Preocupările privind aspectele ale accederii la puterea supremă în statul bizantin au

fost surprinse, în special, de istoriografia europeană şi nord americană[1]. Intenţia

noastră este de a surprinde în acest studiu principalele aspecte ale succesiunii
politice în Bizanţ în timpul dinastiei macedonene. Dacă până la debutul acesteia
(dinastia macedoneană) unele forme practicate pentru deposedarea împăraţilor de
atribuţiile suveranităţii sale se caracterizau prin violenţă şi mutilare politică,
începând cu secolul IX, formele acesteia vor căpăta noi modalităţi de exprimare.

Dinastia macedoneană (867-1056) a fost socotită ca „vârsta de aur” a lumii bizantine.

Această perioadă este împărţită în două:prima (867-1025), în care Imperiul bizantin
atinge apogeul său;cea de-a doua (1025-1056), fiind marcată de lupte interne, perioada
finalizându-se cu moartea Teodorei, ultimul exponent al dinastiei. Trebuie amintit, încă
de la început, că în această perioadă în cadrul accederii la tron principiul ereditar a
câştigat teren în dauna celui electiv. În plus, instituţia porfirogeneţilor, asigura
succesiunea la putere încă din naştere[2].

Fondatorul dinastiei macedonene, Vasile I (867-886), a preluat puterea în urma unei

uzurpări. Se pare că acesta a fost armean, dar a sosit împreună cu familia sa în thema
Macedonia (de aici şi numele de Vasile I Macedoneanul). Deşi era un om de condiţie
umilă, a reuşit prin frumuseţea sa şi forţa sa extraordinară să atragă atenţia în
Constantinopol. Astfel, în anul 856, printr-o serie de conjuncturi favorabile, Vasile a fost
pus în serviciul grajdurilor imperiale. În scurt timp, viitorul împărat ajunse a fi numit în
funcţia de parakimomenos(mare şambelan) de către Mihail al III-lea, în anul 862. Fiind
întotdeauna aproape de împărat, a reuşit să îi câştige încrederea. Devenind foarte puternic
şi influent, a atras nemulţumirea şi mânia lui Bardas (unchiul lui Mihail care avea funcţia
de cezar), pe care a reuşit să îl elimine din viaţa politică, ucigându-l în timp ce mergea
într-o expediţie în Asia, împotriva arabilor[3].

Asasinarea lui Bardas va deschide drumul lui Vasile pentru a fi încoronat co-împărat de
către Mihail al III-lea, în anul 866. La numai un an distanţă (867), Vasile I va deveni
singurul stăpânitor al Imperiului. După o petrecere dată la palatul de la Sf. Mamas,
împăratul Mihail al III-lea va fi asasinat. Împreună cu câţiva conjuraţi, Vasile a pătruns în
dormitor şi, după ce i-au fost tăiate mâinile, împăratul a fost ucis[4]. În ciuda faptului că a
uzurpat tronul, a fost un administrator foarte bun al treburilor statale, dar şi unul dintre
cei mai puternici împăraţi ai Bizanţului.

Printre primele griji ale împăratului Vasile I a fost asigurarea succesiunii la tron. Astfel,
primul său fiu, Constantin[5], a fost încoronat drept co-împărat la 6 ianuarie 869, iar la un
an distanţă (870), al doilea fiu, Leon[6]a primit coroana[7]. Totuşi, moartea prematură a
moştenitorului tronului, Constantin, în 879, va fi declarat co-împărat şi cel de-al treilea
său fiu, Alexandru, iar puterea va trece în mâna lui Leon.

După moartea fiului său favorit, Vasile I nu va reuşi să îşi revină din şoc şi va petrece
ultimii ani din viaţă într-o depresie profundă. Va muri la 29 august 886, într-un accident
de vânătoare în apropierea Constantinopolului[8].

Astfel, a ajuns la putere Leon al VI-lea numit şi Leon Filosoful (886-912). Se pare că
Vasile I nu l-a dorit pe Leon la succesiunea tronului, dintr-un motiv foarte simplu:a
considerat că este fiul lui Mihail al III-lea cu Eudochia Ingerina[9].Din aceste
considerente, Vasile I va decide să-l pună în arest la domiciliu în anul 883, eliberându-l
abia în 886[10].

De departe, problema cea mai mare a domniei lui Leon a fost dificultatea de a-şi asigura
un moştenitor la tron. Fusese căsătorit cu pioasa Theopano, dar care a murit în anul 897,
fără a-i dărui vreun copil. Apoi s-a căsătorit cu amanta sa, Zoe Zautzina, pe care nu se
sfiise să o aducă la palat chiar de pe vremea împărătesei Theophano. Însă, după numai un
an de la căsătorie (899), aceasta muri, oferindu-i decât o fiică. Iar situaţia din acest
moment era complicată. Canoanele Bisericii interzicea clar cea de-a treia căsătorie, iar
însuşi Leon, printr-o novellă, interzicea cea de-a treia căsătorie[11]. Fiind conştient de
importanţa succesiunii la tron, Leon al VI-lea era dispus să treacă peste normele morale şi
să se căsătorească pentru a treia oară. În acest sens, basileul a reuşit să obţină o dispensă
de la patriarhul Constantinopolului, Cauleas, care făcea posibilă căsătoria împăratului cu
frumoasa asiatică Eudochia Baiana, în august 900. Nici această căsătorie nu a rezistat mai
mult. În ziua de Paşti a anului 901 (12 aprilie), după ce dăduse naştere unui fiu, aceasta
va muri, iar copilul moare la scurt timp[12].

Situaţia devine critică şi de rezolvarea acesteia depindea existenţa dinastiei. O patra

căsătorie e exclusă, pentru că ar fi agitat foarte mult spiritele. În acest răstimp, Leon îşi va
lua o amantă, Zoe Carbonopsina („cea cu ochii negri”) care îi va dărui un copil, viitorul
împărat Constantin al VII-lea Porfirogenetul. Pentru a-şi putea asigura continuitatea
imperială, Leon trebuia să-şi boteze fiul, lucru care a stârnit nemulţumirea patriarhului
Nicolae[13]. Conflictul se va acutiza între cei doi, până într-acolo încât patriarhul va fi
destituit. Astfel, la 9 iunie 911 (sau după alte surse, în anul 908), Constantin este
desemnat drept co-împărat. Spinoasa problemei a succesiuni se rezolvase. Domnia lui
Nikephor Phocas a fost una de scurtă durată (963-969), dar pline de succese, în mod
special în ceea ce priveşte acţiunile militare. Însă aceste succese s-au întors împotriva lui.
Nemulţumirea de impozitele mari, menite să susţină războaiele, dar şi recoltele slabe din
ultimii ani au nemulţumit populaţia din Constantinopol. În plus, relaţia dintre el şi
Theophano se răcise. Câţiva cronicari bizantini dau câteva explicaţii pentru această
răceală[14].

În aceste condiţii, soţia lui Nikephor, împreună cu remarcabil domestikal Răsăritului, Ioan

Tzimiskes, vor pune la cale un complot, prin care să-l ucidă pe împărat. Împărăteasa îi va
promite tronul şi mâna ei. În noaptea de 10 spre 11 decembrie 969, câţiva conjuraţi,
travestiţi în haine de femei, sunt ascunşi în apartamentele împărătesei, iar Ioan Tzimiskes
soseşte la Palat. Conspiratorii îl trezesc prin lovituri de picior şi îl insultă, până ce îl ucid.
Gărzile se agită, însă era deja prea târziu. La una dintre ferestrele Palatului, capul
însângerat al basileului este arătat mulţimii. Văzând aceste lucruri, Tzimiskes încalţă
ciubotele de purpură şi îmbracă veşmântul imperial, fiind aclamat basileu de către
conjuraţi şi partizani[15].

Astfel sfârşeşte în mod tragic remarcabilul militar Nikephor Phocas şi îşi începe domnia
un alt exponent ilustru al armatei bizantine, Ioan Tzimiskes (969-976). În ceea ce priveşte
încoronarea din partea patriarhului, aceasta a fost condiţionată:trebuia să-şi doneze
proprietăţile personale săracilor, să-i pedepsească pe complicii săi şi să o exileze pe
Theophano într-o mănăstire[16]. La fel, ca şi Phocas,   Tzimiskes va prelua rolul de
apărător al tinerilor porfirogeneţi şi, în plus, se va căsători cu mătuşa acestora, Theodora.

Noul basileu a fost nevoit să înăbuşe o revoltă a lui Bardas Phocas în toamna anului 970,
care se apropia de capitală cu scopul de a-l înlătura de la domnie pe Ioan Tzimiskes. În
aceste clipe, în Asia armata era dezorganizată, familia Phocas deţinând foarte multe
 pământuri în această zonă. Revolta va fi înăbuşită cu ajutorul generalului Bardas Skleros,
care va sosi din Europa şi, din ordinul împăratului, Phocas va fi trimis la mănăstire[17].

Împăratul va muri subit în timp ce se întoarce dintr-o campanie. Se pare că vina pentru
moartea basileului o poartă chiar şambelanul Vasile, care juca un rol foarte important în
Imperiu. Se pare că acesta ar fi angajat pe cineva să-l otrăvească pe rege în drumul său
către Constantinopol[18].

Din cele prezentate anterior, rezultă că succesiunea politică în Bizanţ s-a desfăşurat, în
general, pe linia tradiţiei existente, dar s-a şi particularizat în unele cazuri în care intriga,
conjuraţiile şi conspiraţiile au avut un loc determinant. În ciuda acestor lucruri, dinastia
macedoneană a ocupat cel mai important loc în istoria Bizanţului. Accederea la puterea
supremă a fost totuşi stabilă, comparativ cu alte perioadem, ceea ce a făcut ca în plan
militar Bizanţul să atingă apogeul în ceea ce priveşte întinderea teritorială.

Imperiul bizantin, continuarea medievală a vechiului imperiu roman, a încetat să mai existe
odată cu căderea Constantinopolului în 1453, punând capăt liniei sale de împărați care se
întindea de la August în 27 î.Hr. până la împăratul final Constantin XI Palaiologos în 1453.
După căderea Constantinopolului , atât Imperiul Otoman (care a ocupat cea mai mare parte a
vechiului teritoriu al Imperiului Bizantin, inclusiv capitala sa), cât și Moscova (și întruparea sa
ulterioară, Rusia; ca cel mai puternic stat care practică creștinismul ortodox oriental), s-au
proclamat drept succesori ai Bizanțului ca „a treia Roma” ".

Sigiliul lui Andreas Palaiologos, nepotul final al împăratului bizantin Constantin XI

Palaiologos și pretendent la titlul imperial la sfârșitul secolului al XV-lea

Spre deosebire de multe regate și imperii, Imperiul Bizantin (și Imperiul Roman dinaintea sa)
din punct de vedere tehnic nu era o monarhie ereditară; nu existau legi formale de succesiune în
vigoare care să precizeze cine avea să reușească ca împărat. Ca atare, nu poate exista un
pretendent legitim la tronul bizantin, deoarece posibilitatea unui adevărat „împărat de drept” a
murit odată cu imperiul și instituțiile sale în 1453. În ciuda acestui fapt, au existat reclamanți la
titlu imediat după căderea Constantinopolului, cel mai proeminent fiind nepotul lui Constantin
al XI-lea, Andreas Palaiologos, care a revendicat titlul din 1483 până la moartea sa în 1502.

Ultimii anumiți descendenți masculini ai ultimilor câțiva împărați bizantini au dispărut în

secolul al XVI-lea, dar acest lucru a făcut puțin pentru a împiedica falsificatorii, pretendenții,
impostorii și excentricii să pretindă descendență de la împărații antici și, în cazurile care
pretindeau chiar titlul imperial. Astfel de reclamanți au apărut frecvent în secolele care au
urmat Căderii Constantinopolului și până în prezent. Deși majoritatea acestor pretendenți au
revendicat descendența din dinastia bizantină finală, Paleologii, unii au pretins în schimb
descendența din alte dinastii, cum ar fi Laskarids, Komnenoi, Kantakouzenoi sau Angeloi.
Ulterior și modernii potențiali împărați sunt adesea însoțiți de ordine cavalerești inventate, de
obicei cu legături fabricate cu Imperiul Bizantin, în ciuda faptului că ordinele cavalerești erau
complet necunoscute în lumea bizantină. Imperiul Bizantin a fost continuarea medievală a
Imperiului Roman antic, capitala sa fiind transferată de la Roma la Constantinopol în secolul al
IV-lea de primul împărat creștin al Romei, Constantin cel Mare. [1] Termenul „bizantin” a fost
inventat în secolul al XVI-lea; oamenii din imperiu s-au auto-identificat continuu ca „romani”
și s-au referit la imperiul lor ca „Imperiul Roman” sau „România” (adică „țara romanilor”) de-a
lungul existenței sale. [2] Ca succesor al vechilor împărați romani, puterea împăratului bizantin
(intitulat oficial „Împăratul Romanilor”; în vremurile ulterioare „Împăratul și Autocratul
Romanilor”) era aproape absolută; fiind judecătorul suprem, singurul legiuitor legitim, cel mai
înalt comandant militar și protectorul bisericii creștine. A existat un senat la Constantinopol,
aparent continuarea vechiului Senat roman, dar a avut puțină influență reală, jucând doar un rol
important în urma morții împăraților, când teoretic deținea puterea de a numi următorul
conducător. Rolul senatului în proces nu a fost la fel de decisiv pe cât a fost în unele porțiuni
ale istoriei antice romane; împăratul mort desemnase adesea un succesor în timpul vieții sale,
deseori chiar încoronându-și moștenitorul desemnat ca co-împărat și, prin urmare, ratificarea de
către senat era doar o formalitate. Dacă nu a existat un succesor clar desemnat, succesiunea s-a
redus adesea fie la sprijinul senatorial, fie (mai frecvent) la sprijinul militar. [3]
În Imperiul Roman, tronul imperial avea tendința de a fi transmis prin succesiune dinastică, dar
numai dacă exista un candidat dinastic rezonabil și putea obține suficient sprijin și loialitate din
partea birocraților și a generalilor imperiului. De exemplu, împăratul Jovian (r. 363–364) a
lăsat doi fii care au fost trecuți după moartea sa. La moartea împăratului estic Valens, în 378,
nepoții săi Valentinian al II-lea și Gratian, care conduceau în vest, erau considerați tineri să
conducă și răsăritul, iar Theodosius I, înrudit, a fost proclamat împărat al estului. [4]

La fel ca înainte, succesiunea în Imperiul Bizantin a fost adesea de facto ereditară, împărații
încununându-și fiii ca co-împărați de generații pentru a-și asigura moștenirea, ducând la crearea
dinastiilor. [3] Succesiunea ereditară formală (mai ales în modul în care a funcționat
succesiunea în Europa de Vest) nu a fost niciodată adoptată în Imperiul Bizantin. Acest lucru a
fost clar ilustrat în timpul evenimentelor celei de-a patra cruciade din 1202–1204, când cruciații
au ajuns la Constantinopol cu scopul de a-l plasa pe Alexios al IV-lea Angelos pe tronulTatăl
lui Alexios al IV-lea, Isaac al II-lea fusese destituit de fratele său (și unchiul lui Alexios al IV-
lea), Alexios al III-lea, în 1195. Deși Alexios al IV-lea ar fi fost moștenitorul legitim al lui
Isaac al II-lea din perspectiva cruciaților din Europa de Vest, cetățenii din Imperiul în sine nu
era preocupat de cauza sa, deoarece Alexios al III-lea, conform propriilor obiceiuri, nu era un
conducător nelegitim în felul în care ar fi fost în Occident. [5] Dintre cei 94 de împărați care au
domnit de la proclamarea Constantinopolului ca capital roman în 330 până la căderea orașului
în 1453, 20 și-au început cariera ca uzurpatori. Deoarece obținerea tronului prin uzurpare nu a
fost văzută ca nelegitimă, revoltele și războaiele civile erau frecvente în imperiu; mai mult de
treizeci dintre împărații săi au fost nevoiți să se confrunte cu revolte la scară largă împotriva
stăpânirii lor. [6] Multe dintre cele mai proeminente dinastii ale imperiului, inclusiv dinastia
macedoneană, Komnenos, Angelos și Palaiologos, au fost toate fondate prin uzurpatori care au
preluat puterea prin înlocuirea unei dinastii conducătoare anterioare. [7] [8] [9] [10] În 1204,
Constantinopolul a fost capturat și demis de cruciații cruciadei a patra. Orașul a rămas sub
controlul noului lor imperiu, Imperiul latin, până când a fost recucerit de Mihail VIII
Palaiologos în 1261. [11] Eforturile fiului și strănepotului lui Mihail al VIII-lea, împărații
Andronikos II și Andronikos III, la sfârșitul anului 13 iar începutul secolelor al XIV-lea au
reprezentat ultimele încercări autentice de extindere și restaurare a teritoriului imperial pierdut.
[12] Un război civil de șase ani după moartea lui Andronikos III a fost catastrofal pentru
imperiul deja slăbit, permițându-i domnitorului sârb Stefan Dušan (r. 1331–1346) să
depășească cea mai mare parte a teritoriului bizantin rămas și să stabilească un Imperiu sârbesc.
În 1354, un cutremur de la Gallipoli a devastat fortul, permițând otomanilor, la începutul
războiului, conducătorii unui mic teritoriu din vestul Anatoliei, să se stabilească în Europa. [13]
Până la sfârșitul războaielor civile bizantine, otomanii îi învinseseră pe sârbi și îi subjugaseră
ca vasali. După bătălia de la Kosovo, o mare parte din Balcani au devenit dominate de otomani.
[14]

La 2 aprilie 1453, sultanul otoman Mehmed al II-lea a asediat Constantinopolul depopulat cu o

armată de 80.000 de oameni și un număr mare de nereguli. Bizantinii au încercat să-și apere
orașul, dar forțele lor numărau doar aproximativ 7.000 (dintre care 2.000 erau forțe străine care
au călătorit în oraș pentru a-i ajuta). [15] După un asediu de două luni, orașul a căzut în cele din
urmă la 29 mai 1453. Împăratul final, Constantin al XI-lea Paleolog, a fost văzut ultima dată
renunțând la regalia sa imperială și aruncându-se în luptă corp la corp după ce zidurile orașului
au fost Luat . [16]

În urma căderii orașului, Mehmed al II-lea și-a asumat titlul de Kayser-i Rûm (Cezar al
Imperiului Roman), prezentându-se ca succesor al împăraților bizantini. Contemporanii din
Imperiul Otoman au recunoscut asumarea de către Mehmed a titlului imperial. Istoricul Mihail
Critobulus l-a descris pe sultan drept „Împăratul Împăraților”, „autocrat” și „Domn al
Pământului și al mării după voia lui Dumnezeu”. Într-o scrisoare către Doge de la Veneția,
Mehmed a fost descris de curtenii săi drept „Împăratul”. Alte titluri au fost uneori folosite și
ele, precum „Marele Duce” și „Prințul Romanilor Turci”. [17] Cetățenii din Constantinopol și
din fostul Imperiu Bizantin (care s-ar identifica în continuare ca „romani” și nu „greci” până în
vremurile moderne) au văzut Imperiul Otoman ca reprezentând încă imperiul lor; capitala
imperială era încă Constantinopolul (și va fi până la sfârșitul Imperiului Otoman în secolul al
XX-lea), iar conducătorul său, Mehmed al II-lea, era împăratul. [18]

Pe lângă faptul că sunt succesorii geopolitici direcți ai Imperiului Bizantin, otomanii au

revendicat și strămoși bizantini începând cu cel puțin secolul al XVI-lea, [19] susținând că
Ertuğrul, tatăl fondatorului dinastiei otomane Osman I, era fiul lui Suleyman Shah. , care la
rândul său era presupus fiul lui John Tzelepes Komnenos, un prinț renegat al dinastiei
Komnenos și nepot al împăratului Alexios I. [20] Datorită distanței cronologice dintre unii
dintre presupușii strămoși, această linie de descendență particulară este puțin probabilă. și
presupusa ascendență Komnenidă a fost creată probabil ca un dispozitiv de legitimare în ceea
ce privește mulți creștini ortodocși pe care otomanii musulmani le conduceau. [20] [21] În
urma Căderii Constantinopolului, existența mai multor potențiali pretendenți la tronul imperial
al Constantinopolului a reprezentat o amenințare reală la adresa domniei sultanului Mehmed al
II-lea. Deși Constantin al XI-lea nu a avut copii, ultimul împărat a avut rude supraviețuitoare și
au existat, de asemenea, descendenți ai altor familii imperiale din trecut, cum ar fi Komnenoi,
Laskarids și Kantakouzenoi. Deși otomanii au început o campanie de urmărire atentă a
activităților unor astfel de reclamanți sau eliminarea lor directă (de exemplu, mulți dintre
Kantakouzenoi au fost executați în masă la Constantinopol în 1477), unii au scăpat de sub
control. O listă de pasageri pentru o navă genoveză care a scăpat de căderea orașului în 1453,
cu refugiați bizantini la bordul listelor printre persoanele prezente pe navă nu mai puțin de șase
Palaiologoi, două Laskarids, doi Komnenoi, doi Kantakouzenoi și doi membri ai familiei
Notaras (rude ale Loukas Notaras, ultimul megas doux din imperiu). [22]

Cei mai direcți pretendenți la Imperiul Bizantin au fost frații supraviețuitori ai lui
Constantin al XI-lea, Demetrios și Thomas, care au condus ca co-despoti ai Morea. Deși
cei doi ar fi putut aspira să-și folosească teritoriul din sudul Greciei ca punct de adunare
pentru restabilirea imperiului, certurile lor constante unul cu celălalt însemnau că nu
reprezentau o amenințare pentru stăpânirea otomană. [22] Mai mult, cei doi frați au
trebuit să lupte cu familia Kantakouzenoi pentru control, în fața unei răscoale conduse de
Manuel Kantakouzenos, strănepotul împăratului Ioan al VI-lea Kantakouzenos. Manuel a
fost învins cu ajutorul otomanilor, dar la rândul lor otmanii au cerut un tribut pe care
niciun frate nu a putut să-l plătească. Invazia ulterioară a Morea din 1458 a redus
semnificativ teritoriul și autoritatea paleologilor. [23] Cu toate acestea, ei au continuat să
se certe între ei și până în 1460, răbdarea lui Mehmed al II-lea se epuizase și se combina
cu amenințarea reprezentată de apelurile repetate ale lui Toma către Papa de a lansa o
cruciadă împotriva otomanilor, Mehmed a invadat și a apucat Morea, punând capăt
despotatului [24]