ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ”SFÂNTUL IERARH NECTARIE„

GRUPA AMG IB

DETERMINAREA UNOR CONSTANTEBIOLOGICE.

HEMATOCRIT,GLICEMIE,UREMIE,COLESTEROMIE

Elevi: Iuliana Cătălina Roman

DETERMINAREA CONSTANTELOR BIOLOGICE

 Analizele medicale sunt ansamblul de procedee, mai mult
sau mai puțin complexe, care furnizează informații asupra
aspectului și funcționalității diferitelor organe și
c o m p a r t i m e n t e a l e organismului cât și asupra gradului de sănătate
și boala ce afectează organismul în cauză.

Hematocritul

Hematocritul este procentul volumic ocupat de eritrocite în volumul sanguin. Este unul din
parametrii hematologici.
Hematocritul in mod normal, este de 40-48% pentru bărbați, de 36-42% pentru femei, 36-
39% pentru copii cu vârsta de 2-15 ani.

Este o parte integrantă a rezultatelor analizelor de sânge al unei persoane, alături de

concentrația de hemoglobină, de numărul de celule albe din sânge și de numărul de plachete
trombocitare. Deoarece scopul celulelor roșii este de a transfera oxigenul din plămâni în țesuturile
organismului, hematocritul unui eșantion de sânge - procentul volumului de celule roșii din sânge
poate deveni un punct de referință al capacității sale de a furniza oxigen. Măsura nivelului de
hematocrit al unui subiect poate indica o posibilă boală. Un hematocrit anormal de mic poate sugera
anemie, o scădere a cantității totale de celule roșii din sânge, în timp ce un hematocrit anormal de
mare este numit policitemie. Ambele sunt potențiale tulburări de viață.

H e m a t o c r i t - Descriere
Celulele rosii din sange conțin o proteină numită hemoglobină care transportă oxigenul din
plămâni în organism.

Nivelurile hematocritului care sunt prea mari sau prea mici pot indica o afecțiune a sângelui,
deshidratare sau alte afecțiuni medicale.

Testul este utilizat și pentru a ajuta la diagnosticarea tulburărilor de sânge, cum ar fi anemia,
o afecțiune în care sângele unei persoane nu are suficiente celule roșii sau în cazul unei policitemii
vera, o tulburare rară în care sângele conține prea multe celule roșii.

Principalele simptome ale anemiei sunt: dificultăți de respirație, slăbiciune sau oboseală,
durere de cap, amețeală, mâini și picioare reci, paloarea feței, dureri în piept.

Principalele simptome ale policitemiei vera sunt: vedere încețoșată sau dublă, dificultăți de
respirație și durere de cap, prezența pruritului, oboseală accentuată și inexplicabilă, splenomegalie,
transpirații excesive.

Hematocritul este un test care măsoară proporția sângelui unei persoane care este alcătuită
din celule roșii (hematii). La rândul său, sângele este alcătuit din hematii, celule albe (leucocite) și
trombocite suspendate într-o porțiune de fluid numită plasmă.
 Hematocritul este un raport al volumului celulelor roșii din sânge la volumul tuturor acestor
componente împreună, denumit sânge integral. Valoarea este exprimata ca procent sau fracțiune. De
exemplu, o valoare a hematocritului de 40% înseamnă ca exista 40 de mililitri de globule roșii în
100 mililitri de sânge.

Testul reprezintă un mod rapid și simplu de a evalua celulele roșii ale unei persoane și de a
evalua anemiile.

Hematiile sunt produse în măduva osoasă și sunt eliberate în fluxul sanguin când sunt sau
aproape sunt mature. Acestea reprezinta de obicei aproximativ 37-49% din volumul de sânge.
Hematiile conțin hemoglobina, o proteină care se leagă de oxigen. Funcția primară a
acestora este de a transporta oxigenul din plămâni în țesuturi și organe ale corpului.

De asemenea, hematiile (eritrocitele) transportă o mică parte a dioxidului de carbon, un

produs secundar al metabolismului celular, din țesuturi și organe înapoi în plămâni, unde este
eliminat. Durata de viață a unei hematii este de 120 de zile, iar măduva osoasă trebuie să producă în
mod constant noi eritrocite pentru a le înlocui pe cele care îmbătrânesc, se degradează sau sunt
pierdute prin sângerare.

O serie de condiții pot afecta fie producerea de noi hematii de către măduva osoasă, fie
durată de viață a celor din circulație sau care au ca rezultat sângerări semnificative.

Hematocritul reflecta atât numărul de celule roșii din sânge, cat și volumul lor (volumul
mediu corporal sau MCV).

Dacă mărimea acestora scade, la fel și va scădea hematocritul și invers. În general,

hematocritul va creste atunci când numărul de celule roșii din sânge crește, iar hematocritul va
scădea la mai puțin decât normal atunci când există o scădere a producției de globule roșii de către
măduva osoasă, o creștere a distrugerii acestora sau în cazul hemoragiilor masive.

În cazul în care măduva osoasă nu este capabilă să producă noi hematii suficient de repede,
atunci numărul total de globule roșii și hematocrit va scădea, cauzând anemie.

În anemie, organismul nu are capacitatea de a elibera suficient oxigen în țesuturi și organe,

determinând astfel o stare de oboseală și slăbiciune. În policitemie, se produc prea multe eritrocite
(care determină creșterea hematocritului), iar sângele se poate îngroșa, provocând un debit sanguin
lent și probleme similare.

Un nivel scăzut de hematocrit indică:

Un hematocrit scăzut, cu număr scăzut de celule roși și hemoglobină scăzută indică anemie,
un deficit de fier (anemie feriprivă), vitamina B12 (anemia pernicioasă) sau acid folic, o boală
renală, o boală a măduvei osoase, anumite forme de cancer, cum ar fi leucemia, limfomul sau
mielomul multiplu.

Principalele cauze ale anemiei sunt: pierderea excesivă a sângelui, de exemplu, din cauza
traumatismelor grave sau a unei hemoragii cronice din tractul digestiv (ulcere, polipi, cancer de
colon), vezica urinara sau uter (la femei, hemoragia menstruala severa, de exemplu), deficiente
nutriționale cum ar fi deficit de fier, acid folic sau deficit de vitamina B12, deteriorarea măduvei
osoase (radioterapie sau chimioterapie, infecție sau medicamente), tulburări ale măduvei osoase
cum ar fi anemia aplastică, sindromul mielodisplazic sau cancerele cum ar fi leucemia, limfomul,
mielomul multiplu sau alte forme de cancer care se răspândesc în măduva spinării, insuficiența
renală.

De asemenea, hematocritul poate fi scăzut în cazurile anemiei familiale și afecțiunilor

inflamatorii cronice, producției scăzute de hemoglobina (talasemie), distrugerii excesive a celulelor
roșii din sânge, (de exemplu, anemia hemolitica), anomaliilor membranei eritrocitare (de exemplu,
sferocitoza ereditară).

Un nivel ridicat de hematocrit poate indica:

- deshidratarea, cea mai frecventa cauză a nivelurilor ridicate de hematocrit. Consumul mai mult de
lichide va restabili nivelurile;
- boli pulmonare;
- boala cardiacă congenitală;
- policitemie vera.

Unele cauze ale hematocritului ridicat includ: deshidratarea, boala pulmonara, boala
cardiaca congenitala, tumora de rinichi care produce exces de eritropoietina, fumatul, persoanele ce
traiesc la altitudini mari, cauze genetice sau policemia vera.
Recomandări
Recomandat in diagnoisticarea si monitorizarea diferitelor tipuri de anemii.
Pregatire pacient
Se va recolta a jeun (pe nemâncate).

Metoda
Se va analiza microscopic.

Limite și interferente
Femeile însărcinate și persoanele care locuiesc la altitudini mari pot prezenta concentrații
crescute de hematii.

Copiii cu vârste mai mici de 15 ani au un set separat de intervale, deoarece nivelurile lor de
hematocrit se schimbă rapid odată cu vârsta.

Glicemia

Glucoza este cea mai importantă zaharidă care se găsește în mod normal în organele şi
sângele omului și constituie combustibilul cel mai prețios pentru obținerea energiei necesare
activității omului. Din arderea unui gram de glucoză, de către organism, rezultă 4 calorii. Glucoza
în organism provine din alimentele consumate de către om. Cele mai bogate alimente în glucoză
sunt dulciurile (zahărul, produsele zaharoase, mierea), precum și alimentele care conțin amidon
(făina de cereale şi produsele cerealifere, cartofii etc.) care în organism se transformă prin acțiunea
enzimelor hidrolitice în glucoză. Dar organismul poate fabrica zahăr din orice nutriment, chiar din
proteine şi grăsimi prin procesul de gluconeogeneză. Pentru aprecierea cantității de zahăr din
organism, în laborator se analizează zahărul din sângele total ori din ser sau plasmă.

Valori normale ale glucozei din sânge: 65-110 mg la 100 ml sânge.

Pregătirea pacientului in functie de tipul probei

A. À jeun (absenta aportului caloric în ultimele 8 ore).
B. Fără pregătire speciala; proba se va recolta la 2 ore după masă.
C. Fără pregătire specială; pacientul va menționa timpul scurs de la ultima masa.

D. Vezi recomandările precizate la Testul de toleranta la glucoza per os.

La diabeticii cunoscuți recoltarea se face înaintea administrării insulinei sau medicației

hipoglicemiante.
Specimen recoltat-sânge venos.
Recipient de recoltare
a) vacutainer fara anticoagulant cu/fără gel separator sau, de preferat,
b) vacutainer cu fluorura de sodiu/Na2EDTA.
Prelucrarea necesara după recoltare
a) se separa serul prin centrifugare într-un interval <2 ore de la recoltare.
Condiții: centrifugarea se face numai după ce coagularea este completa, astfel încât să nu existe
resturi de fibrina; separarea serului trebuie sa fie completa.
Nota: Valoarea glicemiei scade cu vechimea probei în condițiile menținerii probei necentrifugate la
temperatura camerei.
Serul se analizează în maxim 8 ore; dacă acest lucru nu este posibil, serul se stochează la 2-8°C sau
la -18°C.
b) combinația inhibitor de glicoliza (fluorura de sodiu) + anticoagulant asigura o stabilitate de 24
ore a glucozei în sângele integral la temperatura camerei4.
Volum probă - minim 0.5 mL ser.
Stabilitate probă
a) serul separat este stabil: 8 ore la 15- 25°C; 72 de ore la 2-8°C;1 luna la -20°C3;
b) probă de sânge integral este stabilă 24 ore la temperatura camerei; plasma separată are aceeași
stabilitate ca și serul separat.
Metodă - spectrofotometrica (enzimatica colorimetrica).
Valori de referință

Interpretarea valorilor glicemiei bazale se efectuează conform criteriilor ADA.

Limite și interferente

Pot să apară creșteri ușoare ale glicemiei în sarcina normală, la marii fumători, obezi și
persoanele sedentare. Efortul fizic intens poate genera hipoglicemie. Creșteri ale glicemiei pot sa
apară după anestezie, intervenții chirurgicale și după administrare i.v. de glucoză.

Scăderi ale glucozei serice se pot înregistra la pacienții cu eritrocitoza (hematocrit >55%)
sau leucocitoza marcata (leucemii).
La persoanele de peste 40-50 ani, valorile medii ale glicemiei sunt mai crescute decât la
tineri, deoarece la ele şi consumul de glucoză în organism este mai redus. Scăderea sau creșterea
glicemiei în afara acestor valori produce perturbări grave organismului. Astfel, scăderea glicemiei
prea mult sub valorile normale (hipoglicemie) poate produce ca simptome slăbiciune, tremurături,
transpirații și chiar pierderea conștienței (coma hipoglicemică). Acest lucru se întâmplă când
organismul este subalimentat cu alimente ce conțin glucoză (glucide) sau în caz de înfometare
(inaniție). Eforturile fizice mari, mai ales pe munte, care consumă rezervele de glucide din ficat (în
special la bolnavii de ficat) pot predispune la hipoglicemie. Hipoglicemia se întâlnește mai rar în
bolile unor glande endocrine care secretă hormoni insuficienți (hipofiză, tiroidă, suprarenale),
precum și la bolnavii de diabet care se tratează cu doze prea mari de insulină sau alte medicamente
antidiabetice.

Creșterea glicemiei (hiperglicemie) se întâlnește și la persoanele sănătoase dacă analiza

sângelui se face după un consum crescut de dulciuri. De asemenea, persoanele care au avut un
traumatism fizic sau psihic (stres) sau care s-au tratat cu anumite medicamente, pot avea o glicemie
crescută, fără a fi bolnavi de diabet. În aceste situații glicemia revine la normal după ce a dispărut şi
cauza care i-a provocat creșterea.

O glicemie mărită se întâlnește în bolile glandelor endocrine care au rolul de a regla

concentrația glucozei în sânge. Astfel, secreția în exces a hormonilor unor glande (hiopofiza,
tiroida, suprarenalele) produce hiperglicemie.

Dar cea mai mare creștere a glicemiei se întâlnește în diabetul zaharat sau diabetul
pancreatic. Pancreasul este o glandă mixtă, cu secreție endocrină de insulină şi exocrină de enzime
digestive ce se elimină în duoden. Insulina este un hormon ce are rolul de a ajuta la consumul și la
arderea glucozei din sânge şi celule. În unele boli ale pancreasului acesta secretă mai puțină insulină
sau nu mai secretă deloc şi din această cauză glucoza, în loc să se consume, să se ardă, se
acumulează în sânge, crescând glicemia. Astfel, glicemia poate ajunge la 200-300 mg% şi chiar mai
mult, ceea ce duce la coma diabetică (coma hiperglicemică) mai ales la acele persoane care nu știu
că au diabet (de aceea, pentru depistarea persoanelor cu diabet se fac mai multe analize de sânge
sau de urină)

Analiza zahărului din sânge (glicemia) nu este obligatorie pentru persoanele tinere
considerate sănătoase. Dar după 30-40 ani vârsta când apare de obicei diabetul, este bine ca, cel
puțin odată pe an să se dozeze glicemia.

Uremia

Ureea reprezintă forma de excreție a azotului conținut de proteine, iar cantitatea eliminată
urinar este direct proporţională cu intensitatea catabolismului proteinelor, cu condiția ca funcția
renală să fie integră.

Valori normale: la adult: 30-45 mg% (300 mg/kg corp/zi); la copil: ureea sanguină: 0,1-
0,3g/l; la sugar: -0,1-0,2 g/l; la nou-născut – 40-70mg/kgcorp/zi.
Ureea este principalul produs azotat final al metabolismului aminoacizilor, proveniti din
scindarea în stomac și intestin a proteinelor, sub acțiunea fermenților proteolitici și absorbția
acestora prin peretele intestinal. Sediul principal de formare a ureei este ficatul, dar și tesutul în curs
de creștere (de exemplu, tesutul embrionar sau tumoral) are proprietatea de a forma uree din
arginina. Cea mai mare parte a ureei este eliminata prin filtrare glomerulara; 40-60% redifuzeaza in
sange in functie de fluxul tubular si de hormonul antidiuretic (ADH)6.
Ureea din sânge și urina variază în raport direct proporțional cu alimentația proteica și invers
proporțional cu anabolismul celular din cursul stărilor de creștere, graviditate, convalescență. De
asemenea, concentrația plasmatică a ureei depinde de perfuzia renală: în prezența diurezei redifuzia
ureei în sânge din tubii renali distali este minimă, o cantitate mare de uree este excretată în urină și
nivelul ureei serice rămâne scăzut; dacp este prezentp antidiureza, ca în sete, exsicoza, insuficiența
cardiacă oligurică, ureea redifuzează din tubii distali în sânge, iar nivelurile plasmatice ale ureei
cresc. Niveluri persistent crescute ale ureei serice indica alterarea semnificativa a ratei filtrării
glomerulare. La un aport proteic normal de 100 g/zi si perfuzie renala normala, niveluri crescute ale
ureei serice nu se întâlnesc pana când rata filtrării glomerulare nu scade la 30 mL/min6.
 În laborator se determină atât ureea serica propriu-zisa cat și porțiunea azotată a ureei: ureea
nitrogen (BUN).

Recomandări pentru determinarea ureei serice – diagnosticul insuficientei renale;

diferențierea între azotemia prerenală și postrenală pe baza raportului uree/creatinina; in insuficienta
renala terminala, întrucât semnele urotoxice se corelează bine cu nivelul ureei; monitorizarea
succesului dietei hipoproteice în insuficienta renala cronica; monitorizarea hemodializei.

Pregătire pacient- à jeun (pe nemâncate) sau postprandial.

Specimen recoltat -sange venos.
Recipient de recoltare – vacutainer fără anticoagulant cu/fara gel separator.
Prelucrare necesară după recoltare – se separa serul prin centrifugare.
Volum probă – minim 0.5 mL ser.
Stabilitate probă – serul separat este stabil 7 zile la temperatura camerei; 7 zile la 2-8°C; 1
an la -20°C4.
Metoda- spectrofotometrică (kinetică).
Valori de referință – sunt dependente de vârstă.

Interpretarea rezultatelor

• o valoare scăzută a ureei, de 6-8 mg/dL, se asociază frecvent cu o stare de hiperhidratare;

• o valoare de 10-20 mg/dL indica o funcție glomerulară normală;

• creșterea ureei sanguine la 50-150 mg/dL presupune o afectare semnificativa a funcției renale;

• o valoare marcat crescută a ureei, de 150-250 mg/dL, indică o afectare severa a funcției
glomerulare.

În insuficiența renală cronică valorile ureei sanguine se corelează mai bine cu simptomele de
uremie decât cele ale creatininei serice.

Variații fiziologice

În mod normal copiii prezintă valori mai scăzute ale ureei serice (catabolism proteic scăzut
legat de creștere).

În ultima parte a sarcinii pot apărea valori scăzute ale ureei serice datorită hipervolemiei
fiziologice.

 Factori legați de dieta

O dieta hipoproteică, dar cu un conținut crescut de carbohidrați, poate cauza scăderi ale ureei
serice1.
Ingestia recenta a unei mese bogate in proteine poate determina valori “borderline” crescute
ale ureei serice5. Aportul crescut de proteine (>200 g/zi), în special dacă se asociază cu aport redus
de lichide, transpirații profuze sau poliurie indusa de alcool, poate duce la creșterea nivelului seric
al ureei pana la 80 mg/dL.
 Condiții patologice: administrarea intravenoasa excesiva de fluide poate determina scăderea
ureei serice5.
 Ureea serică nu este un parametru specific, nici sensibil pentru stabilirea debutului unei
disfuncții glomerulare. În prezenta unei disfuncții renale mai pronunțate concentrația ureei serice se
corelează mai bine cu rata filtrării glomerulare.

În insuficiența renală cronică cu poliurie sau asociata cu diaree, vărsături, insuficienta

hepatica, nivelul ureei poate fi mai puțin crescut decât cel anticipat. Pe de alta parte, în asocierea
insuficientei renale cronice cu oligurie, aport proteic crescut, insuficienta cardiaca, hemoragie
digestiva nivelul ureei este mai mare decât cel așteptat.

Valorile serice ale ureei sunt dependente de trei factori: catabolismul proteic (prin aport
alimentar sau produs de către organism), diureza (eliminare urinară) și capacitatea funcțională
renală. Din acest motiv, se cere ca rezultatele acestui test să fie corelate cu rezultatele altor teste,
cum ar fi testarea creatinemiei și a acidului uric sanguin. Cauze de creștere a ureei în sânge:
afecțiuni renale acute și cronice; azotemie prerenală, hemoragii, vărsături, diaree, arsuri cu aport
insuficient de lichide, ca urmare a reducerii volumului extracelular, care atrage diminuarea perfuziei
renale şi dezechilibre electrolitice, febră; azotemie postrenală, obstrucții ureterale, vezicale, tumori
prostatice, prostatite, litiaze, urea mai mare decât creatinina; aport crescut de proteine: > 200 g/zi
U/C > 35 mg/dl.
Concentraţii scăzute de uree în sânge: fiziologic, la copii şi gravide; în caz de aport proteic
scăzut; afecțiuni hepatice grave, însoțite de perfuzii pe o durată mai mare de timp, cu lichide sărace
în electroliți.

Colesterolemie.
Informatii generale.
Potrivit Asociatiei Americane a Inimii, colesterolul nu se poate dizolva în sânge. Acesta trebuie să
fie transportat către și de la celule prin transportatori numiti lipoproteine. Lipoproteinele cu
densitate scăzută (LDL) sunt cunoscute și sub numele de colesterol rău, în timp ce lipoproteinele cu
densitate mare (HDL) sunt cunoscute și sub numele de colesterol bun. Aceste două tipuri de lipide
alături de trigliceride compun colesterolul total, care poate fi măsurat printr-un test de sânge. Pentru
a putea ține sub control colesterolul, este important să știm care sunt valorile normale ale acestuia și
ce putem face pentru a le regla.

Determinarea nivelului colesterolului evaluează statusul lipidic și tulburările metabolice,

riscul de ateroscleroza, stenoza coronariana si infarct miocardic.

Recomandări pentru determinarea colesterolului

• Monitorizarea factorilor de risc crescut pentru boala coronariana;

• Screening-ul dislipidemiilor primare si secundare;

• Monitorizarea tratamentului dislipidemiilor2;4;6;7. 

Pregătire pacient

• pacientul sa respecte o dieta neschimbata timp de 3 săptămâni înainte de recoltare;

• sa aibă o greutate corporala stabila;

• sa nu mănânce 12-14 ore înainte de recoltare (poate sa bea apă și cafea neagră fără zahăr);

• după 20 minute de decubit, valoarea colesterolemiei este cu 10-15% mai mica decât în ortostatism,
iar după 20 minute de poziție șezândă, valoarea colesterolemiei este cu 6% mai mică decât în
ortostatism;
• presiunea garoului prelungita peste 2 minute, creste valoarea colesterolemiei cu 2-5%;
• se recomanda abstinenta de la alcool timp de 72 de ore înainte de recoltare.
Specimen recoltat - sânge venos.
Recipient de recoltare - vacutainer fără anticoagulant, cu/fara gel separator.
Prelucrare necesara dupa recoltare-se separa serul prin centrifugare; se lucrează în aceeași zi sau
se stochează la 4ºC sau la -20ºC.
Volum proba – minim 0.5 mL ser.
Cauze de respingere a probei-specimen intens hemolizat/sânge recoltat interprandial5.
Stabilitate proba-serul separat este stabil 5-7 zile la 2-8°C; 3 luni la -20ºC; cativa ani
la -70ºC5.
Metoda - spectrofotometrica (enzimatica–colorimetrica).

Colesterolul bun- HDL

Rolul pozitiv al colesterolului HDL consta în faptul că înlătură și elimină excesul de colesterol.
Un nivel de 60 mg/dl sau mai mare va poate proteja impotriva unui atac de cord sau a unui
accident vascular cerebral. Valorile anormale depind si de sexul persoanei:

 Sub 40 mg/dL-riscant pentru barbati

 Sub 50 mg/dL-riscant pentru femei
Nivelul HDL crește la persoanele care fac exercitii fizice, scad în greutate si renunță la
fumat.

 HDL-colesterol(high density lipoprotein) sau “colesterol bun” care reprezintă

până la 45% din colesterolul total împiedică depozitarea excesivă a colesterolului
în vasele sangvine;
Colesterolul rău – LDL
 LDL-colesterol (low density lipoprotein) sau “colesterol rău” reprezintă 55% din
colesterolul total; cu cât această fracţiune creşte, cu atât creşte riscul pentru producerea
aterosclerozei.

Valori de referință

Valorile normale variază în funcție de sex, vârstă, dietă și regiune geografică.

La adult - optim-<200 mg/dl;

-destul de mare-200-240 mg/dl

 crescut -≥240 mg/dl

La copii: - optim-170 mg/dl;

-destul de mare – 170-199 mg/dl;

crescut- ≥200 mg/dl

Valori de alerta clinica - > 300 mg/ dl.

Interpretarea rezultatelor.

Crestere colesterol:

• hiperlipoproteinemie tip IIb, III, V;

• hipercolesterolemia familiala de tip IIa;

• obstructie biliara: colestaza, ciroza biliara, •nefroza, •boli pancreatice, • neoplasm pancreatic si
prostatic,

• hipotiroidism, • diabet zaharat, • alcoolism, • boala von Gierke (glicogenoza),

• dieta bogata in grasimi si colesterol, • obezitate

Scădere colesterol:

• hipo-/a-beta-lipoproteinemie, • boala Tangier, • leziuni hepatocelulare severe,• hipertiroidism,

• boli mieloproliferative, • steatoree cu malabsorbtie, • malnutritie, inanitie, • anemie cronica

(megaloblastica/sideroblastica), • boli acute, inflamatii, arsuri severe, infectii,

• BPOC, • retard mental

Bibliografie:

 Ion R. Baciul - Homeostazia oxigenului Editura Dacia 1980

 Frances Fischbach. Effects of the Drugs on Laboratory Tests. In A Manual of

Laboratory and Diagnostic Tests. Lippincott Williams & Wilkins, USA, 8 ed., 2009

 Laborator Synevo. Referintele specifice tehnologiei de lucru utilizate 2010

 Safety (MSDS) data for cholesterol". Retrieved 2007-10-20

 Alimentatia omului sanatos si bolnav” Maria Mota – editura Academiei Romane,

2005

 Jacques Wallach. Analizele de sange. In Interpretarea testelor de diagnostic. Editura

Stiintelor Medicale, Romania, 7 Ed., 2001; 110-111