Luceafărul

de Mihai Eminescu

Apărut în 1883 în Almanahul Societății Academice Social-Literare România Jună din

Viena, poemul Luceafărul va fi reprodus ulterior în revista Convorbiri literare, după ce timp
de trei ani a fost prelucat în cinci variante până când schema epică a poemului Fata din
grădina de aur devine pretext alegoric pentru meditația romantică. Poemul, de inspirație
folclorică, căci poetul valorifică basme, mitul zburătorului și izvoare filosofice, reprezintă o
meditație asupra destinului omului de geniu, văzută ca o ființă solitară și nefericită, opusă
omului comun.
Poemul romantic se realizează prin amestecul genurilor și al speciilor. Astfel, lirismul
susținut de meditația filosofică și expresivitatea limbajului este turnat în schema epică a
basmului și are elemente dramatice: secvențe dialogate și dramatismul sentimentelor.
Elementele fantastice: metamorfozele și călătoria lui Hyperion apar în prima și a treia parte,
partea a doua unește idila și elegia, în timp ce partea a patra conține elemente de meditație,
idilă și pastel.