Didascaliile

Termenul didascalie provine din grecescul didaskalia, care

desemna „caietele cu consemnări date actorilor înaintea
reprezentaţiei”.

Într-un dicţionar dedicat teatrului,în 1980, Patrice Pavis

defineşte didascaliile drept: „Des instructions données par
l’auteur à ses acteurs (...) pour interpréter le texte dramatique.
Par extension dans l’usage commun: des indications
scéniques.” (Instrucţiuni date de autor actorilor săi pentru a
interpreta textul dramatic. Prin extensie, în uzaj comun:
indicaţii scenice.)

Didascaliile (indicaţiile scenice) oferă îndrumări esenţiale

pentru transpunerea textului în spectacol, sprijinind jocul
actorilor. Ele conferă informaţii preţioase nu doar în
reprezentarea scenică, ci şi în lectura propriu-zisă, ajutând
cititorul să-şi reprezinte mental evenimentele şi personajele.
Aici, în didascalii, sunt notate succint detalii privind mimica,
gesturile, comportamentul, limbajul personajelor ori detalii ale
acţiunii (spaţiul, timpul etc.).

Indicaţiile scenice se grupează în două categorii: externe şi

interne.

Indicaţiile externe sunt:

 indicaţii paratextuale (titlurile) - cele dintâi elemente care

vin în faţa lectorului sau pe afişul stagiunii, ca purtătoare
de sens şi ducând la o reprezentare imaginară a
subiectului;

 indicaţii generice - se referă la specia dramatică în care se

încadrează piesa: comedie, tragedie, dramă, farsă etc.
 Aceste indicaţii coordonează receptorul, fixându-i cadrul
de interpretare şi spaţiul de manevră a imaginarului;

 indicaţii referitoare la personajul dramatic - listele de

nume, tradiţional aşezate la începutul fiecărui text
dramatic, ne pot oferi sugestii importante asupra
personajelor, creându-le o identitate sau făcându-le o
caracterizare succintă;

 bornele teatrale - diverse tipuri de indicaţii care

încadrează textul în diferite locuri. Putem vorbi despre
borne extreme, adică folosite la începutul sau la finalul
unei piese, ale unui act sau ale unei scene, şi borne
intermediare, care vor delimita două spaţii diferite, două
acţiuni în schimbare, modificarea temporală.

Indicaţiile interne sunt parte integrantă a acţiunilor scenice. Ele

se plasează înaintea unei replici (imediat după identificarea
personajului), în cadrul replicilor sau la finalul lor. Sunt de mai
multe feluri:

 indicaţii comportamentale (cuprind elemente de gestică,

intonaţie, atitudine, joc de scenă, deplasare în spaţiul
scenic, ritm al vorbirii, direcţie a adresării);

 indicaţii referitoare la mimică;

 indicaţii de redare a mişcărilor sufleteşti ascunse, dar

relevante pentru jocul actorilor;

 indicaţii care redau punctul de vedere al autorului, inclusiv

cand exprimă ironia, aprecierea sau deprecierea.