Rolul indicațiilor scenice

Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care desemna „caietele cu

consemnări date actorilor înaintea reprezentaţiei”.

Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis defineşte didascaliile

drept: „Des instructions données par l’auteur à ses acteurs (...) pour interpréter le
texte dramatique. Par extension dans l’usage commun: des indications scéniques.”
(Instrucţiuni date de autor actorilor săi pentru a interpreta textul dramatic. Prin
extensie, în uzaj comun: indicaţii scenice.)

Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale pentru transpunerea

textului în spectacol, sprijinind jocul actorilor. Ele conferă informaţii preţioase nu
doar în reprezentarea scenică, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând cititorul să-şi
reprezinte mental evenimentele şi personajele. Aici, în didascalii, sunt notate
succint detalii privind mimica, gesturile, comportamentul, limbajul personajelor ori
detalii ale acţiunii (spaţiul, timpul etc.).

Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi interne.

Indicaţiile externe sunt:

 indicaţii paratextuale (titlurile) -  cele dintâi elemente care vin în faţa

lectorului sau pe afişul stagiunii, ca purtătoare de sens şi ducând la o reprezentare
imaginară a subiectului;
 indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se încadrează piesa:
comedie, tragedie, dramă, farsă etc. Aceste indicaţii coordonează receptorul,
fixându-i cadrul de interpretare şi spaţiul de manevră a imaginarului;
 indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de nume, tradiţional
aşezate la începutul fiecărui text dramatic, ne pot oferi sugestii importante asupra
personajelor, creându-le o identitate sau făcându-le o caracterizare succintă; 
 bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care încadrează textul în diferite
locuri. Putem vorbi despre borne extreme, adică folosite la începutul sau la finalul
unei piese, ale unui act sau ale  unei scene, şi borne intermediare, care vor delimita
două spaţii diferite, două acţiuni în schimbare, modificarea temporală.
Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele se plasează
înaintea unei replici (imediat după identificarea personajului), în cadrul replicilor
sau la finalul lor. Sunt de mai multe feluri: