TUDOR ARGHEZI (1880-1967)

Ascuns te-au găsit în Cuvânt. 

Ex libris (vol. Cuvinte potrivite, 1927) Sfărâmă Cuvântul: cuvintele-s goale.

Carte frumoasă, cinste cui te-a scris,

Încet gândită, gingaş cumpănită;
Eşti ca o floare, anume înflorită
Mâinilor mele, care te-au deschis.
Eşti ca vioara, singură, ce cântă
Iubirea toată pe un fir de păr,
Şi paginile tale, adevăr,
S-au tipărit cu litera cea sfântă.
Între două nopți (Cuvinte potrivite, 1927)
Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi mi-am săpat odaia departe subt pământ.
Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Un om de sânge ia din pisc noroi Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.

Şi zămlisleşte marea lui fantomă Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.
De reverie, umbră şi aromă,
Şi o pogoară vie printre noi. S-a ridicat la geamuri pământul până sus.
Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus. 
Dar jertfa lui zadarnică se pare,
Pe cât e ghiersul cărţii de frumos. Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Carte iubită, fără de folos, Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.
Tu nu răspunzi la nici o întrebare.
Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am
scoborât,
Inscripție pe Biblie (vol. Cuvinte potrivite)
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.
O mie de neamuri te-au strâns cu zăbavă, 
Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
Trecându-te tainic prin somn tuturor, 
O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.
Cules, pe-nserate, de cugetul lor, 
Prin pomii nădejdii cu frunza bolnavă.

O sută de veacuri, cusute-n cotoare,  Psalm (Cuvinte potrivite)

Aduc mărturie și semn cunoscut  Sunt vinovat că am râvnit 
Că oameni în vremuri, aleși, te-au văzut Mereu numai la bun oprit. 
Întreg, în odăjdii de brumă și soare. Eu am dorit de bunurile toate. 
M-am strecurat cu noaptea în cetate 
Poteca de suflete șesul străbate,  Și am prădat-o-n somn și-n vis, 
Ca niște săcară cu spic.  Cu brațu-ntins, cu pumnu-nchis. 
Puterea dospește-n grăuntele mic  Pasul pe marmur, tăcut, 
Și holdele-așteaptă tot nescuturate. Călca lin, ca-n lut, 
Steagul nopții, desfășat cu stele, 
O mie de neamuri, plecate, domoale,  Adăpostea faptele mele 
Te caută-n ceruri, în vis, în pamânt,  Și adormea străjerii-n uliți 

1
 TUDOR ARGHEZI (1880-1967)

Răzimați pe suliți.  Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.

Iar când plecam călare, cu trofeie,  Livizi ca strigoii şi șui,
Furasem și câte-o femeie  Strâmbaţi de la umeri, din şold și picior
Cu părul de tutun,  În blidul fierbinte, cu aburi gălbui,
Cu duda țâții neagră, cu ochii de lăstun.  Îşi duc parcă sângele lor.
Ispitele ușoare și blajine 
N-au fost și nu sunt pentru mine. 
În blidul meu, ca și în cugetare,  Ion Ion (vol. Flori de mucigai, 1931)
Deprins-am gustul otrăvit și tare. 
Mă scald în gheață și mă culc pe stei,  În beciul cu morţii, Ion e frumos.
Unde dă beznă, eu frământ scântei,  Întins gol pe piatră, c-un fraged surâs.
Unde-i tăcere, scutur cătușa,  Trei nopţi şobolanii l-au ros
Dobor cu lanțurile ușa. Şi gura-i băloasă ca de sacâs.
Când mă găsesc în pisc 
Primejdia o caut și o isc,  Când cioclu-l ridică-n spinare
Mi-aleg poteca strâmtă ca să trec,  Ion parc-ar fi de pământ.
Ducând în cârcă muntele întreg. De-l pui poate sta în picioare
Păcatul meu adevărat Dar braţul e moale şi frânt.
E mult mai greu și neiertat.
Cercasem eu, cu arcul meu,  În ochii-i deschisi, o lumină,
Să te răstorn pe tine, Dumnezeu!  A satului unde-i născut,
Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia  A câmpului unde iezii-a păscut,
Să-ți jefuiesc cu vulturii Tăria. A încremenit acolo străină.

Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,  Departe de vatră şi prins de boieri,
Ți-am auzit cuvântul zicând că nu se poate. Departe de jalea mămuchii,
Pe trupu-i cu pete şi peri
În cârduri sunt morţi şi păduchii.
Cina (vol. Flori de mucigai, 1931)

În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi, Serenada (Flori de mucigai, 1931)
Cu lanţuri târâş de picioare, De cu noaptea, câte toate:
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare. Clopotul toacă şi bate,
Fiertura e gata. Broaştele, nu ştii de unde,
E seară. E ploaie. Calcă-n clapele afunde.
O lingură grea, cât lopata, Se clătesc în beregată
Dă ciorba din doua hârdaie. Cu faianţă sfărâmată
Câţiva au ucis, Şi înghit la ceasu-ntâi
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis. Cioburile ei scârţâi,
Totuna-i ce faci: Ciorile din pom se muşcă,

2
 TUDOR ARGHEZI (1880-1967)
Steaua cade, foc de puşcă,
Fierăstraie şi rindele
Rod în ciurciuvele.
Pe la trei,
Vin păduchii mititei;
Pe la cinci,
Ploşniţele cu opinci.
Şobolanul te miroase
Pe la şase.
Gâlcile dacă ţi-au copt,
Doctorul vine la opt.
Bezna rece, zidul rece,
Mai muriră paisprezece.
Dimineața (vol. Flori de mucigai, 1931)
Aduceti cerneala:
Se face acum socoteala.
Aznoapte, cu luna si plopii,
Opt bòlnavi au dat ortul popii.
De foamea și chinul răbdării
Lipita li-i burta de șira spinării,
Și-n fundu-i, distrat și ridicul,
Ochește sinistru buricul.
Cu toții-s în pieile goale,
Au bube cleioase pe șale,
Noroaie de sânge pe piept și picioare.
A mortii atroce și grea impudoare
Dezvăluie cinic ce vor,
În viață, organele lor.
În colț, un condei
Înseamnă cadavrul și-al unei femei.
Bălaie, subțire, ea-și ține deschis
Pe lespede trupul, defunct paradis,
Pe când își arată gândul hâd
Paznicii vii, care râd.
Cuvânt (Cărticică de seară, 1935)
Vrui, cititorule, să-ți fac un dar, 
O carte pentru buzunar, 
O carte mică, o cărticică.
Din slove am ales micile
Și din înțelesuri furnicile.
Am voit să umplu celule
Cu suflete de molecule.
Mi-a trebuit un violoncel:
Am ales un brotăcel
Pe-o foaie de trestie-ngustă.
O harpă:am ales o lăcustă.
Cimpoiul trebuia să fie un scatiu
Și nu mai stiu...
Farmece aș fi voit să fac
Și printr-o ureche de ac
Să strecor pe un fir de ață
Micșorata, subțiata și nepipăita viață
Până-n mâna, cititorule, a dumitale.
Măcar câteva crămpeie, 
Măcar o țandără de curcubeie, 
Măcar nițică scamă de zare,
Nițică nevinovăție, nițică depărtare.
Aș fi voit să culeg drojdii de rouă, 
Într-o cărticică nouă, 
Parfumul umbrei și cenușa lui.
Nimicul nepipăit să-l caut vrui, 
Acela care trăsare
Nici nu stii de unde si cum.
Am răscolit pulberi de fum... 
Cuvinte stricate (Mărțișoare, 1936)
Toate
Cuvintele mele sunt întortochiate
Şi s-au îmbătat.
Le vezi? Au căzut, s-au sculat.
Au vrut să alerge şi să joace
Dar beţia le-a prăvălit încoace.
Nu mai ştiu ce spun şi îs
Bolnave de râs.
3
 TUDOR ARGHEZI (1880-1967)
S-au stricat cuvintele mele!
Umblă prin mocirle cu stele
De cositor
După un mărţişor,
Şi-ar voi să culeagă roade
Fâstâcite ăi neroade
Din sălcii nici verzi.
Cuvintele să nu mi le mai dezmierzi,
Să nu le mai spuie agale
Buzele tale.
Să nu le mai cânte cumva
Vocea ta
Și pe cobză deștele.
Hulește-le!
Epigraf (Alte cuvinte potrivite, 1940)
Stihuri, zburaţi acum din mâna mea
Şi şchiopătaţi în aerul cu floare,
Ca păsările mici de catifea
Ce-ncep în mai să-nveţe şi să zboare.
Stihuri, acum porniţi, vă scuturaţi,
Ca frunzele-aurite, pentru moarte.
Pustnicii tineri, trişti şi delicaţi,
Păstra-vă-vor într-un sicriu de carte.
Stihuri de suflet, dintre spini culese,
Îndurerate-n spic şi rădăcini,
Pătrundeţi, înţelese şi neînţelese,
În suflete de prieteni şi străini.
Şi semănaţi, cu noaptea ce vă naşte,
Sfială şi-ndoieli unde-ţi cădea,
Acel-ce-ştie, însă nu cunoaşte,
Varsă-ntuneric alb cu mâna mea.
Inscripție pe ușa poetului (Una sută una
poeme, 1947)
Într-o viață de-o durată
Ai murit de patru ori.
De aceea n-ai să mori
Înc-o dată niciodată.
Moarte, când ai vrut să știi,
Moarte, viață când ai vrut,
Moarte de nerecunoscut,
Morți târzii și timpurii.
Amintirile, treptat,
Au scăzut, și-ncet, pe-ncetul.
S-a iscat din morți poetul,
Ca un cerc dintr-un pătrat.
Rătăcește în pierzare
Spre un punc sclipit de stea.
Poruncește-i și-o să stea
S-o ajungi din depărtare.
Creion (Stihuri noi, 1956)
Fă-te, suflete, copil
Şi strecoară-te tiptil
Prin porumb cu moţ şi ciucuri, 
Ca să poţi să te mai bucuri.
Strânge slove, cărţi şi pană. 
Dă-le toate de pomană
Unui nou învăţăcel, 
Să se chinuie şi el.
Gândul n-o să te mai fure
Prin zăvoaie şi pădure,
Cu ecoul de cuvinte
Care-ngână şi te minte.
Când tristeţile te dor,
Uită tot şi tâlcul lor.