Misterul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Colegiul ,,Mihai Eminescu''din Soroca

Referat

La unitatea de curs

Acte de procedură penală

Tema: ,, Acte procedurale privind strangerea probelor’’

Al elevei grupei 44

Specialitate: ,,Jurisprudența’’

Elev : Musteața Loredana

Profesor : Iliuhin Tatiana

 Pentru început,aș dori să dau o definiție a termenului ,,probe,, deci conform art. 97 al.
(1) CPP „Constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau
inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului
în procesul penal.”

Fără probe nu poate exista o condamnare a unei persoane pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Constatarea la timp și în mod complet, de către organele judiciare care desfășoară urmărirea
penală și judecata, a faptelor care constituie infracțiuni, astfel încât nici o persoană nevinovată să
nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită
potrivit legii, trebuie făcută cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale
subiecților procesuali.

I. Obținerea probelor

Aflarea adevărului în procesul penal se face pe bază de probe, dar în același timp, această
obligație a organelor judiciare nu are caracter absolut.

Potrivit art. 97 al. 2 CPP Proba se obține în procesul penal prin următoarele mijloace:

a) declarațiile suspectului sau ale inculpatului;

b) declarațiile persoanei vătămate;

c) declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;

d) declarațiile martorilor;

e) înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace materiale

de probă;

f) orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.”

Mijloacele legale de probă prin care se obțin probele în procesul penal presupun anumite
modalități practice concrete la care organele judiciare trebuie să apeleze pentru administrarea
legală a acestora. Aceste modalități poartă denumirea de procedee probatorii.

Potrivit art. 97 al. 3 din CPP „Procedeul probatoriu este modalitatea legală de obținere a
mijlocului de probă.” Între probe, mijloace de probă și procedee probatorii există o strânsă
legătură. Plecând de la elementele de fapt pe care trebuie să le stabilească, organele judiciare
recurg la procedeele probatorii prevăzute de Codul de procedură penală și administrează probele
necesare, concludente și utile cauzei, prin intermediul mijloacelor de probă.

II. Clasificarea probelor

În ceea ce privește clasificarea probelor în procesul penal, în literatura de specialitate sunt avute
în vedere, în principal, trei criterii după care aceasta are loc, respectiv natura sau caracterul lor,
sursa sau izvorul lor și raportul în care se află cu obiectul probațiunii.
Astfel:

1) În funcție de natura sau caracterul probelor (funcția procesuală pentru care

intervin), acestea se împart în probe în favoarea suspectului sau a inculpatului (în
apărarea acestuia față de acuzațiile care i se aduc) și probe în defavoarea acestuia
(în sprijinul acuzării suspectului sau inculpatului). Organele judiciare sunt obligate în
același timp atât să identifice cât și să administreze aceste tipuri de probe.

2) În funcție de sursa sau izvorul din care provin, probele se împart în imediate
(nemijlocite, primare) și mediate (mijlocite, derivate).

Probele imediate sunt cele care provin de la surse direct legate de comiterea faptei penale. Spre
exemplu, probele care provin din declarația unui martor ocular.

Probele mediate sunt probele care provin de la surse indirecte, din planul secund al comiterii
infracțiuni. Spre exemplu, proba ADN a inculpatului găsită la locul comiterii faptei. Acestea sunt
mai credibile cu cât nu provin dintr-o verigă foarte îndepărtată de sursa primară.

3) În funcție de raportul în care se află cu obiectul probațiunii, probele se împart în

directe și indirecte.

Probele directe sunt cele care se află în legătură directă cu fapta prevăzută de legea penală și
persoana care a săvârșit-o, adică cu obiectul probațiunii. Acestea sunt fapte principale (res
probanda) ce trebuie în mod obligatoriu dovedite în cadrul procesului penal. Spre exemplu, în
cazul unei tentative la infracțiunea de tâlhărie, probele directe pot fi reprezentate de relatările
martorilor sau ale persoanei vătămate ori de prinderea în flagrant a făptuitorului.

Probele indirecte sunt cele care nu se află în legătură directă cu obiectul probațiunii. Prin
intermediul acestora se constată faptele probatorii (res probantes), adică acele fapte sau
împrejurări care conduc în mod indirect la stabilirea faptei prevăzute de legea penală și a
persoanei care a săvârșit-o. Spre exemplu, identificarea în locuința inculpatului a unor bunuri ce
au fost sustrase persoanei vătămate cu ocazia săvârșirii unei infracțiuni de omor.

III. Sarcina probei

Potrivit art. 99 al. (1) CPP „În acțiunea penală sarcina probei aparține în principal procurorului,
iar în acțiunea civilă, părții civile ori, după caz, procurorului care exercită acțiunea civilă în cazul
în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu
restrânsă.”

Noțiunea de „sarcină a probei în procesul penal” desemnează obligația procesuală ce revine

organelor judiciare de a căuta, identifica și releva toate elementele de fapt aflate în legătură cu
obiectul probațiunii. În acțiunea penală, pentru îndeplinirea acestei obligații, legiuitorul l-a
însărcinat pe procuror, ca reprezentant al statului, fiind unicul subiect activ al acțiunii penale. În
cauzele în care acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă, sarcina probei
incumbă, în subsidiar, și persoanei vătămate, care față de natura infracțiunii căreia i-a fost
victimă, este cel mai bine plasată în aducerea de elemente probatorii relevante.

IV. Prezumția nevinovăției

Potrivit art. 99 al. (2) CPP „Suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție,
nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare.”

Prezumția de nevinovăție reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale procesului

penal, instituit pentru protecția persoanelor acuzate de săvârșirea unor infracțiuni. Aceasta
însoțește acuzatul până la pronunțarea unei soluții definitive în procesul penal.

Orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre
penală definitivă, de renunțare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei sau de
condamnare. De asemenea, menținerea stării de arest preventiv nu este de natură să înfrângă
prezumția de nevinovăție sau să transforme arestarea preventivă într-o pedeapsă anticipată
aplicată inculpaților.

Suspectul sau inculpatul nu este obligat să-și dovedească nevinovăția, putându-și exercita
dreptul la tăcere. În același timp, poate proba lipsa de temeinicie a acuzațiilor prin formularea
unor declarații, depunerea unor cereri de probatorii, ridicarea unor excepții sau punerea de
concluzii.

V. Administrarea probelor

Potrivit art. 100 alin. (1) și (2) CPP Administrarea probelor

(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și administrează probe atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere.

(2) În cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea
convingerii sale.”

Administrarea probelor reprezintă activitatea prin care sunt strânse sau aduse în fața
organului judiciar probele legale, relevante și utile pentru stabilirea faptelor sau împrejurărilor a
căror existență sau inexistență trebuie constatată în vederea aflării adevărului în cauză.

Potrivit art. 3 alin. (4) CPP „În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele
de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de
trimitere în judecată.”

Art. 100 al. 3 CPP „Cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul
urmăririi penale sau în cursul judecăţii se admite ori se respinge, motivat, de către organele
judiciare.”, ținând seama de legalitatea, relevanța, utilitatea și posibilitatea materială de
administrare a probei.

Dreptului părților și persoanei vătămate de a propune probe în procesul penal nu îi corespunde în

mod corelativ obligația organelor judiciare de a admite toate probele propuse.

Astfel organele judiciare pot respinge o cerere privitoare la administrarea unor probe atunci
când:

a) proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;

 Organele judiciare resping administrarea unei probe pentru faptul că nu este relevantă în
raport cu obiectul probațiunii, atunci când în mod obiectiv aceasta nu este aptă să aibă vreo
influență asupra faptelor ce trebuie dovedite în procesul penal.

b) se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei au

fost administrate suficiente mijloace de probă;

Atunci când din probatoriul administrat în cauză rezultă suficiente probe cu privire la
elementele ce compun obiectul probațiunii, propunerea de administrare a unei alte probe va fi
respinsă ca fiind inutilă. În acest fel organele judiciare asigură și respectarea principiului
rezolvării cauzelor într-un termen rezonabil.

c) proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;

Faptele notorii sunt fapte ce nu trebuie dovedite în procesul penal, pentru care există dispensă
de probă. Este vorba despre fapte evidente, cunoștințe generale ale oamenilor despre anumite
stări, situații sau împrejurări.

d) proba este imposibil de obținut;

În contextul în care organele judiciare constată că în mod obiectiv o probă nu poate fi

administrată vor respinge cererea de administrare a acesteia. Imposibilitatea poate fi evidentă sau
poate rezulta în urma administrării altor probe.

e) cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;

Părțile și persoana vătămată în procesul penal pot propune probe în latura penală sau civilă a
cauzei, după caz, în funcție de interesul fiecăruia în cadrul raportului juridic penal.

f) administrarea probei este contrară legii.

În cazul în care se propune ca o probă să fie administrată prin mijloace care încălcă dispoziții
legale, aceasta va fi respinsă ca nelegală.