Stegosaur e foarte mult, dar pentru un Brontozaur nimic mai obișnuit.
- Așa, deci. Îți bați joc de mine? Strigă el.
- Nu, îl liniști Stegozaur. Mi-am dat seama de ieri că o să mă cauți. da. Cred că știu
cum ai putea găsi familia adevărată. Uită-te acolo, după ghețuri. Dar până apuci
acel drum, asigură-te că că cei care ți-au fost părinți și frați nu-și fac griji. Anunță-
I ce hotărâre ai luat, te rog. Nu-I părăsi așa.
Plecă, Brontozaurul, cu voința mărită și sigur pe el. Din depărtare auzi cunoscutul
urlet de fiară dezlănțuită a lui T-Rex. Venea chiar dinspre adăpostul familiei sale. Alergă cu
inima strânsă până acolo și îl zări pe tatăl său luptându-se cu reptila atroce*.
Fugi într-un suflet spre locul luptei și îl lovi cu gâtul lui puternic pe T-Rex. Acesta
nemaivăzând un brontosaur vreodată se dădu îndărăt surprins, neștiind ce atitudine să
adopte. Se retrase răcnind, cu spume la bot…
- Brontozaur, ce ai făcut?! Unde ai fost? Îl întrebă tatăl-Stegozaur. Se putea
întâmpla ceva rău cu tine… de fapt cu noi…, pentru că dacă nu te întorceai ar
fost imposibil să îi mai țin piept mult timp.
- Doar tu ai reușit să oprești bestia, chiuiră fericiți frații săi. Ura! Ura! Ura!, strigară
în cor aceștia.
Mama îl împresură cu privirea-i blândă, apoi îi zise:
- E timpul să-ți spunem cine ești. Ei bine, pe când cloceam ouăle din care urma să
iasă frații tăi mai mari, lângă cuibul nostrum uriaș, opri obosită o mamă
Brontozaur și ne rugă să avem grijă și de ultimul ei ou, apoi dispăru cu durerea în
ochi. În depărtare se putea auzi cum un T-Rex își învinge prada. Ne-am dat
seama că s-a sacrificat, ținându-l pe T-Rex adeparte atât de ou, cât și de noi. I-
am mulțumit în gând și am așezat prețiosul ei ou în cuibul nostrum.
*atroce – fioros; feroce; crunt; cumplit;
*mirt - (Myrtus communis) este o plantă perenă din familia Mirtacee (Myrtaceae), nativă în
Europa de Sud și Africa de Nord, în zona Mării Mediterane. Frunzele emană un miros
8
aromatic și împrospător, care amintește de cel de mentă sau eucalipt. Arbustul produce o
esență uleioasă cu un miros specific, folosită adesea în industria cosmetică (producție de
parfumuri, deodorante de cameră, tămâie, etc.).

- Astfel, zise tatăl-brontozaur, am hotărât să te creștem ca pe fiul nostru, indifferent

ce s-ar putea întâmpla.
- Mulțumesc, tată, nu vreau să par nerecunoscător, dar vreau să îmi caut și
membri din familia mea, câți or mai fi rămas… deocdamdată am hotărât să vă
mai bucur cu prezența mea puțin, până cresc și frații mai puternici.
Astfel familia de brontozaurieni au dat o petrecere la care au invitat pe toți vecinii,
inclusiv pe bătrânul Stegozaur, care participă mândru și mai sfătui ici colea pe micuți
cum să lupte cu T-Rex.

MORALA: ,,Prin urmare locul fiecăruia e dinainte stabilit acolo unde e mai
mare nevoie de el.’’

1. POVESTEA CELOR CINCI PUI DE IAC

de Valdiane
În ținutul îndepărtat al Bhutan-ului, un mic regatîntre India și Tibet trăiesc iacii, o
specie de vite sălbatice, pe care omul a reușit să le domesticească. Iarna, iacii sălbatici
coboară la altitudini mai joase, urmând ca vara să ajungă la 3000 de m, uneori chiar 6000
de m. De aceea au părul lung pe gât, coamă, burtă și la coadă pentru a se proteja de frig.
Iacii sălbatici au dimensiuni* mai mari, o înălțime la greabăn* de 1.60 – 1.80 m.
Într-o turmă de treizeci de indivizi își duceau veacul și familia unor iaci care aveau 4
pui, fiecare fătat la un an diferență. Femela poate făta doar un pui, un vițeluș pe an, iar
gestația durează 9 luni ca la rasa umană.
Și în acest an, Iaculina era gestantă. Urma cel de-al cincilea pui. Spera ca de fiecare
dată să aibă o mică Iaculină. Tatăl iac se plimba nervos în jurul turmei, căci el era și
masculul alfa, masculul dominant al turmei. Cei mai bătrâni îl luau peste picior:
- Doar nu ești la prima naștere?! De ce te tot frămânți?!
- Nu sunt, dar iată că a venit luna mai și trebuie să urcăm turma cu 2000 de m
mai sus. Ce fac dacă Iacul Pletos anunță plecarea. Eu rămân singur cu familia mea.
Iar bhutanezii ăștia abia așteaptă să ne izolăm, ca să ne vâneze.
- Păi, uite, rămâi doar tu și Iaculina ta. Ceilalți pui vor veni cu noi... așa va fi mai
ușor să vă ascundeți, îi sugeră* unul dintre bătrânii iaci.
- Bine, mă voi gândi și la varianta aceasta, mormăi tatăl-iac.
Puii se jucau nestingheriți în jurul mamei.
9
 - Mamă, e adevărat, că dacă pleacă turma, plecăm și noi cu ei?!
- Cine a spus acest lucru?! Dacă eu nu voi putea pleca, vom rămâne toți aici,
până puiul se întremează și vom putea urca și noi.
- Ce bine, mamă! Te iubim, ziseră ei în cor.
A doua zi, nu mare le fu mirarea, când Iacul Pletos, cu vocea-i veșnic răgușită
anunță că vor migra spre înălțimile podișului.
Mama iac se cutremură îngrijorată, dar tatăl-iac îi liniști. Vor mai rămâne două
săptămâni aici, apoi îi vor urma. Doar cunoaște bine drumul spre vechiul popas din timpul
verii.
Puii priveau triști cum prietenii lor se cățărau voioși pe stâncile acoperite de mușchi
sălbatic, crud și pufos. Mirosul de pin le pătrundea în nări, întărâtându-i.
Tatăl-iac ascultă pentru a nu știu câta oară burta mamei. Puiul mișca, asta e clar, dar
nu atât de convingător încât să-și anunțe venirea pe lume. Mai aveau de așteptat... Îi
trimise pe pui să pășuneze și se odihni și el.
Puii uitară în curând de ceilalți și începură să se joace, sărind peste micile gropi,
apoi clămpănind apa cu acele copite rotunde specifice speciei lor. Erau activi pentru că era
dimineață, seara urma altă rundă de ghidușii, doar la amiază iacii se odihnesc,
rumegând...
Deodată îl auziră pe tatăl lor:
*dimensiune – volum, mărime;
*greabăn – umerii unui animal;

- În sfâșit, ia uite!...
Goniră în trap nebun. Da, frățiorul sau surioara lor hotărî să apară. Mama lor era plină de
năduf, picuri mari de transpirație îi coborau pe frunte.
- Avem o nouă membră în familie, îi anunțară tatăl mândru.
- Ce biine! Ce biiine! –strigară-n cor frații mai mari.
- Mai stăm o săptămână și apoi îi vom urma pe ceilalți.
Următoarele zile, puiul nou-născut începu să se adapteze cu noul mediu, dar nu se
dezlipea deloc de mamă. Ceilalți frați încercau să o atragă în jocurile lor și pe surioară, dar
aceasta nu se simțea încă în largul ei, departe de părinți. Cu o zi înainte de plecare, se
întâmplă ceva neașteptat.
Dinspre sat clopotele *dzongului băteau anunțând parcă dezastrul. Un grup de vânători
urcau înspre culcușul lor cu repeziciune. Mai întâi îl anihilară pe tatăl-iac care încerca în
zadar să oprească cu coarnele gloanțele ucigașe, apoi o răpuseră pe mamă.
Cei cinci pui reușiseră să se pitulească adânc între tufele dintre stânci. Așteptau
înfrigurați... bhutanezii nu irosesc nimic dacă prind un iac: din lapte fac brânză, din păr
covoare și țesături, pielea o prăjesc și o mănâncă sub formă de snacks-uri, iar din carne fac
fripturi gustoase. Erau mulțumiți de pradă, nu se mai sinchiseau de prinderea puilor.
Puii, speriați, o luară cu încetișorul pe surioara mai mică și îi promiseseră să găsească un
loc de joacă nemaipomenit. Urcară sperând să nu piardă urma turmei.
- M-e foame, anunță mica Iaculină.
- Și nouă..., uite, noi iacii, mâncăm iarbă și câteodată și frunze de pin când ne e
foame.

10
 - Dar eu vreau lapte, vreau la mama...
- Bine, zise iacul cel mare, mama și tata au plecat departe, iar noi trebuie
săurmăm turma, așa a zis tata.
Tot urcand ei așa, iată că în fața lor ieși o capră de munte, cu doi pui.
- Unde plecați voi așa singuri?!
- Păi, uite... și-atunci într-o suflare iacul mijlociu îi povesti la ureche ce se
întâmplase de fapt. Caprei fiindu-i milă de micuță o lăsă să bea lapte de la ea.
- Nu-i nimic dragilor, zise capra. și noi mergem exact în aceeași direcție pe
care a luat-o turma voastră.mergem împreună.
Parcă se simțeau mai bine, acum că era cu ei cineva cu mai multă experiență. Tot
urcând așa, iată că le apăru în cale un lup tibetan, arătându-și colții fioroși. Cei patru pui
văzură cum se apără iacii în caz de pericol și urmară exemplul. Așezară în mijloc pe
capră, pe iezii ei și pe Iaculina și așteptară atacul cu coarnele pregătite.
Lupul se descurajă în curând deoarece nu era pregătit să facă față unei apărări atât de
precise.
Mai urcară ce urcară ei zide vară până-n seară, până dădură de turma lor., care îi
întâmpină cu bucurie. Aflând ce au pățit părinții lor, Iacul Pletos se căină în zadar că n-a
amânat plecarea cu o săptămână...
- Dar capra nu poate rămâne în turma noastră, hotărî el precis.
*dzong- mănăstire budistă ridicată stânci în India, China, Tibet, Bhutan.

- De ce? săriră ca arși cei 5 pui de iac.

- Pentru că mirosul ei specific, mai puternic decât al nostru ar atrage jivinele,
cum l-a atras și pe acel lup!
- Fără ea nu rămânem nici noi, anunțară puii...
- La fel de încăpîțânați ca tatăl vostru. Bine, fie!
Neavând încotro șeful iacilor fu nevoit să accepte și prezența caprei, pe care fie
vorba între noi, o cam ocolea.
Puii în schimb stăteau în preajma ei și se simțeau ca o familie.

MORALA: ,, Nu contează cum arăți, ci ce faci și cum ai sufletul în

realitate.”

11
12